Însemnări despre singurătate... by Gabriel Forfotă - HTML preview

APENDICE

(idei, experienţe, trăiri relatate altora în corespondenţă, martie – aprilie 2006) – (pag. 56) ANEXĂ

(diverse texte, 1993 – 1997) – (pag. 72) (Scrisoare către celălalt) – (pag. 72)

AFIRMAŢIA CA SACROTERAPIE – (pag. 75)

O ISPITĂ GNOSTICĂ – (pag. 85)

4

Însemnări despre singurătate pentru o lucrare, nici măcar începută, despre “dialectica singurătăţii în relaţia sentiment de familiaritate ↔ sentiment de înstrăinare, străinătate / apropiere ↔ îndepărtare”

(Gabriel Forfotă, oct. – dec. 1993)1

Apartenenţa favorizează distanţarea.

A

B

C

Dacă A se apropie de C se depărtează de B.

A-parte(nenţa)  parte, latură într-un câmp existenţial. Când ţin partea sunt partinic  mă

apropii de şi mă depărtez de. Mă ţin de-o-parte, adică mă ţin la marginea problemei pentru a nu mă atinge  sunt mai aproape de mine şi de-parte de acţiune. Este de fapt o acţiune de îndepărtare a mea de o realitate devenită problematică pentru propria existenţă. Când realitatea devine problemă

înseamnă că ea solicită o rezolvare, un răspuns de soluţionare. Dacă nu pot să dau un răspuns, o rezolvare convenabilă, atunci plec de lângă

problemă, adică din realitate. Dar, unde? Că totul este realitate, cel puţin a mea, întotdeauna sunt într-o situaţie reală, cel puţin a mea – nu pot ieşi cu totul din ea decât dacă mă suprim pe mine.

1 Însemnări făcute pentru o lucrare de licenţă la Psihologie Socială.

Tema, fiind abordată dintr-un punct de vedere prea personal, a fost ulterior abandonată pentru a se adopta o atitudine mai scolastică prin găsirea unei teme mai cuminţi, mai impersonale. (n.a. 2006) 5

Atunci mă duc într-o parte / de-o-parte a ei, într-o latură, la margine de tot, fug din mijlocul realităţii, al vieţii, de sub influenţa directă a razelor solare pentru a nu mă arde, pârjoli. Unde? Undeva la umbră, la linişte, departe de lumină, de viaţă. La umbră, sub acoperire, în culcuş, în braţele mele şi departe de viaţă sper să fie căldicel, comod, confortabil. Şi pentru un timp e. Dacă trece prea mult timp, mă răcesc pentru că se consumă

căldura pe care o aveam acumulată de la razele de soare, de la viaţă. Dar ce să fac? Dacă mă duc iar la soare, trebuie să dau un răspuns la problemă

sau să mă năucească căldura şi să mă orbească

lumina. Dacă rămân sub umbră (sumbru) o să-mi fie din ce în ce mai rece, o să devin rece, dar

„nemuritor şi rece”  singur, deci liber de orice răspuns la problemele din „cercul strâmt”, deci sufocant, coercitiv al realităţii, al vieţii, departe de pulsul-mişcarea-schimbarea, de variaţiile căldurii şi luminii, cromaticii vieţii. Adică, mai puţină

variaţie înseamnă mai multă constanţă, mai multă

uniformitate, mai multă stabilitate, mai multă

siguranţă, mai multă linişte  mai puţină viaţă.

Asperităţile create de diferenţierile variabilităţii vieţii conduc la o tensiune excitaţională care solicită

implicarea mea în reducerea acesteia, adică a variabilităţii. Care-i sensul, când poţi rezolva problema din start: stai de-o parte din faţa schimbărilor vieţii. Efort mai mic, gândire mai puţină. Gândirea se naşte spre rezolvarea problemei / reducerea tensiunii, a disconfortului 6

 deci, spre propria-i dispariţie. Gândirea, deci, funcţie fără sens într-o situaţie fără sens  viaţa.

Cel mai comod este să stai sumbru (sub umbrelă, sub umbră) în ne-viaţă. Ne-viaţa nu este moarte.

Moartea este asul din mânecă, ea este lăsată la urmă pentru că implică o alegere, o decizie, o hotărâre, un răspuns ultim, dar totuşi un act.

Acest răspuns ultim mă face act-or, aduce deci viaţa prin act – ceea ce este incomod. Sunt adus în faţa alegerii şi a posibilităţii folosirii acestui as atunci când viaţa mă cotropeşte şi în cuibuşorul meu umbrit. Este aici o extremă frică de căldură

(termofobie?) şi / sau lumină (fotofobie?), adică de apropiere, de probleme, de a trăi, de viaţă.

