Nici Colinele Mioarelor nu le găsește precum a primit povestirea, nu mai demult de un an. Peisajul mirific respectă întru totul admirația recunoscută până departe, dar oamenii sunt abătuți în așteptarea de zile nefaste. Deși nu au fost lupte, se fac pregătiri în lung și-n lat, tinerii agită arme, se antrenează. Libreanul trece printre ei, vede fără să-nțeleagă, aude fără să priceapă, totul se derulează ca printr-un vis lent și greoi. Multe turme de oi sunt lăsate de izbeliște, trec soli și soldați, se ridică turnuri. Un călător povestește tuturor că cineva, undeva, a fost atacat de o lighioană nemaivăzută, cu ochi aprinși, gesticulează și desenează în țărână pricoliciul.
Nalbian trage la o stână în mijlocul naturii, are nevoie de o noapte întreagă de odihnă ale trupului și minții. Înainte de zorii zilei, repetă călătoria obișnuită deja și iese prin fântâna de pe malul Mărgăritarului. Gâtuit de emoție, privește atent în jur și se mai liniștește, nevăzând momentan nimic schimbat. Cântecul cocoșilor din Libra aduce urechilor sale cele mai frumoase note pe care le-au auzit de mult, de foarte mult timp. Se apleacă deasupra râului aproape plângând de bucurie, își clătește ochii cu apa rece și plină de prospețime. Nu zăbovește mult, se îndreaptă ca din arc, îngrijorat încă, pregătit să fugă spre casă. Din drum apare mersul legănat al unei bătrâne venite să ia apă. Este mătușa Mira, iar libreanului îi vine să o ia în brațe. O așteaptă surâzând să ajungă lângă el, dar femeia nu spune nimic, îl studiază precaută și trece mai departe cu o binețe scurtă. Se oprește apoi țintită locului și se întoarce cu ochii mari:
– Tu ești, mamă? Nalbian, puiule?!
Bătrâna lasă ulciorul și începe să plângă. Nu mai poate spune nimic. Voinicul o îmbrățișează și o liniștește.
– Am... am crez... crezut că, suspină ea, într-un final.
– Știu, mătușă. Dac-aș fi putut să trimit vorbă...
– Ești așa mare acum... bărbat în toată firea...
O ajută să ia apă și o conduce spre casă. Fața lui se luminează în apropierea curții, așteptând să întâlnească privirea mereu veselă a lui moș Zeze. Femeia îi înțelege gândurile, dar, înainte să deschidă poarta, lasă capul în jos, clătinându-l încet și trist. Nalbian înțelege imediat, primește vestea ca o săgeată în mijlocul stomacului.
– Nu... șoptește el îndurerat.
O lasă pe bătrână cu unul dintre veri, sosit între timp, și pleacă încet spre ai lui. A aflat deja că toți ceilalți sunt bine, iar Cassia și Rogozis s-au mutat la casa lor și așteaptă un copil. Un ochi râde, altul plânge. „Moș Zeze... unul dintre puținii oameni care puteau învăța lumea să fie mai veselă“, regretă el că nu l-a prins mai mult acum, la ani mai copți.
Își vede tatăl încă din poartă. A ieșit să dea drumul la gâștele și rațele vociferante, iar ulcioarele îl așteaptă în fața prispei. Treburile lui de altădată.
– Am venit să dau o mână de ajutor, intră Nalbian abia abținându-și lacrimile. Tătâne-său, după clipa de mirare, tăbară pe el, îl strânge-n brațe fără oprire și-l sărută pe frunte. Din casă răzbat castroane sparte, în fuga mamei care iese în hohote de plâns.
Seara, taverna se anunță ca de sărbătoare. Nu pregătește nimeni ceva anume, ci, pur si simplu, toată lumea se strânge cu mic cu mare, de bucurie și ca să afle întâmplările din lumea largă. Obiceiul vechi al Librei în astfel de situații. Nalbian știe deja că este și o gură de aer în grijile lor zilnice față de amenințările recente, mai apropiate sau mai depărtate. Toți bărbații în putere sunt înarmați, voinicul privește atent spre cuiele goale de la intrare unde nu mai sunt lăsate tăișurile, ca altădată. În turnul cu clopot rămâne de veghe Pekigis, iar la intrare Beryan cu alți flăcăi noi.
