Apa Vie - Căderea împărățiilor by Stachecian - HTML preview

[POSTFAȚĂ]

Alter ego contemporan

„Trăim ca să aflăm sau aflăm ca să trăim? Ce prostește sună...“, mă interoghez ca de atâtea ori, țesându-mi firul analitic în timp ce caut cu ochii soarele. Lumina puternică mă ajută. Ca și cum îmi arde cotloanele umbrite ale minții, invadate de te miri ce paraziți, pentru a lăsa adevărul să curgă. Poate chiar ca să îmi strălucească, orbitor de alb, o revelație absolută ori să-i permită a ieși mai ușor la suprafață, în caz că a fost mereu acolo, dar n-am fost în stare să o prind cu ambele mâini, iar acum alunec în semiobscuritate. „Fără lumină e întuneric“, gândesc de multe ori. „Important e că încă știu asta.“ Acolo, la sursa luminii, se află multe răspunsuri. Întuneric însă poate să fie fără niciun efort, prin lipsă. Acel tip de beznă inertă, nici caldă, nici rece.

„Adică... învățăm toate lucrurile astea, necesare supraviețurii și dezvoltării noastre, progresului mult dorit pentru tihna unei vieți asumat trecătoare și întâmplătoare, doar pentru că ne naștem și, pe cale de consecință, trăim? Cum ar veni, măcar să o facem confortabil. Sau avem lucruri de învățat, de descoperit, în noi și în lumea venită la pachet, pentru sensul existenței noastre?“

Mă uit fără să clipesc, nici nu vreau să clipesc. Îmi amintesc vag de niște pământ sub picioare, de ceva natură în jurul meu sau de vreo adiere de vânt, deși nu le mai văd și oricum bănuiesc că le-am lăsat la intrarea în răstimp. „Dacă există nivelul doi? Iar noi stăm pe loc și ne gândim doar la o viețuire cât mai comodă, smulsă din ghearele suportabilului cu pereți goi, ce aparent nu ascund nimic. Hm, evoluționismul biologic cauzal, pe bază de accident primar, versus...“, gândesc, cu un mic rictus greu de observat în colțul gurii și privirea adâncită în cerul albastru, la Big-Bangul plin de necunoscute, inexplicabil, dar acceptabil științific prin pseudo-certitudini. Haina împăratului gol, cusută cu atribuiri de legi excepționale, absurde și imposibil de înțeles sau reprodus, întrucât, nu-i așa, zice-se erau „alte reguli". Contradicție, declinare fără adresă, predare de ștafetă în terenul „advers“. Deci, musai, totul haotic, dar care, printr-o combinație unică, din infinite posibile, a dat un univers ordonat. „...versus inteligență și sens deplin al punctului de Creație, până la ultimul detaliu, cu misterele și minunile sale întru deschiderea și expansiunea inimii și a minții, inițial limitate sau presupus limitate. Vechea dezbatere. În care lumea, azi, înclină mai ușor și mai «pragmatic» spre supraviețuirea contextuală, arbitrară, dar social mulțumitoare...“

Simt că lumina, care acum mă învăluie din toate părțile, știe. Clar, limpede, încet și cald, transmite adevărul pe care mulți nu mai știm să-l căutăm, să-l simțim, în contrast cu absurdul și frica de incertitudine și incontrolabil, setea de putință în fața vulnerabilității imediate. Sursa puternică a soarelui a devenit un orizont alb infinit oriunde m-aș uita, iar eu sunt cumva în mijloc, deși nu reusesc să intuiesc vreunul. Unde mă aflu? Îmi amintesc un nume...

„De când să fie adevărul format din minciună? Lumina din întuneric? Totul din nimic? Nimic plus nimic tot nimic dă... Accident din praf stelar? Pe care, în mod conștient, să-l legitimizezi, să-l duci mai departe? Să fii singura conștiință, din infinitatea goală, martoră de nulitatea motivațională a armoniei rezultată din acest accident, dar să te bucuri de el ca și cum tu, așchie de seamă, ai căpătat din neant vreun sens?