Pentru a intra în relaţie, adică pentru a crea o legătură trebuie mai întâi să intru în contact.

Contactul este o confruntare la graniţă, o izbitură, o tensiune, o limitare, un disconfort care implică

decizie  orice alegere a unei posibilităţi presupune pierderea tuturor celorlalte, deci alegerea este resimţită ca o limitare, ca o nelibertate, ca o pierdere de infinite opţiuni, ca o pierdere a propriei libertăţi, a singurătăţii, a îndepărtării, ca o pierdere de sine. Deci, orice alegere presupune o pierdere, presupune deci a putea trăi cu pierderea, cu locul gol lăsat de ceea ce ai pierdut, gol cumplit de dureros resimţit în miezul fiinţei (datorită forţei gravitaţionale create de vidul rămas). A trăi în miezul problemei, al situaţiei de viaţă înseamnă, deci, a trăi permanent cu pierderea şi astfel cu durerea.

7

Viaţa este durere, deci viaţa dăunează la sănătate. Definiţia comună a sănătăţii este lipsa de durere (când mă duc la doctor, mă întreabă: „ce te doare?” pentru a vedea ce anume are de făcut pentru a-mi trece durerea). Când visez urât sau prea frumos sau sunt năuc, mă ciupesc (adică îmi provoc durere) pentru a-mi da seama dacă sunt treaz, dacă sunt în contact cu realitatea, dacă

trăiesc aevea  durerea este simptomul cel mai relevant, indicatorul cu maximă putere de discriminare al vieţii.

Dar viaţa este o boală curabilă, mă pot vindeca de ea netrăind-o şi, chiar dacă nu sunt compliant la acest tratament, oricum trece de la sine la un moment dat. Rămâne doar problema aşteptării (stare de tensiune), a toleranţei la frustrare, la pierdere, trebuie să am răbdare până mă vindec.

Chiar şi cu tratament bine administrat, boala asta mare mă poate sâcâi destul de mult şi deci răbdare trebuie să am, să nu ajung să mă plictisesc în timpul lung până la vindecare. Dar ce să faci să nu te plictiseşti, pentru că orice ai face implică o apropiere de viaţă şi deci o pierdere a sănătăţii.

Atunci, nu mai fac nimic, nici un efort care să-mi evoce boala cu durerile ei. În starea de aşteptere, însă, agonizez continuu şi trăiesc mereu cu tensiunea fricii de a nu mă apropia de durere. Şi sunt sleit, nu am energie. De ce? Pentru că nu mă

bucur? Aş vrea să mă bucur, pentru că asta nu este durere. Dar, poţi să te bucuri aşa ca prostul, poţi să

râzi de unul singur? După câte îmi aduc aminte, 8

întotdeauna când m-am bucurat, m-am bucurat de cineva sau cu cineva de ceva  adică, întotdeauna am fost în legătură cu cineva, am fost în contact, în relaţie, am fost în viaţă – cu alte cuvinte, când m-am bucurat, am fost în tot timpul în proximitatea durerii, a riscului pierderii acelor contacte, acelor relaţii, a vieţii. Se pare că nu pot gusta bucuria fără

durere. Mă îndepărtez de durere, sperând să mă

apropii de bucurie, dar nu fac decât să mă depărtez de tot ceea ce vreau, pentru că, în lumea lui a avea, ce vreau este ceea ce doresc, ţin să am. Dar ce pot avea? Toate trec, nimic nu ţine la nesfârşit. Aşa că

ceea ce cred că am, că ţin, că de-ţin la un moment dat, în următorul moment este amintire. Da, amintirile pot fi eterne, sau cel puţin atât cât sunt eu, ele pot umple golul lăsat de ce s-a dus. Dacă

vreau, în aceste vitrege condiţii, este suferinţă

continuă, pierdere continuă, sfâşietoare durere.

Doar dacă aş trăi în iluzia controlului realităţii...

Dar, acum ştiu, nu mă pot minţi, sunt deja în durere, sunt prea lucid, prea conştient de ce se petrece, ce să vreau? Ce Pot să vreau? Să fiu?

Oricum sunt... din nefericire. Da, chiar aşa, din nefericire, din durere se naşte conştienţa de a fi.