Este întrebat de sosirea neașteptată în mers la picior, dacă a trecut prin Rodul Pietrei sau Gorudava. Oferă explicații sumare, cât mai credibile. Cassia, în rochia-i largă, nu prididește să-l ia de gât, de umeri, să-l prindă de braț.
– Dragul meu frate... Greu îmi e să-ți mai spun „frățioare“, dar să știi că asta nu schimbă nimic, râde ea și-l ciufulește pentru prima oară de la revenire. Uită-te la tine, ce-ai făcut pe-acolo? Ai mutat pietre de moară? Te-ai bătut zi și noapte?
– Nu știu, soțioară, dar Getozak nu cred că mai are curaj să lege trântă cu el. Eu, nici atât, zâmbește cât se poate de serios Rogozis. Nu ți-a fost ușor, pesemne, ți-ai cam pierdut figura feciorelnică, glumește cumnatul ridicând paharul.
A trecut deja pe la toată lumea, s-au îmbrățișat, au depănat pe fugă scurte amintiri și ultimele noutăți. Adenil și Deliza stau de partea cealaltă a mesei. Regretă lipsa lui Brosoc și a lui Getozak, își pune în plan să-i viziteze cât de curând. Se vorbește mult, câte puțin din toate, dar se așteaptă venirea înțelepților. Care, când au auzit de lucrurile serioase aduse de Nalbian, au cerut sfat deschis pentru noaptea aceasta.
Bătrânii nu întârzie mult, urmați de Eusten și jupâneasă. Blândă, ca de obicei, duce pe umeri tristețea nerevenirii fiului de la Karivatra și nici a bărbatului plecat după el încă din iarnă. Oamenii încep să se așeze în cerc, care pe mese, care pe scaune, pervaze. Vifon, vraciul, moș Tiriza, mama Rebea și Eusten se așază în mijloc, iar în fața lor, printre ceilalți, stă Nalbian.
– După cum ai aflat deja câte ceva, suntem în grea cumpănă, cuvântă primul moș Tiriza. Sunt timpuri tumultoase, erau încă de la plecarea voastră. S-au adâncit apoi și au înspăimântat, pentru ca, acum, să regăsești Smaraldul precum sloiurile de gheață, iarna, pe Mărgăritar: spart în bucăți și în derivă. Nu știm ce ne rezervă viitorul imediat, nici noi nu suntem feriți, chiar dacă avem noroc de ținuturi cu capul pe umeri și încă-n puterea celor drepți.
– Am întâlnit asemănător, în bucata de lume parcursă în ultimele luni. De ce nu se potolesc, odată valul trecut? Ce-i împiedică acum să se așeze la tratative?
– Într-adevăr, până nu demult, nu puteai știi cine ți-e prieten și cine dușman, intervine Eusten. Așa de iute aluneca balanța de-a lungul și de-a latul împărăției... acum istorie.
– Ca toată lumea de bună credință, și noi ne-am pus nădejdea în mintea de pe urmă, oftează mama Rebea. Nebunia s-a mai domolit, dar inimile rămân tulburi.
– Lucrurile de genul ăsta nu sunt niciodată simple, cugetă Vifon. Cum mărturisesc și cărțile, astfel de rupturi stârnesc cutremure îndelungate. Iar, dacă părțile rămân ostile, neîmpăcate...
– Ei, aici e, preia moș Tiriza. Ce-a mocnit înainte, mai pe ascuns, mai la suprafață, Novarin a știut să lăse să se întâmple. Numai că nimeni nu a întrevăzut o așa pornire. Ce ne așteptam să se schimbe cu anii, s-a bulucit în câteva luni. Cu patimă, cu nerăbdare și, nu în ultimul rând, cu multă mânie. Pentru că aceia înveninați, nesăbuiți sau ticăloși, ei sunt cei care au profitat, au prins ceva putere și o caută în continuare. Dacă înainte erau puțini, divizați și slabi, iar pe noi ceilalți ne știau mulți și uniți, acum rândurile lor au crescut în același timp cu nedumerirea și rătăcirea noastră. Astfel că, da, vor încerca pe mai departe ce știu ei mai bine, doar că vânturile și-au mai arătat fața, nu mai sunt surprize de la o zi la alta.
– Cât de sigură e partea aceasta, ce hotare avem?
