Problemele puse de încadrarea cronologică a diferitelor tipuri de complexe (locuinŃe, anexe, ateliere etc.) pot fi rezolvate doar parŃial. Se ştie că datarea vestigiilor se face în special pe baza materialului arheologic descoperit. Dacă
lipsesc artefactele cu rol important în datare, precum monedele, podoabele, accesoriile etc., ceramica rămâne singurul element utilizabil în acest sens. Astfel, se poate ajunge în situaŃia unor datări largi, cum s-a şi întâmplat în special pentru secolele VII-IX, tocmai din cauza amintitei deja uniformizări culturale începute în sec. VII, când se generalizează utilizarea roŃii lente, precum şi a anumitor forme şi decoruri în ce priveşte producŃia de ceramică pe un larg spaŃiu central-european.
Problema răspândirii aşezărilor pe etape cronologice este ilustrată şi de hărŃile de la finalul lucrării. Pentru secolele VI-VII se observă trei zone de locuire (harta nr. 1), în acelaşi timp acestea indicând şi direcŃiile de pătrundere a unei noi populaŃii (slavii) în Transilvania. Este vorba de nord-vestul României şi sud-estul Transilvaniei. Însă nu trebuie uitat şi faptul că poate o mai bună
investigare arheologică a acestor teritorii a făcut posibilă apariŃia în circuitul ştiinŃific al acestor aşezări, iar alte zone, mai puŃin cercetate, să fi fost la fel de intens populate. În secolele următoare, VII-IX, pe întreg teritoriul avut în vedere de această cercetare se constată o intensificare a locuirii, prin înmulŃirea aşeză-
rilor (vezi hărŃile nr. 2 şi 3). Acest fapt cred că indică şi un anumit spor demografic. Dar, în acelaşi timp, trebuie Ńinut cont şi de faptul că mai multe aşezări descoperite într-un areal restrâns au putut să aparŃină aceleiaşi comunităŃi umane, care şi-a mutat locaŃia probabil în funcŃie de necesităŃile economice.
Referitor la formele de relief preferate pentru locuire, am constatat că
atât câmpiile, cât şi zonele de deal au fost populate aproximativ în aceeaşi măsură (vezi graficul nr. 6, p. 126), diferenŃa fiind dată, cred eu, de procentul ocupat de fiecare formă de relief în cadrul teritoriului supus cercetării. Însă, din punct de vedere cronologic, în secolele VI-VII şi VII-VII/VIII se pare că mai intens a fost populată zona de deal (graficul nr. 8, p. 128), dar această concluzie poate fi dată şi de cercetările arheologice mai consistente în unele judeŃe.
Asemănătoare este situaŃia şi în privinŃa răspândirii aşezărilor pe văile principale sau secundare, o preferinŃă mai mare pentru văile secundare fiind înregistrată pe parcursul secolele VIII-VIII/IX (graficul nr. 7, p. 126), aceste date indicând şi o extensie a locuirii.
În ce priveşte construcŃiile pentru locuit am observat pentru teritoriile Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului că cel mai mult folosite au fost cele adâncite în pământ, atât construite pe stâlpi de susŃinere, cât şi pe tălpi sau cele două elemente combinate. LocuinŃele de suprafaŃă au fost la rândul lor 160
descoperite, însă reprezintă o minoritate în comparaŃie cu primele. Această
situaŃie a fost întâlnită în toată Europa Centrală şi de Est, astfel că această zonă
nu este deosebită în acest sens. În cadrul categoriei locuinŃelor adâncite în sol, construcŃiile cu plan dreptunghiular au fost cele mai uzitate de populaŃiile acestui teritoriu, urmate de cele pătrate, într-un număr mic fiind surprinse şi complexe cu formă trapezoidală, ovală etc. (graficele nr. 3, p. 43 şi nr. 5, p. 57 sunt relevante în acest sens). Revenind la locuinŃele de suprafaŃă, majoritatea aveau formă dreptunghiulară, cele cu plan pătrat şi oval fiind reprezentate de numai câteva exemple. Din nefericire, în cazul unui număr foarte mare de complexe, atât adâncite în pământ, cât şi de suprafaŃă, nu se cunosc informaŃiile necesare unei încadrări tipologice corecte, ceea ce face ca cele mai multe statistici să
implice şi un grad ridicat de relativitate.