Către ce să mă mai îndrept? De ce să mă mai bucur? Vreau să tai organul cu care simt durerea şi în felul ăsta nu voi mai simţi nici bucuria. Este ca şi cum mi-aş tăia limba ca să nu mai simt gustul amar, dar în felul acesta nu mai simt nici gusturile dulce, acrişor şi sărat. Mă întreb atunci de ce mi se par toate nesărate, parcă-s fără gust, nu îmi mai 9

spun nimic. Şi am o senzaţie de parcă aş locui în pustiu şi casa îmi este străină, goală şi rece.

Pe de altă parte, dacă pierd ceea ce m-a bucurat odată, mă doare. Dacă vreau să menţin binele bucuriei trebuie să evit durerea pierderii  voi sta cu frica posibilităţii pierderii, într-o tensiune cumplită pentru că nu voi şti când se va produce această pierdere. Într-un fel, mai bine cu pierderea, cu durerea decât cu această continuă aşteptare că sabia de deasupra capului meu poate cădea oricând. În această tensiune pot la un moment dat, când n-o mai suport, să-mi doresc să se întâmple o dată această pierdere.

Curios, când pierd, pierd contactele, relaţiile, pot pierde tot ceea ce am şi, totuşi, în acele momente mă simţit cel mai viu, dureros de viu. De fapt, simt cel mai intens faptul că SUNT. Atunci pot spune cu o certitudine de netăgăduit „SUNT!”

– şi este ultimul lucru de care mă pot îndoi. Nu dubito ergo cogito, cogito ergo sum, ci dolor ergo voluntas, voluntas ergo sum2. Pentru că

2 „Mă îndoiesc deci cuget, cuget deci exist”; „Mă doare deci simt, simt deci sunt”. Prima afirmaţie îi aparţine lui Descartes în Discurs asupra metodei, partea a III-a, 1637, unde ecesta încearcă să fundamenteze întreaga metodologie a cunoaşterii umane pe îndoială ca o caracteristică a lui homo sapiens. Aşa că pentru a reclădi, dărâmă tot pentru a ajunge la piatra de temelie cea mai solidă pe care să-şi aşeze edificiul. Astfel, mă pot îndoi de orice, chiar şi de propria existenţă, dar, intuitiv, din esenţa, din definiţia acestui lucru decurge iminent faptul că nu mă pot îndoi de îndoiala mea. Atâta timp cât mă îndoiesc exist şi nici Dumnezeu nu poate să mă împiedice de a exista. Deci, dacă mă îndoiesc, dacă cuget eu exist. Dar cine se îndoieşte, cine cugetă? Eu. Deci eu sunt ceva care cugetă: o substanţă cugetătoare.

Intuiţia devine aşadar la Descartes criteriul de măsurare a adevărului.

Prin intuiţie Descartes înţelege acea stare în care Eul consideră

10

întotdeauna când m-am simţit, m-am simţit tot eu şi pentru că întotdeauna în durere m-am simţit mai mult, se pare că A FI – SUNT (ceea ce pot spune în orice moment al vieţii şi mai ales în clipele grele) este maxima constantă în viaţă şi ne-viaţă şi, deci, maxima stabilitate, certitudine, siguranţă. Sunt şi mă simt că sunt şi nu pot decât să fiu atâta timp cât sunt („Fiinţa este şi nu poate decât să fie...” spune Parmenide şi aşa începe ontologia). Iar acest SUNT, simt că sunt, care mi se evidenţiază cel mai mult în durere, atunci când nu mai am, simt că nu este dependent de nimic din ceea ce am avut, am sau pot să am (din lumea lui A AVEA) pentru că durerea pe care o simt, o simt fără de sfârşit şi absolută. Adică, simt eternitatea faptului că SUNT, ca o tărie de nezdruncinat, chiar dacă pierd tot ce am, chiar şi viaţa. În durere sunt, sunt conştient că sunt, într-adevărat tot ce este clar şi distinct. Deci acele idei care mie îmi apar clare şi distincte, deci adevărate sunt acele idei înăscute care stau aţipite doar în subconştientul meu şi pe care eu doar le recunosc – idei a căror veracitate să găseşte în ele însele. Este interesant cum părintele raţionalismului modern îşi fundamentează metoda sa deductivă pe intuiţie, adică pe ceea ce apare/se arată de la sine/din sine, impunându-se Spiritului, Conştiinţei, Eu-lui, intuiţia fiind un mod de sesizare instinctivă (deci iraţional) a ceva dinainte dat, ca pe un tot gata conturat, de unde caracterul de certitudine, de neîndoielnic, după definiţia lui Jung. Nimic altceva decât sesizare fenomenologică: a înţelege un lucru din el însuşi; sesizarea esenţei prin care un lucru este clar, lipsit de echivoc şi cognoscibil, după Husserl. Se vede că abia după ce s-a bazat pe/prin intuiţie (pe/prin iraţional) a putut Descartes să raţioneze. Acest paradox irumpe astăzi şi mai mult în conştiinţă

