L
IBRA SE PREGĂTEȘTE de o nouă iarnă. Puținele fulguieli ca de bun găsit nu închid încă drumurile, dar, deși frigul oferă perioada de grație ce întărește nămolurile, nu mai călătorește nimeni. Mulțumirea de pe fețele oamenilor și pregătirile tihnite din alți ani nu se mai regăsesc pe ulițele largi și tăcute.
Din pragul ușii, încă în găzduirea lui moș Zeze, Rogozis privește norii mohorâți. Aerul rece îi taie fața ce așteaptă coiful cu apărători laterale, dus până acum la subraț. Cassia îl însoțește cu sprâncenele lăsate, strângând șalul mai bine pe umeri.
– Să dea ninsorile mai repede, ah, n-ar veni odată!
– Da, ar mai potoli lucrurile până-n primăvară, îi dă Rogozis dreptate.
– Nici nu-mi dau seama dacă să mă bucur că Nalbian nu-i aici. De parcă putem ști pe unde sunt acum, el și Brosoc? Poate departe de toate astea... sau poate dimpotrivă, sunt prinși în Karivatra... se întristează ea și mai tare.
– Să fim încrezători, draga mea, o îmbrățișează Rogozis, lăsând o clipă apărătorile. Getozak ne-a zis că erau pe picior de plecare; eu cred că s-au pus la adăpost, oriunde ar fi. Poate nici n-au idee despre ce se întâmplă aici, din cine știe ce parte a lumii.
Toți bărbații în putere ai Librei se îndreaptă, ca la fiecare două-trei zile de câteva săptămâni, spre garnizoana de la conac. Împăratul a trimis stare de luptă în toate zările Smaraldului, obligându-i, vrând-nevrând, să îmbrace haina soldățească. Își împart antrenamentele și așteaptă înfrigurați vești, cu teamă de cea mai nefericită posibilă: plecarea la război. Adenil este întâmpinat, ca de fiecare dată, de viitoarea lui soție, Deliza, pe drumul spre cazarmă. O ține pe după umeri, iar ea îi înconjoară mijlocul, în pașii mici, întârziați cu dinadinsul.
– Dacă se întâmplă... ne căsătorim chiar înainte să plec. Nu mai așteptăm primăvara.
– Sau mai bine fugim. Ne-ascundem, căutăm locuri ferite, se avântă ea, apoi lasă capul în jos, rușinată de egoismul față de cei dragi din sat.
Garnizoana mică este acum completată cu o bucată din ograda conacului. Au început să fie amenajate păpuși umplute cu paie pentru spadă, bușteni și saci grei pentru trântă. Urmează, o dată pe săptămână, ieșirea în marginile satului pentru antrenamente mai vii și exersarea arcului. Jilop intră ultimul, nu i-a venit vremea, dar vrea să dea o mână de ajutor și să prindă ceva pregătire în caz de nevoie. Nu lipsesc nici Cărămidarii, Croitorul, Arbopyn și toți care se țin cel mult între două vârste. Libra are acum doi căpitani, Eusten și Getozak, urcat în grad de solul venit cu veștile neplăcute.
– Zarva încă n-a atins ținuturile noastre, începe Eusten.
– E doar pregătire, posibil să nu se-ntâmple nimic, continuă Getozak. Oamenii din Smarald nu vor mai asculta ușor de capetele găunoase ale despoților când vor vedea norii războiului, când își vor simți casele și viețile în joc.
Între timp, cea mai mare parte feminină a satului se află la conac. Jupâneasa este gazda acestor adunări apărute de la sine, pentru ca femeile să stea mai aproape în discuții și treburi. Se croșetează, se fac colaci, mâncare pentru bărbații ce vor reveni de la garnizoană și de luat la tavernă, unde sfătuirea continuă seară de seară.
– Nu, n-o aduc pe Alenda. Fetele și copiii să rămână pe lângă case și bătrâni, asta-i situația, comentează Peltrina în aprobarea tuturor.
– Dar ce situație, din prostie și nestăpânire, își spune altă femeie oful. Parcă se-mprăștie boala în mințile nesocotite.
– Toată lumea știa că n-o să rămână atâtea neamuri sub căciula împărăției ăsteia vechi. A știut-o și Novarin, a avut cap din timp. Cu altul, cine știe ce foc și pară era de mult! Pe când la Rubin, ce zicea solul din Gorudava? Nu-i a bună.
