INEL
Femeile din neamul meu
lanț ruginit de vrăjitoare
– din ochi în oci, din mînnă-n mînă,
iarba cea rea și iarba bună,
așa treceau prin viață
largi catarge
împotmolite în păcate,
vîslași tăcuți erau bărbații
uciși de soațe înșelate.
La miezul nopților băieții blonzi
chemați de vrăji veneau către izvor,
a doua zi întregul sat
bea apă de pe trupul lor . . .
Cu pietre veșnic alungate
ori prinse, puse peste foc
– oricît le ucideai, nu mai mureau
și-n locul celor dispărute
două, ori trei, veneau în loc . . .
Și iată-mă împinsă-n lume
purtînd al neamului inel
– ca o fragilă păpădie
dar cu nervură de oțel.