"Sîntem un vis!” strigase cineva
iar oamenii și-au renegat tulpina,
punînd la îndoială dulcea iarbă,
propria carne, bezna si lumina.
Au încurcat așa de bine rostul
cărărilor acestei atlatide
și panica a bandajat cu-ncetul
efervescența frunților lucide
Orbecăim carbonul și evoluăm
între ruine bănuite de-absolut,
În locuri răzuite de-amintiri
trăiesc profeți în vizuini de lut . .
Euridice-și curăță ființa
de coaja întrupărilor mai vechi.
Șuvițe blonde cad din părul
cel împletit după urechi.
Nu simt de dor urlîndu-mi carnea.
Trădării ei nu stau de pază.
Ideea unei morți definitive
astăzi cel mult mă-nduioșsează.
Concentriăm în nu știu ce virtute
și-o simt tînjind la marginile mele,
așa cum stelele mai mici
se-nvîrt în jurul marii stele.
Ne îngrădim cu garduri adevărul
ferite de ochiul dușmănos
și ziua construim, dar noaptea,
lucrarea mîinilor e jos.
C-un pas ‘nainte alte mîini
au ridicat un gard strălucitor
ce-nvăluie așa de tainic
sublimul adevăr al lor.
Și-așa, schimbînd gard după gard,
din cerc mai mic in cerc mai mare,
se-ntăinează adevărul
de taina liniei primare.
Cînd m-am născut, un șir de generații
s-au dat de-o parte ca să-mi facă loc;
parcă le simt, prin sînge clătinate,
ca de puterea unui foc.
Am năvălit în margini galopînd
cu simțurile-înhăitate-n trup.
Ca haina strîmtă pe la subțiori
tiparele se-aude cum se rup.
Un șarpe se deșteaptă-ncetișor
subțirele hotar spre absolut -
în univers dezgheață înțelesuri
cînd mă aplec sălbatic și-l sărut.
Lumina nu trădez, iar noaptea
e mai vicleană ca un grec -
nu mă oprește, nu mă-ntoarce
dar nici nu-ngăduie să trec.
Destinul dat a încetat
la porțile sub care am tăcut.
Interioare legi împing setos
sfîrșitul către început.
Uit cîntecul de dragoste si jale,
ceea ce știu nu-ncape in pahare:
e mai adînc ca sîngele
și dincolo de orice îmbătare . . .
Pămînturi roșii dormitează
neinjectate cu semințe
și nici o urmă de copită,
nici o vibrare în văzduh.
O, univers virgin, Orfeu
îți prinde umărul cuminte,
cojindu-te de patrofire
și te îndoaie în cuvinte.
Ce searbădă e puritatea
plictisul îi mănîncă gestul.
Lumina sufletului strigă:
dar restul taine? restul, restul . . .
În orișicare pustiu cresc așteptări
tot mai adînci și-nfierbîntate
-profeți cu umerii subțiri
dezamăgesc dorința de păcate.
Trec călători turnați pe cai
rîzînd și ignorînd chemarea
Nisipurile cad blazate
zidind pe totdeauna zarea.
Și-abia cînd poate prea tîrziu
un tîrnăcop viril insistă,
escaladînd neînțelesul
cu o mișcare tristă . . . tristă . . .
Nisip și sete omenească
de-a rupe dintr-un pom oprit,
de-a face dragoste c-un șarpe
Însă minunile-s complete,
în raftul lumii-abia încep
- eroii savurează chewing-gumm
și mușchii s-au mutat în cap.
De-acuma vor apare oachești,
plini de tămîie negustori,
spălîndu-se cu apa-n care
fac baie cei nemuritori . . .
Nu-i nimenea aici, măcar un os
prin care vînul să strecoare,
fantoma unei doine ciobănind
turmă năzdrăvană de mioare.
Nu-i noapte, nu e ziuă,
nici cuvînt să-l descifrez în spațiul infinit.
Cu mîinile-mpreună și capul într-o parte,
tremurător, eu însămi, par pagină de mit.
Așa de lin mi-e gîndul și inima-mpăcată
parc-am murit, sublim, pentru întreg pămîntul,
și pe sub coasta stîngă, durerea mîntuirii
o cîntă și descîntă, năucitoare vîntul . . .
În capul meu a fulgerat imens
memoria unui oraș cu turle.
Ferestre luminau, fierbea cafeaua,
un cîine înceta sa urle.