– Eu am început să scuip în sân când vine pe aici. Mă trece cu friguri să aflu dacă netrebnicii au prins avânt sau i-a liniștit oastea. Măi, dar deodată i-a apucat, eu cred că s-au vorbit.
– Nu știi că șobolanii se miros și se adună?
– Dar dregătorii, trimișii ținuturilor la cetate? Mușcă mâinile care ieri îi țineau în puf. Vor să se rupă musai, apoi să se lipească altfel, și-au pierdut direcția și ăștia.
– Nu toți, eu cred că sunt mulți profitori. Sau care s-au dedulcit din mers, să nu piardă ceva când ceilalți pot să câștige.
– Bine că n-avem nimic dinspre Negru. L-or fi mătrășit? Să-i rămână haita de criminali acolo, opri-i-ar trăsnetele să-i oprească.
Cele mai aprinse sunt mamele de tineri. Asudă și se sprijină în spaime una pe alta, apoi se încurajează cu speranțe de bine. Ale lui Nalbian și Brosoc sunt destul de tăcute, când mai tulburate, când mai ușurate. Știu amândouă acum despre chemarea apei vii, fără siguranța locului în care se află ori dacă sunt feriți de primejdii, iar celelalte femei le poartă mila.
Zilele trec fără vești, nici măcar taxatorul nu mai ajunge, deși este așteptat de ceva vreme. Lumea se întreabă dacă n-o fi nins aprig prin alte locuri, căci stăpânul nu se întoarce nici el de mai bine de o lună. Negustorii au oprit afacerile, iar satele își păstrează agoniselile pentru orice eventualitate.
Dar iată că, într-o zi, nevăzută de amar de vreme, trăsura de călătorie pătrunde printre zidurile măcinate de la intrarea Librei. Pleacă în grabă și lasă-n urmă un cerc în jurul celui coborât. Este Brosoc. Se trimite vorbă și toată lumea face pași repezi spre tavernă, călătorul este flămând și vrea să vorbească tuturor. Tânărul primește ciorbă fierbinte, pe care o înfulecă rapid, cu toată roata de pâine. Oamenii se îndeamnă unii pe alții să-i dea pace până-și trage sufletul, dar ard toți de nerăbdare.
– Fraților, începe el într-un sfârșit, nu se mai aude musca. Eu am rămas în Karivatra, tot timpul acesta.
– Dar Nalbian? se aude din mulțime.
– Vă spun și de el, a plecat în depărtări. La târgul mare am găsit multe de făcut și de-nvățat, am fost luat în preajma celui mai mare vraci de acolo și am servit cu cinste. De pe la sfârșitul verii, cum ați auzit și voi, lucrurile au luat-o la vale, parte dintre sfătuitorii și negociatorii din toată împărăția au început să se certe, nu au mai găsit cale de mijloc în dorințele lor. Și prea multă nerăbdare, mai ales după ce tot felul de canalii și-au unit forțele și au pornit să-ncerce puterea armatei. Eram acolo, îi vedeam și auzeam împărțiți în două: cei tulburați, de care ziceam, ceilalți cugetați, chemând la calm și înțelepciune. Apoi, câte unii de la curtea coroanei s-au prins în vârtejul ăsta, au început să aleagă tabere sau au fost tocmiți cu bani mulți și promisiuni. Karivatra a ajuns repede în certuri și lumea n-a mai putut duce traiul obișnuit, oamenii s-au speriat, nu mai găseam nici pâine în unele zile. Trăsurile au fost luate de unii și de alții. Când și dintre soldați au început să cadă, spre căpetenii dornice să împartă deja pământurile cetății, am plecat cu ultima rută, abia am prins-o. Și nu se mai întoarce alta. De fapt, la ora aceasta, fraților... nu cred să mai existe nici împărat.
Librenii freamătă în rumoare de uimire și neliniște.
– Și asta nu-i tot, oftează Brosoc. Pe drum încoace am prins veste că Folla, coroana Rubinului, pornește lupte ca să-și păstreze ținuturile.
Discuțiile continuă până seara târziu. După tulburarea noutăților, oamenii încearcă să vadă ce e de făcut, să se organizeze pentru perioada următoare. În vâlva tavernei Brosoc se trage lângă Getozak:
– Pentru tine mai am o veste. Verobostes te vrea la fortăreața din Rodul Pietrei.