Despre anexele gospodăreşti informaŃiile sunt mai puŃine. Eu cred că
mare parte a gropilor considerate acum, pe baza resturilor recuperate din ele, ca fiind menajere, au fost la început gropi pentru provizii, ulterior, probabil după ce s-au deteriorat, fiind transformate în gropi pentru gunoi. Având în vedere că în acea perioadă majoritatea resturilor erau biodegradabile, nu văd rostul săpării unor gropi speciale pentru depozitatarea resturilor. Celelalte tipuri de spaŃii utilizate pentru adăpostirea alimentelor şi animalelor domestice sunt greu de determinat numai de pe urma cercetărilor arheologice, existenŃa unor surse scrise în acest sens, ca în Europa Occidentală, sau analiza în laborator a resturilor din complexe, cred că ar rezolva, cel puŃin într-o anumită măsură, această problemă.
Aceste consideraŃii cred că sunt valabile pentru întreaga perioadă a secolelor VI/VII-IX/X.
ExistenŃa spaŃiilor destinate producŃiei meşteşugăreşti şi a unor produse despre care cred că nu puteau fi realizate local sunt mărturia vieŃii economice de pe parcursul celei de-a doua jumătăŃi a mileniului I p.Chr., evident de un nivel încă scăzut, al populaŃiei din aceste teritorii. Posibilele legături de schimb au fost atestate în aşezări aflate în apropierea Imperiului Bizantin, lucru care ar fi putut încuraja această îndeletnicire. Nici în restul teritoriului nu pot fi excluse aceste tipuri de legături dintre aşezările mai apropiate, mai ales că prelucrarea metalelor, spre exemplu, a fost constatată numai în unele sate.
Chiar dacă cercetarea arheologică pe teritoriul României a debutat cu multe decenii în urmă, în momentul de faŃă, pentru perioada celei de-a doua jumătăŃi a mileniului I p. Chr., în cazul a numeroase probleme se pot oferi doar rezolvări parŃiale, în acelaşi timp persistând încă şi multe necunoscute.
V.2. Habitat şi conotaŃii etnice
La actualul nivel al cercetării arheologice privind perioada medievală
timpurie în spaŃiul românesc, în general, şi al habitatului acelor veacuri, în special, este destul de greu să se facă afirmaŃii foarte sigure în sensul grupurilor de populaŃie care şi-au întemeiat aşezări pe aceste teritorii.
161
Pentru secolele VI-VII se poate face încă deosebirea între populaŃiile pătrunse în nord-vestul României sau sud-estul Transilvaniei (slavii) şi pe cele aflate aici (gepizii), o provocare reprezentând încă stabilirea cu exactitate a locuirilor populaŃiei romanice din această zonă1. Dar după cumpăna veacurilor VI-VII uniformizarea culturală şi amestecarea componentelor de civilizaŃie avară, slavă şi romanică face ca atât deosebirile etnice cât şi încadrarea cronologică a complexelor să fie mult mai dificil de realizat.
ApariŃia în amintitele aşezări datate în secolele VI-VII a locuinŃelor adâncite în pământ, cu plan pătrat sau dreptunghiular şi dotate cu cuptoare, în special din piatră, precum şi a ceramicii lucrate cu mâna, asemănătoare celei din arealul culturii Praga a făcut ca atribuirea lor să se facă în favoarea slavilor timpurii. Aşezări locuite numai de populaŃia gepidă nu au fost atestate după
distrugerea regatului lor de către avari, însă elemente ale culturii lor materiale, împreună cu elemente romanice şi/sau slave ori avare au fost semnalate la Bratei
– Sibiu, cimitirul nr. 3 fiind considerat ca aparŃinând unei populaŃii gepide şi, tot în apropiere fiind descoperit şi un mormânt cu cal, probabil al unui războinic avar. Însă aceste descoperiri de la Bratei aparŃin secolelor VII-VIII.