mai ales după ce odisseea raţiunii care a vrut să cuprindă totul de una singură a ajuns, o dată cu noul romantism în ştiinţă, în punctul de plecare – s-a întâlnit cu intuiţia. Şarpele şi-a înghiţit coada. (n.a.

1993; vezi şi comentarii la nota 2 la sfâşitul „Însemnărilor...” n.a. 2006) 11

un fel spus, prin durere mă găsesc, dar singur. În bucurie sunt împreună Eu cu Tu, sunt în relaţie.

În durere doar sunt, nu în relaţie, dar dacă Pot Fi Singur, atunci Pot Intra şi în Relaţie cu Tu. Dacă

fug de durere în Sinea mea, atunci mă închid în mine şi mă sufoc. Dacă fug de durere, agăţându-mă cu disperare de tot ce am, cred că am sau pot avea, atunci închid viaţa în mine.

În durere Fi-esc, în durere iau act de Fiinţă, dar dacă mă deschid către Tu, dacă în mod absolut liber (în sensul libertăţii increate a lui N.

A. Berdiaev) mă îndrept către Tu ca Tu, ca Cine, ca Persoană, atunci mă aflu ca Eu, ca Persoană, dincolo de propria Fiinţă, în relaţie, în relaţia Eu –

Tu (în sensul lui Martin Buber), unde Eu cu Tu pun împreună, în mod absolut liber, din propria lor Fiinţă (se dăruiesc unul altuia) – adică act-ează

actul relaţiei, se bucură de relaţie... împreună. Se pare că această maximă durere a pierderii (sau a lăsării?) este ca o poartă de trecere din „lumea lui A AVEA” în „lumea lui A FI”, este o adevărată

poartă a vieţii, o „Poartă spre FI-inţă”.

Când mă simt, când mă simt Eu, când mă

doare fiind, când stau cu durerea, stau în mijlocul vieţii fiinţei mele, dar mi se relevă că doar Eu mă

simt, că doar eu stau în centrul propriei mele fiinţări. „Doar Eu” arată singularul şi asfel, alături de faptul că mă simt etern, sunt singurul care mă

simt  deci, mă simt singur este prima pro- poziţie pe care o simt la simţirea durerii (a faptului că

sunt). De aceea, dilema existenţială este A FI 12

SINGUR sau A NU FI pentru că singurătatea, deci libertatea de „lumea lui A AVEA” (acceptarea de a nu avea), este ontologic fundamentată în A FI, în Eu SUNT (singur). A nu putea sta singur, înseamnă a nu putea sta cu durerea, înseamnă în ultimă instanţă a nu putea fi Eu, a nu mă putea simţi Eu, a nu simţi. Şi atunci plec în lumea lui a avea şi mă cramponez de ce pot să am, căutând să am cât mai multe şi cât mai sigure, stând cu frica de a le pierde sau... căutându-mi un culcuş

la umbră [...]

Întotdeauna ne este frică de a pierde ceva, ceva ce credem că avem, că putem sau sperăm să

avem. Posibilitatea pierderii înfricoşează (în română este acest frrr – tremur, frică, frig – rece, care vine de la pierderea căldurii apropierii din relaţie, relaţie pe care o am cu o persoană, cu un obiect dorit, cu o speranţă, cu un vis...) şi apare spaima de a rămâne fără... tot ceea ce a reprezentat şi reprezintă o valoare pentru mine.

Valoarea resimţită (altfel n-ar fi valoare pentru noi) ne face să simţim că este ceva bun în lumea asta pentru care merită să trăim, să iubim, să

riscăm, pentru care merită să luptăm, să-l apărăm, să-l protejăm. Cu alte cuvinte, frica3

apără viaţa cu tot ceea ce resimţim ca valoros în ea. Dacă nu pot trăi, accepta sub nici o formă

posibilitatea pierderii a ceea ce am şi, în consecinţă, durerea cumplită provocată de 3 Vezi şi despre grijă la Heidegger în Fiinţă şi Timp, Humanitas, 2003

(n.a. 2006)

13

aceasta, atunci fac tot posibilul să mă apăr, să

îndepărtez chiar şi posibilitatea pierderii. Aceasta este trăirea emoţională care duce la o hipervigilenţă

şi

o

căutare

a

posibilelor

ameninţări, lărgind astfel universul posibilului: oricine şi orice poate face rău (să pierd ceea ce am mai valoros, mai important în viaţă). Ameninţările pot veni astfel şi din posibilitatea lor, posibilitatea devenind astfel realitate pură, trăită ca atare, imaginaţia şi raţiunea fiind instrumentele prin care ne-o putem structura.