Pădurea bizară pare calmă și protectoare la prima simțire. Nalbian nu are nici cea mai vagă idee cât timp a trecut de când zace în ierburile mari cum n-a văzut niciodată. Sub el pământul este reavăn și umed, spre deosebire de cel care i-a obișnuit pașii în ultimele zile. Întors spre a vedea cerul, se minunează aproape un ceas de răsucirile trunchiurilor groase cât să fie cuprinse de o mână de oameni, împletite între ele spre vârfurile abia ghicite. Nu este singurul motiv al letargiei sale; îl dor toate încheieturile și carnea de pe oase, amintindu-i eforturile imense la care le-a supus.
Ridică brațul stâng să-și privească mâna vătămată, negreala suferinței acesteia a urcat ușor deasupra legăturii făcute deunăzi. Dacă nu ar fi însoțit de mulțumirea scăpării cu viață din ultima nenorocire, s-ar panica negreșit. Începe să se ridice încet din mijloc, având în minte avertizarea lighioanelor nenumărate. Nu aude și nu vede nicio vietate momentan, nici măcar vântul nu pătrunde prin desișul acestui codru. Se prinde cu mâna de ceafă, lovit de o durere de cap soră cu pălitura Slinosului din banda celor unșpe. Apoi se uită la singurul burduf gol, legat de gura desagii cu brăduți, neștiind dacă să plângă de sete ori să râdă amar de faptul că a fost prevăzător. Verifică și celelalte lucruri rămase: briceagul, amnarul, fluierul și un codru de pâine. Sare cu înțepături în tot trupul ca să privească în urmă, cu gândul de a ieși iar în pustiu, să recupereze din cele aruncate.
– Nu văd nimic, eram departe când le-am dat drumul, își șoptește și se așază pe o rădăcină cât un bolovan, la marginea pădurii neobișnuite, cu ochii peste pământurile neprietenoase unde puțin i-a lipsit să-și lase oasele. Dacă mă duc și apare din nou bestia, de data asta nu mai scap. Oftează și lasă capul în jos: iar mâna asta îmi anunță zile negre, ca și culoarea ce-a pus stăpânire pe ea. Singura mea speranță este apa vie. Dacă ajung la ea. Dacă nu, probabil oricum nu mai contează...
Nu crede că va avea puterea să își reteze mâna, oricât ar ști că este ultima șansă, în caz de înrăutățire. Se scutură de imagine și își rupe un nou bandaj din pantaloni, pe care îl leagă strâns câțiva centimetri mai sus de marginea cangrenei.
– De ce m-a protejat pădurea? Monstruozitatea n-a trecut, începe el să dea încet desișurile la o parte, m-ar fi nimicit demult. Iar acum urmează să aflu ce fiare a văzut călătorul din Rubin. Sau să le fiu gustare. Să mă cațăr de colo-colo este imposibil, într-o mână. Doar dacă, nu cumva...
Rotește ochii și se lămurește că împletirea crengilor continuă peste tot, de parcă ar fi un singur copac imens, înfipt în pământ de mii de ori. „Nu trebuie să urc decât o singură dată“, i se aprinde un mugur de speranță. Caută un trunchi mai potrivit, cu multe noduri, pentru putința lui schilodită. Cu multă caznă și o doză bună de zdrelituri ajunge gâfâind la prima ramură, groasă cât un stejar obișnuit. Tufișurile dese, printre care observă acum spini cât colții de lup, sunt și verzi, și galbene, ca într-o toamnă devreme. De altfel, și arborii se bucură de aceeași vigoare, nesimțind iarna ținută cumva la distanță. Nici frigul nu mai e același, departe însă de a fi confortabil în umezeala ridicată.
– Bun, dacă pierd zilele așa, nu ajung nicăieri, respiră Nalbian greu, între dârzenie și disperare. Ca și cum nu era destul, trebuie să țin soare-răsare, prin umbrele astea imposibile. Măcar copacul apei vii este înflorit, se mai încurajează el.
Înaintează atent, deprinde câteva prize bune cu interiorul cotului stâng și puterea întreagă a mâinii drepte. Moralul său primește o gură de aer când bănuiala de mai devreme se adeverește: poate traversa dintr-un arbore în altul. Continuă astfel o bucată de vreme, mai pe picioare, mai pe brațe, cu urcușuri și coborâșuri. Nu se poate declara mulțumit însă, la sol ar fi parcurs mai rapid aceeași distanță.