– Există un echilibru în jurul nostru. Verobostes și celelalte căpetenii din ținuturile unite ale Smaraldului de mijloc țin momentan piept provocărilor. Destul de mari însă, astfel că trebuie să fim pregătiți.
Nalbian a citit deja îngrijorarea pe fețele tuturor, încă din decursul zilei. Rațiunea sa începe să caute rolul cel mai potrivit pe care îl poate avea pe mai departe, aici, în Rodul Pietrei sau la orice hotar în nevoie.
– Iar Rubinul e în genunchi, adaugă Eusten.
– Am văzut, răspunde voinicul cu întristare. Un cârmuitor turbat de pierderea împărției... Iar, în nebunia lui, se aude că strânge armată mare, să năvălească peste tot ce-a pierdut.
Librenii suspină neliniștiți.
– Asta ne mai lipsea, război la marginile Smaraldului. Dacă i se iau mințile de tot, ne putem aștepta să...
Eusten este oprit cu blândețe de brațul vraciului. Înspăimântarea oamenilor nu este de niciun folos.
– Dragul nostru flăcău și oștean de fier acum, Nalbian, continuă moș Tiriza. Cred că e momentul să ne spui mai pe larg din ce ai găsit prin lume.
– Am plecat pe urmele unui mit, își începe voinicul povestea. Unul pentru care am găsit... scrieri de adeverire. La Karivatra sunt multe biblioteci și...
Nalbian îi poartă pe libreni pe firul aventurilor sale. Păstrează înclinația de a dilua detaliile greu de crezut, precum și descrierea creaturilor întunericului. De a căror existență a fost și el surprins să afle, dar care nu ar trebui să reprezinte o amenințare. Un fel de relicve din timpuri necunoscute, ce încă bântuie pământul, înlesnite de răutățile oamenilor. Eșecul apei vii este rezumat în dificultatea găsirii ei, probabil bine ascunsă lumii. Fără zâne, cai năzdrăvani sau meleaguri fermecate. Vifon îl privește senin și pătrunzător, înțelege mai multe decât spune voinicul.
– Nu vă ascund că mai este o cale spre această minune, de care acum sunt încredințat că există, încheie Nalbian. Și pe care nu aș ezita să pornesc, de-ar fi să pună capăt primejdiilor.
Librenii comentează până târziu în noapte, au primit mai multe și mai neobișnuite vești decât se așteptau. Ideile se amestecă, oamenii fac legături, asemănări, scenarii. Nalbian le privește chipurile obosite, neliniștite, cu mult mai puțină aplecare spre glume și ciocniri de pahare față de alte dăți. Apoi vede mâna Cassiei oferind mângâiere pântecului cu suflet nevinovat, în timp ce vorbește cu alții despre pericole și grozăvii. Gândurile i se tulbură, pornesc pe nesimțite spre zările apusului.
Dimineața iese ca pe vremuri, înainte să crape de ziuă. Deși puțul de la conac este bun acum, preferă să aducă apă de la fântâna din ceair. O găleată pentru acasă, alta pentru mătușa Mira. Coboară colina mică spre râu, dar se oprește și se așază, parcă vrând să admire apele Mărgăritarului cu podul cel vechi. Sau să rememoreze întâlnirea dintâi cu Philena și ursitoarele. Cumva însă așteaptă altceva, fără să-și recunoască nici lui însuși ce. Până îi aude pașii, întoarce capul și o vede apropiindu-se, la ceasul obișnuit. Melbeea înaintează încet, îl depășește și își umple ulciorul sub privirile sale înfiorate. Din când în când fata îi caută și ea chipul, ca într-o recunoaștere pierdută. Revine și i se alătură pe poteca umezită de roua dimineții, între tufe înflorite.
– Aici, acum trei ani, am aflat prima oară despre ce-avea să mă cheme, grăiește voinicul, după mai multe clipe de tăcere.
Melbeea îi privește profilul drept, apoi îl studiază din cap până-n picioare.
– Te-ai schimbat, Nalbian...
Urmează alte clipe de contemplare spre fântâna înconjurată de bolți naturale ce încep să mijească verde în primele raze de lumină.
– Ai găsit ce căutai?
Adâncimile ochilor lui negri sunt de cărbuni aprinși, cu dor mărturisit și totuși neîmpăcat, înlănțuit în mijlocul altor vâltori. Îi întâlnesc tăcuți pe ai ei, albaștri miez de-azur. Nu are un răspuns. Se apleacă domol, cu un tremur uitat, dorește să-și unească buzele de ale Melbeei. Aceasta înalță însă mâna și îi atinge gura ușor, cu degetele ei mătăsoase.