Pentru secolele VII-IX, pe lângă înmulŃirea semnificativă a satelor, în cazul a tot mai multora dintre ele cercetătorii vorbesc de populaŃia locală/
romanică/veche românească (Bratei 2-Sibiu, Comana de Jos – Braşov, Felnac –
Arad, Gornea- Că uniŃ a de Sus şi ZomoniŃ e – Caraş-Severin, Sighişoara- Dealul Viilor etc.). Nu lipsesc nici referinŃele la romanici conlocuind fie cu slavi (Eliseni – Harghita, Filiaş – Harghita, PorŃ – Sălaj), fie chiar cu avari (ex. Noşlac
– Alba, conform descoperirilor din cimitir) ori fiind vorba numai de slavi vestici sau estici (Nuşfalău – Sălaj, pe baza necropolei tumulare, respectiv OŃeni –
Harghita). O dovadă a convieŃuirii cu slavii cred că este şi asimilarea celor stabiliŃi pe teritoriul Transilvaniei, însă este dificil de stabilit cu exactitate secolele în care s-a desfăşurat acest proces.
Faptul că pentru secolele VI-VII nu au fost identificate aşezări foarte clar atribuibile unei populaŃii cu o cultură materială de caracter romanic, din care să fi evoluat în secolele ulterioare românii, nu exclude posibilitatea existenŃei unei astfel de locuiri, doar că acesta nu a fost încă sesizată şi pe teren. În acest sens ar putea fi reactualizată opinia lui C. Daicoviciu2, cum că populaŃia romanică s-ar fi retras spre zonele muntoase din faŃa noilor veniŃi în aceaste 1 Poate excepŃie fac aşezările de la Bratei (Sibiu) şi Sighişoara- Dealul Viilor (Mureş), posibil şi cea de la Biharia (Bihor).
2 Daicoviciu 1967. Am reŃinut această opinie deşi, dr. S. Dumitraşcu, un neobosit cercetător al realităŃilor medievale timpurii din spaŃiul românesc, nu este de acord cu ea, deoarece nu cred că sunt dovezi suficiente nici pentru acceptarea, dar nici pentru respingerea ei în mod categoric. (Dr. S. Dumitraşcu şi-a exprimat această opinie în Referat de doctorat, prezentat în data de 12 decembrie 2008, cu privire la teza Aş eză ri ş i locuinŃ e medievale timpurii (sec.VI/VII-IX/X) în Transilvania, de V. V. Vizauer).
162
teritorii, revenind la deal şi câmpie numai după ce situaŃia politico-militară s-a stabilizat şi calmat. Dar acestă afirmaŃie rămăne a fi confirmată şi prin dovezi palpabile, cu atât mai mult cu cât nici una dintre aşezările incluse în catalogul descoperirilor nu a fost descoperită la o altitudine de peste 1000 m.
În cazul celor mai multe aşezări este nevoie de o reexaminare a materialelor arheologice, în special a ceramicii, descoperite în complexe, pentru a se putea realiza o nouă şi cât mai obiectivă atribuire etnică şi chiar o nouă
încadrare cronologică, acolo unde este necesar şi posibil. Nu mi-am propus acest lucru în cercetarea de faŃă, de aceea am făcut apel la atribuirile etnice şi încadră-
rile cronologice operate de autorii săpăturilor respective, intervenind numai în câteva dintre situaŃiile cu datări largi. Însă în unele cazuri acestea pot să fie eronate, iar noile cercetări să ajute la îndreptarea greşelilor.
V.3. EvoluŃia habitatului pe parcursul epocii medievale timpurii.
Premisele structurării societăŃii medievale (feudale) EvoluŃia habitatului medieval timpuriu, cel puŃin în anumite aspecte ale sale, este destul de dificil de urmărit, nu neapărat din cauza puŃinătăŃii descoperirilor, ci mai ales a precarităŃii informaŃiilor obŃinute sau oferite specialiştilor şi publicului larg în urma publicării. Însă, chiar dacă cunoştinŃele utilizabile sunt încă precare, se pot face câteva observaŃii privitoare la locuirea umană pe parcursul secolelor VI/VII-IX/X în teritoriile Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului.
Din punctul de vedere al plasamentului aşezărilor medievale timpurii a rezultat că toate se aflau în apropierea unei ape, în special a unui râu. Graficul nr.
6 (p. 126) ilustrează dispunerea pe văi principale şi secundare a tuturor locuirilor, atât sigure, cât şi posibile. Este clar că s-a locuit pe ambele tipuri de văi, dar mai preferate au fost cele secundare, dar totuşi destul de aproape de marile râuri, care erau probabil utilizate şi ca axe de circulaŃie.