Jos, iarba este întreruptă pe alocuri de bălți limpezi și generoase, a căror vedere îl bucură nespus. „Se pare că nu de sete voi pieri“, zâmbește el ironic. O mișcare îl îngheață locului. Din tufiș iese un iepure nepăsător, cu drum printre rădăcinile hrănitoare. „Deci așa“, gândește Nalbian măsurând vietatea. „Iarbă mare, iepure cât mielul, îmi dau seama la ce trebuie să mă aștept.“ Lumina începe să nu mai răzbată din cerul abia vizibil, semn că se apropie noaptea. Ostenit, libreanul face popas într-o bifurcație mai comodă și răspunde rugăminților mațelor chiorăinde. „Nu e bine“, reflectează cu mâna pe ultima bucată de pâine. Simte că are nevoie de toate forțele posibile pentru noaptea misterioasă dinaintea sa. „Îmi trebuie hrană. Fructe, nuci – nimic. Pe jos aș mai găsi ceva, iar, la o adică, sper să existe și animale mai mici decât urecheatul ăla.“ Stă în cumpănă ce fel de tabără să pregătească pentru noapte: „Cu namile d’astea e mai bine aici, măcar până înțeleg cu ce am de-a face. Foc nu aprind în ruptul capului; ori atrag atenția vreunei lighioane, ori pârjolesc pădurea.“ Smulge și taie cu briceagul din crengi mai obișnuite, le pune de-a curmezișul ca să-l proptească în timpul somnului. Regretă lipsa funiei și a cingătorii aruncate, nu are cu ce se leaga de copac. „Ciudat, nu zboară nimic pe aici“, scrutează Nalbian prin întunericul atât de liniștit.
Somnul, cu treziri dese, îi mai întremează trupul obosit, cuprins de friguri. Ar vrea să plece înainte de venirea zorilor, dar îi este imposibil să vadă ceva prin negura s-o tai cu cuțitul. Cu primele raze de lumină pornește mai departe, plănuind să urce o dată pe zi spre vârfuri, pentru a verifica poziția răsăritului. La un moment dat, pe când își face mai mult avânt, aude mișcare de răspuns zgomotului făcut de picioarele sale. Se încolăcește pe ramură și face ochii mari într-un arbore vecin. Din coama acestuia, ca și cum s-ar odihni pe brațul gros, un fel de pasăre cât vițelul îl ațintește cu privirea. Nalbian se minunează temător la trupul ce pornește direct din lemnul copacului, fără picioare, ca o altă ramificație solidă, care pe la jumătate începe să prindă pene și două aripi din frunze uscate. Gâtul aproape inexistent, ca de bufniță, ține un cap asemănător cu cel al unei rațe cu ochi senini și cioc inofensiv, ce pare să râdă prietenos. Îi este clar că l-a văzut și îl privește clipind des. „Sper că nu zboară. Ar trebui să fug?“ Arătarea începe să rotească ușor capul, într-o parte și-n alta, apoi din ce în ce mai tare, până ajunge să-l întoarcă de tot. Nalbian își abține un țipăt de spaimă când fața revenită este cu totul alta: niște ochi imenși, încruntați, și un cioc de vultur fioros, din care se ghicește un număr de colți. Privirea ei îl arde, simte că trece prin el. Nalbian dă încet înapoi, căutând adăpost. Pasărea fermecată nu face altceva nici de data aceasta, curând reîncepe balansul capului finalizat din nou cu o rotație completă. Urmează o altă față, ceva între cele două stări induse de primele două: ochi de corb, atenți ca la o pradă, și un cioc puternic, tăios. Acum arătarea prinde să țipe ascuțit, ca și cum ar da un semnal. Răspunsul nu întârzie, din adâncurile pădurii răsună răgete.