– Ești încă în alte ape... șoptește ea.
Privirile continuă să-și vorbească, să se caute, să se dorească. Tânăra se ridică încet și îl lasă în urmă, păstrând un zâmbet duios și înțelegător. Nalbian se-ndreaptă și el, într-un târziu, cu picioarele grele, dar inima și mai împovărată.
La amiază trece pe la conac și pavilionul gărzii, apoi se îndreaptă spre intrarea ruinelor. Este pregătit să intre în post, dar Eusten l-a refuzat pentru zile de odihnă. Încă de la distanță, îi observă pe Cărămidari și câteva ajutoare trebăluind de zor în preajma zidurilor vechi ce primesc o nouă viață, sunt reconstruite. Nu este ceva ce-ar fi dorit să vadă vreodată, se scutură în sinea lui ca în urma unui duș mai rece decât până acum. Unul dintre Cărămidari, apăsat și el de vremuri, i se adresează preocupat:
– Timpuri noi, măsuri noi... Sau vechi, rostește el un mare adevăr.
– A fost atac spre Brazi, intervine alt Cărămidar. Respins și ăsta, dar Negru a aflat că e plecat Verobostes. Grăbim zidurile.
I se adresează fără notele urâcioase de altă dată, ba chiar sesizează o urmă de respect. S-au mai maturizat și ei, și el, probabil nici atitudinea lui nu mai permite vorbe goale. Nalbian se face imediat util și pune piatră peste piatră, deși tot ce simte este să le dărâme cu mâinile, cu picioarele, cu barosul.
O săptămână mai târziu, peretele de apărare pornește din malul Mărgăritarului și acoperă jumătate din latura de miazănoapte a Librei. Carele vin greu, adună rocă de-a lungul râului și dinspre munți, unde primejdia este în creștere. Nalbian se împarte între datoria gărzilor, planificări strategice și forță de lucru, călare acum pe o bucată de zid.
– Ia uite, de unde-a scăpat, se aude Jilop.
Voinicul se întoarce și-și vede năzdrăvanul păscând agale pe marginea drumului mare spre pădure.
Retrași în spatele hanului vechi, unde altădată pășteau bătrâneii lui Arbopyn, Nalbian și Amurg pot discuta feriți de urechi întâmplătoare.
– Jaba? rostește libreanul prima întrebare care-i arde buzele.
– Am fost mirosit când eram slăbit, a trebuit să îl feresc din calea mea. Mi-au luat urma căpcăuni și alte pocitanii, până am prins iar putere să zbor. Jaba nu mă poate stăpâni și nu i-aș fi putut pierde cu el pe spate, dar l-am lăsat pe drumuri liniștite, aproape de Smarald. Are toate calitățile să ne ajungă.
Nalbian rămâne pe gânduri. Amurg i le intuiește, ca de obicei:
– Aici, cale lungă în jurul Librei, locurile sunt curate. Nu am simțit nimic, n-a avut ce mă adulmeca.
– Dar acum ei știu de tine...
– Da.
Voinicul trage adânc aer în piept și se prinde hotărât de brâul reînarmat din atelierul Fierarilor.
– Asta nu face decât să-mi întărească decizia luată. Cât sunt în vigoarea trupului, altă dată ar putea fi prea târziu. Dragul meu fermecat... am decis să plec spre soare-apune.
Amurg nechează ușor, parcă așteptându-se la asta.
– Iar eu te voi însoți.
Nalbian îi înconjoară grumazul în timp ce privirea caută spre coborârea soarelui.
– Ar mai fi ceva, se aude o voce cristalină.
Se întorc luați prin surprindere. O înfățișare suavă, o tânără cu păr bălai și ochi castanii ca două mărgele, s-a înfiripat de nicăieri, în rochie simplă pe trupul grațios. Chipul îi este senin până la inocență, cu o căutătură însă vie, adâncă.
– Zinavel, domnița mea, se lasă Amurg în plecăciune, lângă voinicul răpit de apariție.
– Da, se apropie ea să îi dezmierde coama. Am fost mereu lângă Lercudor, sub vrajă contra simțurilor iscoditoare.