Te ridici din țărână și mergi, alergi râzând nebunește, totul este frumos și pus la punct, gata să primească însemnătate. Vrei să îți trăiești norocul. Te uiți în spate, nu vine nimeni să ți-l ia, nu e nicio furtună alergând după tine gata să te înghită, să consume accidentul. Te afli singura cuvântătoare și singurul lucid de toate și de sine însuși, iar accidentul e stabil și devine lege. Accidentul se poate observa. Gândește, e treaz, dar, surpriză, nu pentru mult timp. Descoperă că moare, conștiință după conștiină. Și nu mai are putere, e prizonier. Ah, cum ar cunoaște acum nevoia invincibilității, veșniciei, perfecțiunii. Care i-au scăpat accidentului inconștient, dar atât de semnificativ în rezultatele sale. Conștiința tributară haosului ar fi știut acum să fie creatoare. Dar tu, creatorul fără putere, ești rezultatul lipsei de creație, o lipsă virilă, fertilă și ordonată în același timp. Exact invers. Capcana perfectă, desenată fără cerneală, fără stilou, fără degetele care să-l țină. Dead end, într-un gând care n-ar trebui să existe. Originea se volatilizează, dar tu ești încă aici.“

La picioare îmi răsare din zgomotul de fond o carte de matematică. O ridic și răsfoiesc zeci, sute de pagini venite să mă tragă de mânecă. Un efort admirabil, imperativ, aplecat să transpună Misterul în șir de ecuații. Rând după rând transpiră strădania, cazna transformărilor, a fuziunii dualității insolubile. Din nou, ordinea post-inflexiune originară se așază mai mult sau mai puțin cuminte pe foaie, ipoteză după ipoteză. Iar ea va putea fi descrisă pe mai departe, în mii și mii de alte cărți, până la sfârșitul veacurilor, dacă se va construi mereu o lupă suficient de mare. Ce nu va dispărea însă niciodată este X-ul de pe prima pagină. Această variabilă necunoscută, această nepătrunsă și misterioasă „alchimie“ primordială, din nimicul oricărui Big-Bang inițial oricâtor ulterioare. „Știința nu poate merge decât pe un fir rupt la capăt, ca o coordonată ce nu poate coborî sub zero. Neacceptând, își arogă o misiune imposibilă, acolo unde se sfârșește puterea de înțelegere omenească și rezidă subtilul.“

Albul înghite maldărul de formule, e iar imaculat. Undeva se încrețește însă, o formă de cerc încearcă să se justifice. „Asta pentru că am vorbit de alchimie. Metamorfoza din filozofiile antice, traduse prin conservarea energiilor, transformări, cicluri. Hm, poate c-ar fi mai aproape de adevăr prin spirale... Același haos care se trezește, născut prin el însuși, fără niciun punct de plecare. O explozie de capacități infinite, evolutive, care ideatic pot tinde nestingherite spre omnipotență. Fractură logică și de bun simț, ce lasă în urmă un fals demiurg, stăpân doar asupra țesăturii universului din care face parte, în afara căruia nu poate ființa. Șarpele, dragonul care-și înghite coada. Măcar imaginea aceasta veche admite Misterul.“

Împrejurul este iarăși neted privirii. Încerc, de ceva vreme, să mă scutur de prejudecăți, dogme și doctrine, fără să neg adevărul niciuneia care aduce pozitiv și sens tuturor părților, fără excepție. Proces uneori dificil, deoarece mintea, în special când este fragedă, mai ușor trăiește și se modelează sub vântul care câștigă clipa. Binele însă poate fi reidentificat oricând: se simte, se recunoaște, îl știi pentru că nu aduce suferință, nu privează, nu înșală. Este natura noastră intrinsecă venită din Creație și singurul adevăr absolut la care să ne raportăm.

Mă întorc asupra luminii. „Apoi, mai este întunericul care o rănește înadins, însămânțat de cugete schilodite, ignorante, îndrumate greșit sau poate doar neglijente. Acesta prinde rădăcini în adâncuri și umbrește cu ramuri de intenții nefericite suprafața. A, numele acela! Da, îmi amintesc unul, foarte demult... Nalbian... Și el a plecat să caute, să înțeleagă...“