Grea cumpănă pentru Nalbian. Închide ochii să își mai liniștească bătăile inimii și caută rațiune în mișcarea următoare. Picioarele decid înaintea capului: se scurge rapid pe trunchiul gros, își lovește din plin mâna beteagă și cade în iarba care-l salvează de oase frânte. Alege din privire și o rupe la fugă spre cel mai mare desiș. Îi stă inima-n loc când, ajuns în frunzișul lui, găsește greieri și alte insecte cât puii de găină. Aceștia însă trec indiferenți, căutând la rândul lor să păstreze distanța. Aude tropăit de animal greu zorind spre el și începe să se strecoare, aplecat, din tufiș în tufiș. Bubuiturile pașilor înfricoșători se opresc brusc, în preajma poziției lui de mai devreme. Nalbian înțelege că lighioana cu respirație de bivol ciulește urechile și miroase împrejurimile. Se lasă tremurând pe jos și începe să se acopere cu noroi, în timp ce creatura s-a pus în mișcare. Apoi aude un țipăt în sărituri largi prin copaci. Lui Nalbian îi vine să intre în pământ, să sape un tunel și să iasă în orice altă parte a lumii. Pe obrajii înnămoliți apar câteva lacrimi de neputință, de ciudă, de irosire. A vieții sale, a tot ce putea fi și n-a reușit fără spaimele, îndoielile și închistările ce au pus stăpânire pe el de mic copil. A binelui pe care a fost atât de aproape să-l facă pentru a schimba toate acestea, pentru el și pentru oricine altcineva. A promisiunii ce părea să-i fi fost făcută în ultimul timp spre a răspunde angoaselor sale. Creatura este la doi pași, iarba din fața lui se mișcă. Nalbian lasă fața în pământ, strânge din ochi și dinți, neavând nici cum să lupte, nici cum să scape prin fugă. Își așteaptă soarta în rugăciuni adânci, scoțând din străfunduri puritatea sufletului venit pe lume să se bucure de iubire și îndrumare. Se roagă la fel ca atunci când, copil fiind, știa să simtă lumina și căldura infintă ce veghează cu îngăduință părintească asupra sa și a tot ce-l înconjoară.
Pașii grei încep să se îndepărteze. Câteva pufnituri îl fac să ridice capul și să urmărească, din auz, zig-zagul animalului care îl caută pe alături. Țipetele aeriene au pornit și ele în alte direcții. Mult mai târziu, când totul e tăcere, hotărăște să se târască mai departe. Din pământul reavăn prinde la un moment dat ceva tare, se înfiorează când recunoaște forma unui schelet omenesc. Înfrigurat și tremurând, trebuie să urce iar într-un arbore, să-și revină și să caute răsăritul. Nici nu se mai poate gândi că a scăpat ca prin urechile acului. Continuă precum un somnambul, spre o țintă ce încă îi este permisă. Odată ajuns, cu chiu cu vai, la primele crengi, scrutează orizontul pentru pasărea cu capul sfârlează și multe fețe, apoi continuă în sus. De aici zărește groaza care-l amușina mai devreme prin tufișuri: un trup cât toate zilele, asemănător celui de urs, cu coadă stufoasă, cap mare și bot neînduplecat. Blana i se schimbă între alb și gri, de parcă o perie mare îl petrece când de la cap la coadă, când invers. Stă în așteptare, să regăsească mirosul musafirului ce privește înlemnit de la înălțime. Din partea cealaltă, de nevăzut pentru lighioana grozavă, înaintează o căprioară, cum altfel decât nefiresc de mare. „După ce-o vede, nu cred că va mai avea treabă cu mine.“ Rumegătoarea își face apariția chiar în dreptul fiarei, dar asaltul așteptat nu vine. Blana ursanului se decide brusc la culoarea albă și trec unul pe lângă altul netulburați. Nalbian rămâne înmărmurit.