Libreanul ascultă nedumerit. Mezina zânelor continuă:
– Nu am intervenit, îi alungă ea o îndoială gata să prindă contur. Ar fi însemnat să mă dezvălui. Am riscat de două ori numai: să te scot mai devreme spre Pelerini, din mijlocul pădurii năpădite de sângele negru, apoi am ținut pumnalul vânzătorului de sclavi, ridicat asupra fetei răpite.
– Da, luminile din codru... iapa înspăimântată... Și fântâna cu licurici?
– Nu, te-a chemat singură. Cum ți-au spus și Blajinii.
– De ce ai venit cu mine? De ce te arăți acum?
Zinavel zâmbește oarecum entuziasmată și părul îi lucește pentru o clipă, descoperind o legătură ca de sori minusculi jucându-i prin plete.
– Când întunericul prinde forțe în afara oamenilor, lumina îi caută să le deschidă mai abitir porți de vindecare. Nu să îi ia de mână, nu să îi salveze. Inimile lor trebuie să facă asta, așa cum tot din inimile lor s-au ridicat umbrele dintâi. Cât despre drumul meu alături de tine, Lercudor... Nalbian... pentru sufletele care ne caută, iar din aflarea noastră adună încercări nebănuite, ajutorul poate fi nemijlocit.
Voinicul intră în cercul de cuvinte ca-ntr-un șuvoi nevăzut de fluturi albi, veniți parcă să rupă toate lacătele minții. Și, totuși, senzația este de intangibil, că trec prin el și scapă mai departe, așa cum a observat și până acum în cuvântările zânelor.
– Apa vie... clipește el apăsat, descoperindu-și ochii uscați. Sunt responsabil?
– Ce-ai provocat tu, te urmărește numai pe tine.
– Povara vinovăției, știința de-a încerca și celălalt drum, înțeleg. Dar pentru cele abătute asupra altora?
– Dacă doar sufli asupra focului, nu tot uscăturile aflate sub el vor arde mai puternic? Și câți nu fac asta, încercând de fapt să-l stingă. Iar darul ierbii crescute apoi în loc, nu este același, deși venit mai repede? Este vină sau merit?
– Nici una, nici alta... face Nalbian doi pași gânditori, cu capul plecat. Dar m-am amestecat cu vântul, peste jar și scântei, iar flăcările-mi poartă numele. Îndrăzneala trebuie dusă până la capăt, onorate făpturi ale luminii... Voi merge mai departe.
– Alegerea-ți pleacă și de această dată din inimă cinstită. Ia aminte, însă, presimți prea bine, iar eu vin să-ți întăresc: negura trezită acum în lume va fi nimic pe lângă ce vei ridica în calea nouă.
– Mă tulbură, desigur, oglinda norilor de pucioasă care s-ar surpa peste pământ. Dar acolo, departe, până la ultima picătură de vlagă, îi voi trage după mine. Se vor strânge din toate zările omenești, pentru a mi se pune curmeziș mie.
– Și încă cum!
Pentru a doua oară în tinerețea lui, prin vinele sale începe să curgă cel mai viu rost, izvorât să dizolve din frământările lăuntrice. Ecourile, asemănătoare cu cele din pragul plecării spre răsărit, au preschimbat însă îndrăzneala în datorie și primejdia în sacrificiu.
– Am înțeles de ce ești aici, prea bună Zinavel... Să vii cu mine. Pentru balanța puterilor nefirești.
Zâna încuviințează blând, pare pregătită de drumul anevoios.
– Iar tăria brațelor tale va crește și mai mult, Nalbian. Tovărășia luminii îți grăbește anii și te scoate din rândul oamenilor obișnuiți.
– Să fie oare de ajuns? întreabă Amurg cu o notă nesigură.
– Nu, așa este, clatină ea chipul auriu. De aceea trebuie să facem întâi o călătorie spre miazăzi. Vei lăsa vorbă pentru dragul de Jaba, își merită odihna până ne vom întretăia din nou pașii, nu?
Cerul fără pată își schimbă culoarea, părăsit încet de albastrul zugrăvit cu pensula razelor de soare acum adormite. Departe, de prin văgăunile munților în puterea întunericului, din desișurile cele mai adânci ale codrilor posedați de sângele negru, se ridică țipete ascuțite, iar păsările nopții săgetează haotic văzduhul.