Alteori, ne este frică de durere, pentru că am experimentat-o prea de timpuriu. De exemplu, pierderea sau neprimirea afecţiunii (tot o pierdere) din partea părinţilor (sau a unuia) mă poate face să mă simt singur, neimportant, că am venit inoportun pe lume, că nu am loc pe lume, să mă

simt fără valoare, e-vacuat. Aceasta este o durere cumplită pentru un copil. Îl face să se simtă

vinovat pentru ceea ce este, pentru că este, să

simtă că nu merită. De aceea TREBUIE să lupte pentru A MERITA dragostea, trebuie să devină cel mai bun pentru a deveni iubibil, dezirabil, util, semnificativ, adică să însemne ceva pe lumea asta pentru cineva. Atunci ceilalţi îl vor considera folositor, îl vor dori..., dar nu pentru ceea ce este, ci pentru utilitatea lui – de unde o continuă

insatisfacţie, nemulţumire, insaţietate, nesaţ.

Această raţiune o aplică şi asupra celorlalţi, dar şi asupra lui: trebuie să fie cel mai bun, să fie perfect. Tot ce este al lui (copii, partener etc.) 14

trebuie să se ridice la acelaşi nivel. Nu are relaţii personale ci obiectuale (raţional-utilitare), pentru că profunzimea sentimentelor este periculoasă, poate să doară, rău de tot. Viaţa din jur este goală

şi rece fără apropierea relaţiilor, mai mult, ea este lipsită de valoare, searbădă, pustie.

Frica de durere ne îndepărtează de viaţă sau ne face să alergăm după ea, frica de ceea ce ameninţă (fără experimentarea durerii) ne închide în noi pentru a ne apăra şi ne îndepărtează de realitate şi atunci când ceea ce ameninţă nu mai poate fi ţinut la periferia corpului, emoţiilor, intelectului – Eu-l se pune la adăpost din ce în ce mai adânc până nu rămâne decât el separat de corp, de afect şi în final de intelect. Această îndepărtare se produce treptat (în funcţie de perceperea gradului de penetrare a ceea ce ameninţă).

[...]

15

Persoană – personalitate; izolare – însingurare

„Viaţa este întâlnirea cu Viaţa” 4

Ghelasie Gheorghe

„Dragostea este revărsare de Persoană.

Persoana este Absolutul Libertăţii;

În Viaţă, Libertatea se de-fineşte prin A FI în Timp;

În Viaţă, Persoana este Libertatea în Timp; În Viaţă, Persoana este revărsare din Timp; În Viaţă, Dragostea este acordare de Timp; În Viaţă, Eu sunt însăşi răbdarea, însuşi Timpul nesfârşit;

Persoana sunt Eu în răbdare: Liber pentru Tine.”

Minamin

Persoana  conştiinţa de Eu prin trăirea lui Tu. Cineva-ul care ia act de faptul că este. Cel ce simte, Cel ce simte că este, Cel ce spune simt, mă

simt, mă simt Eu  Cel ce-şi simte Fiinţa prin izbirea-limitarea-întâlnirea cu Aceasta în durere –

în durerea de A FI. A FI este, prin faptul că Este, o limitare, o constrângere pentru Persoană, pentru Eu chiar prin evidenţa izbitoare a faptului că este.

Chiar în momentul în care simt că sunt, simt că

sunt într-un mod de-finit, constrâns întru A FI.

Aceasta înseamnă că din acel moment simt 4 Citat adăugat în 2006 (n.a.)