În ceea ce priveşte organizarea internă a aşezărilor, de-alungul celei de-a doua jumătăŃi a mileniului I p. Chr. există o certă evoluŃie. În secolele VI-VII s-a constatat o dispunere în semicerc sau circular a locuinŃelor din aşezări. Pentru secolele VII-IX/X se menŃine acest tip de organizare internă, dar sunt atestate şi altele noi, cum ar fi dispunerea construcŃiilor în cuiburi/grupuri sau pe două
şiruri, dând impresia unui drum mărginit de gospodării. Nu este exclus să fi existat şi alte modele de organizare internă a satelor, dar care nu au fost încă
sesizate prin descoperirile arheologice.
Pentru o perioadă destul de vastă, din secolul VI şi până în secolele VIII-IX, nu se constată evoluŃii notabile în tipurile de locuinŃe şi anexe gospodăreşti folosite. Nici în modul lor de construcŃie şi a materialelor utilizate nu apar schimbări serioase în perioada menŃionată. Odată cu deplasarea slavilor spre sudul european se generalizează locuinŃa adâncită în pământ, susŃinută de stâlpi 163
sau tălpi, cu plan pătrat sau dreptunghiular şi cu un cuptor din lut sau pietre (dominante în Transilvania) într-un colŃ. Aproximativ aceeaşi situaŃie se întâl-neşte şi în privinŃa construcŃiilor de suprafaŃă, primele schimbări fiind posibil de observat abia din secolul VIII, când locuitorii unor aşezări din Transilvania încep să includă în paleta de materiale pentru construcŃie şi piatra, însă la o scară foarte mică încă. Această noutate a fost sigur atestată în aşezarea de la Jucu de Sus –
Cluj (sec. VIII-IX). În acelaşi timp se observă şi o creştere cantitativă a locuin-
Ńelor de suprafaŃă.
ConstrucŃii cu plan deosebit sau cu noutăŃi în compartimentare faŃă de cele amintite au început să fie realizate din secolele VII-VIII. Este vorba de locuinŃele înconjurate de câte un şanŃ din aşezarea de la PorŃ – Sălaj sau de cele cu o a doua încăpere descoperite în satele de la Albeşti- La Cetate, Biharia-Gră dina SA-Baraj sau Gornea- Că uniŃ a de Sus. În aceste cazuri poate fi vorba de o influenŃă venită din afară sau de o evoluŃie firească în arhitectura caselor comunităŃilor de pe acest teritoriu.
Probabil că aceste schimbări au avut ca motiv şi un început de stabilizare a comunităŃilor umane într-un anumit loc. Casele de suprafaŃă şi utilizarea pietrei în construcŃia lor cred că necesitau un efort constructiv şi poate economic mai mare, care nu le mai permitea proprietarilor abandonarea locuinŃelor şi ridicarea altora în altă parte. Fenomenul de transformare a grupurilor uname mobile, ce îşi mutau aşezarea în interiorul unui areal mai mare sau mai mic, în comunităŃi stabile a fost evidenŃiat şi în Europa Occidentală, motivele principale fiind întărirea puterii nobililor şi a relaŃiei de dependenŃă a populaŃiei faŃă de ei şi o mai largă răspândire a creştinismului şi construcŃia de biserici, acestea reprezentând un liant între comunitate şi locul în care aveau satul3. La noi poate că nu se poate vorbi încă de astfel de relaŃii sau de construcŃia unor lăcaşuri de cult creştine (deşi unele sunt menŃionate ca aparŃinând posibil veacului al X-lea4), dar faptul că din secolele IX-X încep să fie construite fortificaŃii, denotă o organizare superioară şi un anumit tip de legătură între populaŃie şi elitele zonei sau o căpetenie, legătură care trebuie să-şi fi avut începuturile mai devreme.
SituŃia politică a acestei zone a determinat o evoluŃie mai lentă spre societatea medievală propriu-zisă, dar important este că, trecând peste handica-pul reprezentat de lispa surselor scrise, pot fi semnalate anumite momente şi caracteristici de pe parcursul acestei evoluŃii, cu siguranŃă completabile prin continuarea studierii perioadei medievale timpurii.
3 Innes 2001, p. 109-110.
4 La Cenad – Morisena sau Alba Iulia ( Heitel 1983, p. 100-102).
164
Transylvanian Early Medieval (6th/7th – 9th/10th centuries)