Ajunge într-un final suficient de sus cât să observe poziția soarelui. Nu știe încă ce parte a zilei să fie exact, așa că așteaptă o vreme până se lămurește de mișcarea astrului. Continuă înaintarea prin hățișul aerian și ignoră stomacul care își cere drepturile. La scurt timp, o omidă cât roata carului se ivește sub o frunză uriașă. Se întreabă dacă ar fi o cină bună, dar renunță cu dezgust în fața păroșeniei. Întors cu spatele, n-o vede cum se lasă și crește în dimensiuni. Crengile pe care îl urmează tăcută încep să se aplece ușor, moment în care libreanul se întoarce și o vede. Mare și groasă acum cât ușa, are o gură zimțată prin care se ghicește pântecul adânc și scârbos. Târăște inelele cărnoase, unul câte unul, venind să-l înfulece. Nalbian apucă să își dea drumul pe o ramură mai jos, încearcă fără succes să aterizeze în picioare. Rămâne agățat și trage repede cu interiorul brațului stâng ca să elibereze mâna dreaptă. În această poziție ajunge omida monstruoasă deasupra lui, însă libreanul nu se poate desprinde, înălțimea este prea mare. Scoate briceagul și se zbate, căutând să cresteze târâtoarea. Aceasta face câteva încercări laterale, dar se retrage la fiecare lovitură de picior și cuțit. Ia distanță și alunecă acum încet pe trunchiul copacului, în jos, iar Nalbian, acoperit de bale lipicioase, încearcă să înțeleagă ce urmărește. Când realizează că vrea să-l înghită de la picioare în sus, își ia avânt și sare spre ea, înfige briceagul cu sete și cade trecând cu lama prin inelele dezgustătoare. Târâtoarea despicată se prăbușește lângă Nalbian în zvârcoliri spumoase, de la care voinicul întoarce fața. Curând rămâne înțepenită, în timp ce libreanul suferă de la impactul cu solul.
Câteva ceasuri mai târziu își pregătește culcușul de noapte aerian. Și-a înșelat foamea cu ceva mlădițe recunoscute la dimensiuni exagerate și răsuflă ca un prizonier ce trăiește cu ziua. Mâine va trebui să dibuiască vânat bun de mâncat și să mute primul garou deasupra celui de-al doilea, cangrena a urcat apoape de cot. „Apa, trebuie să găsesc apa vie“, adoarme el dus, în spasme și friguri. O respirație înnecăcioasă îl cuprinde noaptea aceasta și își simte pieptul bolnav.
Dimineața se trezește tulbure, în tuse nemiloasă. O înăbușă în sân când, în fața lui, pe aceeași ramură, observă iar pasărea vrăjită, înfiripată cine știe când din lemnul copacului. Același chip cu cioc de corb, doar ochii sunt de culoare brună acum. Nalbian întinde mâna după cuțit. Când îl prinde, ochii păsării devin negri. Îi dă drumul, culoarea mai deschisă revine. „Un veghetor cu simțuri ascunse. Ce fascinant mi s-ar fi părut în alte condiții...“, mijește ochii pe jumătate deschiși, apăsându-și pieptul dureros. Nu apucă însă altceva pentru că ciudățenia începe să țipe ca și-n ziua precedentă. „De ce acum? De ce în somn m-a iertat?“ Se îndreaptă spre ea și încearcă să-i arate că nu aduce nicio amenințare. Abia se mai mișcă, tușește fără oprire și firișoare de sânge își fac apariția din nările sale. Ar vrea să gândească limpede, dar mintea încețoșată aruncă imagini negre și albe de-a valma. Pasărea țipă la intervale precise, iar printre copaci pare că dă buzna un roi furios de tauri înaripați. Nalbian își pierde puterea prizei și cade, simte că trec ceasuri purtat prin aerul care nu poate să-l mai salveze. Se ivește prima arătare, o vede prin ceața ochilor cum iese din ierburile mari. Dar nu are colți, nu are coarne, e doar un cal brun cu păr negru, un murg obișnuit. Dintr-o săritură este sub Nalbian și-l prinde pe spatele lat.
– Ține-te!
Libreanul se supune vocii neașteptate și se agață printr-o răsucire chinuită de coama ca tăciunele. Cu brațul stâng face eforturi să cuprindă grumazul puternic și se trage să poată încăleca. Armăsarul aleargă de mama focului, strecurându-se miraculos prin codrul din ce în ce mai strâns, iar din urmă vin răgete și pe sus, și pe jos. Când, cu ultimele puteri, Nalbian reușește să se așeze, calul face un salt ca din arc, până deasupra copacilor nesfârșiți. De aici deschide două aripi falnice, ieșite din trupul pe care mai devreme nu s-ar fi zărit nimic. Tânărul se întreabă dacă visează, ochii tulburi și simțurile amorțite se dumiresc greu. Dedesubt pădurea fuge înapoi cu viteza vântului și, din când în când, este întreruptă de hăuri fără fund. Efortul de a rămâne pe spatele armăsarului îi fură toate forțele, se ține într-un clește pe viață și pe moarte. Își lasă fruntea suferindă în coama neagră, în timp ce vântul îi flutură hainele rupte și murdare.