16

tensiunea limitării  mă simt în timp, mă simt chiar Timpul, Cronos, Ianus-Saturn – Omul primordial, cel care şi-a ucis propriul Tată, propria Origine, Izvor, pe Uranus (Cerul înstelat şi nemărginit, libertatea increată) – mă simt chiar limitarea, mă simt finitudinea infinitudinii, luând act, fiind conştient de faptul că sunt Eu. Născut din tensiunea limitării, Timpul mă presează, mă

face să mă mişc continuu, altfel simt că sunt strivit, că mă sufoc. Tensiunea timpului, graniţa, durerea sunt puternic relevate în viată de o pierdere / lipsă  durerea mă mişcă, adică

pierderea-lipsa-golul mă pune în mişcare, mă face să-mi caut sau să-mi creez un loc pentru a-mi aşeza capul, pentru a-mi găsi pacea. Dar unde pot să găsesc aşa ceva, când oriunde m-aş duce, acolo voi fi şi Eu, deci voi fi mereu cu durerea şi cu presiunea Timpului atâta vreme cât voi fi Eu, cât voi fi conştient că sunt, cât voi simţi că sunt.

Pe de altă parte, presiunea timpului, resimţirea graniţelor, chiar a golului mă fac să

simt că nu am loc şi, ca reacţie, fie voi avea tendinţa de a mă retrage, de a pleca, fie de a lupta, de a respinge presiunea printr-o forţă

interioară capabilă de a se opune – furia. În ambele cazuri – fie că mă îndepărtez / re-trag, fie că îndepărtez / res-ping –, nu fac altceva decât să

creez distanţe, rezultând astfel un spaţiu cu caracteristici metrice. Paradoxal, în acest spaţiu rezultat din distanţare, nu voi avea mai mult Loc; această casă a mea construită pe depărtări 17

măreţe, pe distanţe, pe lipsa de apropieri ameninţătoare la adresa aerului pe care-l respir e distantă, e la mare depărtare şi de mine, e străină, e rece, dacă fluieri are rezonanţa golului, a pustiului. În această casă nu mă simt acasă

pentru că mă simt singur, pentru că e frig. Aici nu pot să mă aşez ca să mă odihnesc pentru că nu are podea, temelie, nu are temei sau nu-l văd pentru că totul este ţinut la siguranţă la cea mai mare distanţă. Aşa că stau în picioare sau, mai bine zis, dau din mâini şi din picioare pentru a-mi menţine coordonatele, dar şi ca să mă încălzesc.

Acasă, a avea loc, este dat de mulţime  este spaţiul creat din apropieri, din atracţii şi nu din distanţe, din respingeri. Dacă mă întreb pe mine

„unde mă simt cel mai mult Acasă?”, acest cuvânt îmi va evoca senzaţia corporală de căldură şi o imagine. Imaginea este a bunicii mele încadrată

într-un areal particular. Cu alte cuvinte, nu pot avea, nu pot simţi că am un loc al meu dacă

acesta nu mi se oferă, dacă nu mă simt primit, invitat să iau loc, iar acest lucru trebuie să-l facă

întotdeauna Cineva. Numai de Cineva mă pot apropia, numai lângă Cineva pot simţi căldură, numai cu Cineva pot Locui. Asta e, casa construită de mine din depărtări este nelocuibilă.

Deci nu este vorba de loc, de un spaţiu în sentimentul de acasă, ci de locuire, în sentimentul de împreună, în împreunare, în îmbrăţişare, în relaţie. Când spun Acasă, mă văd în braţele bunicii, acolo mă simt primit în întregime şi cu 18

toate ale mele, dar chiar toate. Acolo mă simt protejat şi mângâiat, acolo este culcuşul, locşorul meu unde îmi voi aşeza capul spre odihnă. În acel moment mă simt fericit, adică pot spune „acesta este un loc şi un timp numai bun de murit”. Adică

acum pot accepta, pot fi eu cel care primeşte...

orice, chiar şi pierderea totală, pe oricine, chiar şi pierderea acestuia. Astfel nu-l mai am pe celălalt, ci sunt împreună, în relaţie, unul în braţele celuilalt. Dacă nu am o astfel de experienţă, în loc să o aştept la nesfârşit, nu am ce să fac, decât să

fiu eu cel care primeşte, să fiu eu cel care să mă

fac locuibil pentru celălalt prin deschiderea braţelor. Ţine, deci, de mine, doar de mine să fac un acasă pentru celălalt, un culcuş în chiar sânul meu. O dată creat, locul călduros şi primitor din sânul meu este un loc unde se poate pune împreună. De fapt, în momentul în care mi-am deschis braţele, am şi pus deja împreună 

acelaşi culcuş este şi al meu, pentru că nu poate fi un împreună doar Tu cu mine, fără Eu cu tine, după cum nu poate fi bucurie şi fericire în afara lui împreună..., ci doar durere, durere de A FI.