M-am pomenit după amar de vreme
dezmeticind pe limbă un cuvînt
cu bucuria tristă că – pierdut –
Îmi pipăi glasul și îmi sunt.
Stîrneam pe coasta clipelor eroziunea
și mă opream adeseori să tac
– pe-obrazul meu accidentat migra,
transcendent, un lac . . .
Peste dealuri străjuite copaci,
tresaltă vinurile-n vie
și ceștile adorm zățoase
după nopțile de insomnie.
Drumuri curg pe zarea violetă
sînt trădate jurămintele de ieri,
morile de vînt se înfierbîntă
măcinîndu-și noii cavaleri.
Numai eu de mîinile-amîndouă
trașcă-n două sensuri nu urnesc
– port ultimul inel al statorniciei
pe acest cuprins ardelenesc.
– Cine Cîntă? Cine a cîntat?
Țin în mîini un semn de întrebare
și nesfârșită trudă să-l întrerup
vă ajungea pe glezne de cîntare.
Jur împrejur oceanele de sete se
leagănă, încep să zboare –
legîndu-mă de țărmuri, n-aș scăpa
de vocile năucitoare.
Așa de încet îmi simt grumazul
dorința de-a vorbi mă scurmă –
memoria, cățea turbată
mă încolțești mereu din urmă . . .
Par omul țipătului camuflat
viclean și văzător departe.
Port impasibil fieru-n carne
preaînșelînd portarul dinspre moarte.
"Sahan!” foșnesc cu buze albe
și poartă sare din țîțîni
– înșfac cît pot dintr-o privire,
tulind-o în lăturat de cîini.
Sînt mai dibaci ca întîmplarea.
Provoc destinul și îl deconspir –
pe glezna mea se înfășoară
din ghemul aruncat, un fie . . .
Legîndu-mi o ghiulea de gleznă
Necunoscutule, nu m-ai învins –
înaintez de-ar fi să tîrîi
pămîntu-ntreg, ins după ins!
Destinul înnodăm pe loc
după nevoi și-ndemînare
și tindem – dedublați ori singuri –
spre adevăruri născătoare.
Subsoluri complicate batem
și rătăciți strigăm, sau ni se pare
– cînd bezna strălucește, o mănușă
ne-aruncă-n somn dispare . . .
Un gînd lungan îmi dă tîrcoale
parcă aș fi la Poartă pretendent.
Euridice-l umple de parale.
Eu prăbușesc un ochi indiferent.
Vîndutul se întoarce zilnic,
conspirator, cu flori de mătrăgună,
bruscînd într-o penumbră clipa
cînd vom rămîne împreună.
Abia tîrziu se eclipsează
prea ofensat să trăncănească
– pe orizont agită dimineța
o splendidă batistă chinezească . . .
Eu nu mai sper nimic – aceasta-i – febra
ce-mi bea puterile din oase,
sapă în carne contradicții
și macină ideile frumoase.
Bine că pînă-n margini singur
sa-mi vadă slăbiciunea nimeni nu-i
– îndes pe suflet depărtarea
tăcînd tot ce-aș putea să spui.
Nici unul dintre cei ce-așteaptă
dezgustul meu n-ar înțelege
“Cei ce departe se întorc icoane”
sună de undeva o lege . . .
Cerînd asfixiată să intru în destin
Euridice veșnic în timp întoarce gîndul:
invocă firul ierbii și dulcele Orfeu,
ce îl urmează astăzi ca pe un mort plîngîndu-l.
Mocnește inocență sub fruntea ei trădarea.
De vine ori se pierde am încetat să știu.
Capul fluid pe umeri abia îl stăpînesc
să nu își disperseze celulele-n pustiu.
De vine, ori se pierde, rămîn același ins
muncit de adevăruri crescînd peste privire.
Iubirea-i din afară, mereu peste măsură.
Purtăm în noi statornic doar dorul de iubire . . .
Îndoaie cerul în băltoace
genunchiul trist și însetat
– ființa mea cuminte mușcă
și-adoarme lîngă un păcat.
Cocoșul orb e mort de-un veac
și ne trezim la întîmplare –
aș da orice să taci, lasînd
dulce iluzie să ne omoare.
Îmi caut trupul și-l închei
în vagi veșminte de tropare,
momind inconștientă șerpii
ce îi înșel – pe fiecare . . .
“Valea Plîngerii, stupul oprit
ai să-l atingi cu piciorul –
stîrni-vei din roiul sălbatic
veninul aducerii-aminte și dorul . . .”
