Styxul răsturnat
Cu-o buza de viata, cu alta de moarte
Îti vorbesc din vremuri înserate si grele;
Sarutul tau ninge de gânduri sarate,
Amari strabuni se-mbraca în vorbele mele,
Si-ai Muntelui pasi de cu tot mai departe
Se aud naruit, parca scoici, parca stele —
Un pas peste viata, un pas peste moarte.
În foamea de regnuri cu noptile zi,
În zeul ce-mi arde nestinsa ninsoare,
Ucis, ma ucid ca sa pot vietui
Cu frunza mai crâncen sorbita de soare.
De propria-mi foame, ca ochii de lup
Atomii, fierbinti, ma pândesc, în turbare,
Zadarnic din doruri ma fulger, ma rup
În stoluri de lacrimi mai stins migratoare.
Prin ochii din lucruri greu vifor rastorn,
Cu zarile toate ma pierd în ospete
Când vina mai aspru ma suna din corn
Pe tarmul fiintei de linisti ma-nvete.
Si carnea furtunii ma strige cu-un gând,
În mine padurea îsi tremura chinul,
Pamântul îmi creste în vene, flamând,
Când rugul de ape mi-l biciuie vinul.
E cerul fecioara sub bratul solar,
Cad stelele-n somnul semintelor grele
Si vremea îmi roade fiinta-n zadar
Iubindu-se-n toate durerile mele.
Samânta pe sine se biruie-n floare,
Copacii descânta furtuna si-o cresc,
Pamântul în fulger se bea cu mirare
Când tremur genunchii spre soare lumesc.
Securea în trupul genunilor oarbe
Spargând cataracte de-albine avid
În mierea fiintei din Cosmos ma soarbe
Prin grea despartire iubirii ursit.
Din fagur lumina ma spulbera-n gânduri,
În simturi orbirea cu trupul masor
Si spatii ma-nsoara în somnul din
prunduri —
Substanta-ngradindu-mi cu sânge obor.
Si-s soarele-n ceruri, mi-e moartea lumina
Suflarile lumii la viata sa-ntorn,
Si-mi tângui pacatul de-a fi fara vina
Nascut la chemarea vestitului corn,
Si-n foamea de geruri ard coapsele gliei,
Ard stelele stinse de trupu-mi curat,
Beau seceta rece din trupul câmpiei,
Când zarile-n mine abia se mai zbat,
Când moarte din moartea-mi în regnuri se
pierde,
Lumina în mine sa ard când ramân
Si lumii-nnoptate sunt vesnicul verde
Robitul de linisti si gheturi stapân.
Pe munte pogoara înaltul meu sânge
De viata sa cânte-n paduri viforos
Iar cosmica iarba cu mine se frânge,
Si-n zorii fiintei ma seaca frumos.
Cu áripa stinsa în ramuri amare
Ma soarbe cenusa spre marele zbor,
Iubirea pe dealuri ninsoare rasare —
Pamântul si vântul ma dor iernivor.
Tot né-adormit este ochiul din moarte,
Tot drumuri supuse îi tes zi de zi
Din grea vesnicie greu cearcan cu care
Ne-nfrânt, ma înfrâng ca sa pot vietui.
Îti vorbesc cu vremuri departate si rare,
Din regnuri ascunse îti culeg un sarut —
Si Muntele înca apare — dispare...
Cu ziua grea de zbor, robiti în nevazut
Paduri revarsate ne beau la-ntâmplare,
Din regnuri ciudate îti culeg un sarut,
Îti vorbesc cu vremuri departate si rare.