După cum am văzut, însă, în ultimă instanţă nu ţine decât de mine, de atitudinea mea  a fi Eu cel care primeşte şi nu a cere, a aştepta mereu de la ceilalţi. Dar, ca să pot primi pe Celălalt, mai întâi trebuie să mă pot primi pe Mine cu toate ale mele, cu toate adâncimile mizeriei mele, cu tot ceea ce nu doresc să am sau nu doresc să nu am.

Adică, mai întâi mă voi îmbrăţişa pe mine, mă voi 19

strânge în braţe pe de-a întregul, cu totul, dacă

nimeni nu poate sau nu cred că poate face acest lucru. Apoi, în urma acestei experimentări, voi putea cu adevărat să-mi deschid larg braţele către Celălalt. Căci, dacă n-am fost niciodată primit aşa cum sunt, dacă eu nu primesc ceea ce este al meu, dar nu-l vreau la mine, nu-mi pot închipui că altul ar putea. Mai mult, dacă eu nu pot face acest lucru cu mine, cum pot să cred că aş putea face acest lucru cu altul într-un mod real, autentic şi nu de faţadă sau pentru a-mi creşte valoarea în proprii mei ochi sau în ai Celuilalt.

Aşteptarea nu crează decât o cumplită

presiune de timp, de fapt o împuţinare de timp, precum şi de loc  mă sufoc în aşteptare şi încep să mă zbat pentru a nu mă pierde, căci eu sunt timpul. Zbaterea aceasta datorită resimţirii împuţinării de sine se numeşte nerăbdare.

Simt nerăbdare atunci când fug îngrozit de mine însumi (de Eul-Golul-Neantul) – grăbit spre a apuca să trăiesc, spre a culege cât mai grabnic ceea ce consider / se consideră mai valoros, terorizat de frica că nu mai apuc să am ce este mai important  voi fi obsedat de acumularea de proprietăţi: de ceea ce-mi este propriu (cf.

proprium la G. W. Allport) – voi dezvolta o

„personalitate”; voi simţi plictiseală atunci când, întors cu faţa spre neantul Persoanei mele voi resimţi pustietatea şi fascinat de absolutul acesteia, voi rămâne aşa cu spatele la lume, la viaţă, într-o durere surdă, deci într-o viaţă surdă, 20

închis în mine însumi, în propriile mele fantasme despre mine ca proprium interior, ca Sine, ca o umplere-acoperire a Eului-Golului-Neantului. În chiar această Conştienţă de Eu stă chiar Timpul, Limitarea, Graniţa  simt că mă aflu singur între Absolut şi Infinit, între Persoană şi Lume, între Nefiinţă şi Fiinţă, strivit şi îngrozit de absolutul uneia şi infinitul celeilalte mă simt nimicit, eventual doar o graniţă, doar o barieră, o diferenţă, o dungă tăioasă rezultată din contrastul absolut dintre Întunericul absolut al Persoanei şi Lumina orbitoare a Lumii, a Vieţii, a întâlnirii cu Ceilalţi. Toate acestea îmi apar aşa pentru că

încep să am conştienţa de Eu abia la graniţă, în contact, în durere. De aici, viaţa doare, sunt vulnerabil în faţa ei şi fie mă retrag, mutând graniţa undeva cât mai adânc, fie mă apăr cu înverşunare, ridicând ziduri uriaşe între mine şi ceilalţi. Sau, în durere, când mă simt mai mult, când iau act de faptul că Sunt, că Sunt Eu şi privindu-l din „lumea lui a avea”, nu-l văd ca Persoana-Absolutul-Libertatea, ci ca Neantul-nimicirea, ca Golul-Întunericul nesfârşit, ca Marele Nimic din spatele, din adâncurile Fiinţei mele sau ca ceva negru şi rece, atunci simt groază, atunci trăiesc ceea ce Heidegger numeşte

„angoasa neantului”, dar care nu apare în faţa Fiinţei văzută ca Neant aşa cum credea el, ci în faţa Persoanei, a Libertăţii Absolute, a „libertăţii increate”.