Și iată cum curg prin cuvinte
nemaigăsind alinare;
mi-e carnea vulcan și sub frunte
icnește sălbatic o mare.
Undeva, într-un turn, este mama
plîngăndu-mi ființa de când m-am născut,
voi trece-ntr-o zi și mîinile ei
trist vor depune floarea pe scut.
Vă scriu din moarte și convins
că purgatoriul e-o scornire
– în noi își pregătesc străbunii
neîncetata devenire.
Pricepeți deci diplomația
acelor veacuri de teroare,
oprind să cultivăm destinul
de cimitire umblătoare.
Pricepeți crucea și sutana
ce drugi setoși au ferecat,
pe ochi deschiși spre cugetare
și mîini întinse la păcat . . .
Cei care vin tîrziu, plecînd devreme,
cei neurmați dar așteptați mereu,
puțini au fost și dintre toți
am mai rămas, statornic, eu.
Jur împrejur miracole seacă,
fîntînile-au fugit de la răscruci.
Potecile haotic se revarsă
și nu știi unde s-o apuci.
Cu nimbul îmblînzit pe frunte
eu sînt lumina care arde-n sine,
dînd la iveală drum statornic
și călărețul care vine . . .
Straniu animal, singurătatea!
imenșii ochi interiori revarsă
imperii și căderi și babiloane,
prin praful înălțat de farsă.
Coapsa-i, ce tandru se deschide,
stîrnind penumbre-n fiece mișcare.
O mătrăgună dulce înflorește
la subțioara ei risipitoare.
Un animal frumos, singurătatea
din viața mea hulpavă bînd
– dacă încord auzul, cineva
se-ntreabă singur: “pînă cînd?!”
În propriami carne mă îndoi
prind rădăcini și cresc misterios,
pînă-nflorește sîngele – delir –
acestor crengi puternice de os.
Florile dalbe vom culege
– luna îndeamnă, soarele oprește.
Florile dalbe, florile dalbe,
tulpina ruptă nu mai crește.
Cădelnițează veșnice-nțelesuri.
Eu pîlpîind dansez, o lumînare.
Florile dalbe, florile dalbe:
cine le cheamă, cine le are . . .
Unde sunt cei care-n lume
trimit doi vulturi să mă fure,
cu lemnul mort trimite-n codru
o trădătoare de secure?
Cine mă soarbe doar atît
cît cerul gurii să nu-i crape,
din cîntece îmi lasă șoapte
și din lumina zilei, noapte?!
Cine mă paște ca un rău
și-mi arde sufletul cu dorul –
sînt gata unei răni mai mari
să îmi răstorn pe veci ulciorul . . .
Orgoliosul mînz de altădată
ca un drapel de vagabond
ștergînd cimpiei orizontal,
proptindu-se de stele – blond.
Orgoliosul mînz de altădată
mușcînd zăbala poleită,
tremurător la gîndul strașnic
de-a-și pune călărețul sub copită
Orgoliosul mînz de altădată
sub steaua care-i este dată,
i se topesc privirile în lacrimi.
Orgoliosul mînz de altădată . . .
Puterea mea e acceptarea
acestei morți covîrșitoare de mare –
cu glezna-n lanțuri, nu cu mintea,
mă las condus de propria-i chemare.
Cu pasul meu handicapat
ating năucitoare home,
de ritmul cărora-i legat
firu-ntîmplărilor majore.
Pas după pas mă adîncesc
într-o subtilă libertate:
murind în fiecare clipă,
trăiesc, paradoxal, din moarte . . .
Mă simt așa de vulnerabil
și răni trei-patru peste-olaltă,
într-un decor halucinant
tîrăsc ființa mea înaltă.
Curînd n-o să pot cînta
în răstignirea fiecărui pas.
Decît trăind în renunțare,
mai bine supt pustiului de ars.
Într-o pornire condamnată
doresc un om adevărat,
celor ce vin să le arate
ce îndoieli grozave-am îndurat . . .
Cu cît înaintez, cu-atît mă trage
spre curțile de-aramă un balaur.
Îl trec prin sabie, dar mă presimt
păcat de-un maxilar de aur.
Încap apoi între măsele
de aliaje, rezistînd peste masură,
– sînt măcinat pe nesimțite
de-o nemaicunoscută gură.
Nu pot pricepe care- rostul
dar mă închei cu îndîrjire-n rol
– cum bate vîntul îmi dau seama
că-i tot mai palid și mai gol.
Ceva începe iarăși dar nu se preatermină
că începutul țipă și naște obsedat
– peste găoacea lumii la un pătrar de veac
își leapădă piciorul, masiv, un elefant.
Continuări incerte îmi împînzesc privirea
continuări pompate în lume obsedat
– peste găoacea lumii la un pătrar de veac
își leapădă piciorul, masiv, un elefant.
Pe ce să-mi sprijin ochii, cînd nu mai văd
sfîrșitul, în doliu obsedat
– peste găoacea lumii, la un pătrar de veac
își leapădă piciorul, masiv, un elefant.
Lunecă o rază bizantină
de un tact . . . și veninoasă miere . . .
Mă afund în disperare: o mănușă
îmi apasă trupul, alta-l cere.
Cum să-nving o limită abstractă
– morile de vînt nu se arată
să le sfărm pe frontispiciu stema,
ori să-mi las puterea măcinată.
Sînt ființa năvălind din cușcă
într-o-mprejurare cu ceva mai mare.
Vai, deasupra universului rînjește
isoscelic capul unei fiare . . .
Prea îndărătnic fui, dar convertit cu-ncetul
într-un convoi de trestii mergătoare
– iată convenția: nimeni nu-ntreabă
ce-ascund sub sfintele podoabe.
Urnesc un pas, mișcîndu-mi ochii
– în universuri stelele jonglează –
de un pătrar de veac sîntem sinteza
acestei lumi obositor de trează.
Mor viii și parvin masiv muriții.
Încărunțesc de grijă cei care au rămas.
Dacă mai fac un pas, un pas înseamnă
că mi-am mărit statornicia cu un pas.
Înaintez prin beznă conștient
că-mi calc pe moarte-n fiece secundă
și totuși moartea spre-năuntru
continuă, imensă să se-ascundă.
Stau obosit pe-o pernă de tăcere
cojindu-mă de clipa moartă
– aproape de incandeșcență
în ochii mei a lunecat o poartă.
Dar rădăcina strigă și mă doare
tragîndu-mi zmeul înapoi.
Ce matematici țin să demonstreze
că într-un suflet sîntem doi? . . .
Prin retina tulbur subțiată
cineva mă-mpinge subt un gard.
Gîndurile adunate stol
își desfac aripile și ard.
E o miere ce mă-neacă-ncet
o durere ce-mi dezmiardă osul.
Niciodată însă n-am știut
să aleg din ce e rău folosul.
Navigînd într-un ocean de spirit.
Tot eu sînt sirena care mă ucide
– valuri de cîntare ispitite clipei
îmi zidesc în spate casele fluide . . .
Prin aeru-nghețat orbecăi silnic,
povara vieții mele nu mai poate.
Șoptește "te iubesc” și tandru
îmi bagă un cuțit în spate.
Îl scot din carne plictisit
prinzîndu-l iar la cingătoare.
Ea plînge, se blestemă și promite
să mă ucidă data viitoare.
Mîngîi cu pleoapa strînsă fruntea-i.
în lume fluviile se revarsă
și cineva e-atît de obosit
că nu se poate dezbrăca de farsă . . .
Alunec greu în somn, visînd astfel:
Euridice, obsedat de trează,
pe un măgar de aur mă încarcă
ce, fermecat, în urmă-naintează.
Am alergat o viață. Întorsul este clipa
și iată-ne tustrei la porțile primare –
un vînt umflîndu-și pînza aduce din afară
larmă înfundată și fum de felinare.
Oprindu-se c-un șarpe crescîndu-i între sîni
femeia-ntoarce fața de iriși devorată.
Își simt deodată carnea alunecată-n răni
și-o moarte nemaicunoscută se arată . . .
Deschizînd pe lume încă-o poartă
ierbile foșnesc fără de vînt –
sub vecerniile calme sună iar
pașii ce mă poartă în pămînt
În zadar întorc statornicia
carnea mi-a crescut peste inel
și în albii răsturnată cu de-a sila
cineva mă trage către el.
O lepră tandră îmi sărută existența
cu cît încerc să fug, cu atît mă doare
– petala zării cade desfoiată
într-o grozav de vînătă ninsoare.
Ai, leru-i – ler
mioară lae, aleasă una dintr-o mie;
m-am strămutat din rai domestic
într-o mai aspră ciobănie.