21

Groaza aceasta de Nimic (angoasa neantului) fie mă face s-o iau la goană şi să nu mă mai opresc niciodată din alergat, fie mă las cuprins de Nimic, mă las să cad în Hăul fără fund. Dar Eu sunt graniţa şi oriîncotro alerg, hăul este imediat în spatele meu: dacă mă opresc, mă ajunge; dacă

intorc capul, voi ameţi şi voi cădea... în el. Astfel, Hăul fiind de fapt Persoana-Eul-Libertatea, prin această fugă, nu voi simţi niciodată că mă

regăsesc, că mă am, că mă simt, că simt, că sunt, nu mă voi ajunge niciodată, nu mă voi simţi niciodată liber, nu mă voi simţi niciodată Eu. Am, însă, o foame nestăvilită de toate acestea, dar îmi este groază de tot ceea ce înseamnă ele văzute de mine din perspectiva lumii lui a avea – Eul-Golul-Neantul. A mă uita în spate, înseamnă a mă frâna din viteză şi a intra în profunzimi, ori acest lucru mi-l interzic cu desăvârşire, chiar mă zbat să ies din aşa ceva atunci când vreun nesocotit mă trage într-acolo.

Nesimţindu-mă că mă am şi nesimţind că

sunt Persoană, dar având nevoia fundamentală de a simţi, de a fi Eu cumva, voi duce război la graniţă, voi impinge graniţele cât mai departe, voi cuceri, voi construi, mă voi construi, mă voi dezvolta... ca Personalitate.

[...]

Personalitatea – concept ce defineşte o anumită

stare de a fi a condiţiei de a fi generată de conştienţa de sine a lui Eu.

22

 este o intenţie fie explicită sau implicită de a intra în relaţie, de aflare în comunicare. Această

intenţie, însă, se manifestă vizavi de celălalt.

Vizavi  adică nu neapărat comunicare.

Celălalt  nu neapărat un Tu.

Fie din incapacitatea trăirii lui Tu sau necunoaşterea necesităţii acestei trăiri, Tu este substituit fie de comunitate (restrânsă, extinsă), fie de un altul (cu status expectat sau admirat), fie de Sine (real sau fals, ideal).

Intenţia de a intra în relaţie este, deci, direcţionată spre o non-relaţie  adică se urmăreşte „împlinirea”, satisfacerea lui Eu cu, prin şi pentru Eu. Cu alte cuvinte, personalitatea defineşte o stare de a fi a fiinţei umane aflată în afirmare de Sine (probabil ca urmare, ca recul la o traumă a negării de sine).

Afirmarea de Sine  tinde să spună „Da” lui Eu şi „Nu” Celuilalt (aici, în sensul de Tu). Această

afirmare are aici un sens peiorativ – nu este vorba atât de afirmare de sine cât de negare de Tu.

 deci, relevarea lui Eu se produce prin negarea de Celălalt, devenind astfel o impunere de Sine.

Impunerea de Sine este un act agresiv, exocentric ce crează în anumite contexte sociale clivaje nu numai în comunicare, ci şi defecţiuni în procesul informaţional [...]

A) Reuşita unei impuneri de Sine crează o satisfacţie specifică celui ce învinge într-o luptă.

Satisfacţia este caracterizată, deci, de o stare de biruinţă, de a pune bir, de a supune (a pune sub) 23

 adică de a te afla deasupra, a putea vedea ce se întâmplă, a prevedea, a ţine în frâu – a stăpâni, a deţine controlul, a fi puternic. Starea de biruinţă

aduce sau speră să aducă o valorizare (o achiziţie, un a avea, o umplere a vidului de a avea din Eu) prin sentimentul de a fi plin (de Sine) ca substitut al simţământului de împlinire (bucuria aflării în relaţia Eu – Tu). Starea de biruinţă generează o valorizare de Sine în Sine, o autovalorizare – un autoerotism.

Când celălalt nu participă la această

valorizare, Sinele se simte ori frustrat şi va acţiona în compensarea acestei lipse, ori neînţeles şi va încerca să impună să fie înţeles sau se va depărta

 în-singurătate.

Când celălalt „participă”, Eul va trăi în iluzia împlinirii sale ca persoană.

Această iluzie este relativă în timp, pentru că

orice nevalorizare ulterioară a Sinelui va produce o criză a „personalităţii” şi va determina individul să se depărteze de şi să-şi creeze un parti-zanat al propriei personalităţi. Acest partizanat nu reprezintă altceva decât o izolare partidică de grup. Această izolare nu crează neapărat sentimentul de singurătate (în majoritatea cazurilor da).

Singurătatea, faptul de a te simţi singur, aici, s-ar manifesta atunci când grupul ar fi privat la rândul său de o susţinere exterioară şi ar fi izolat d.p.d.v. accepţional. În acest caz, grupul s-ar manifesta ca o entitate, iar conştienţa de Eu 24

(Eu sunt singur) va fi înlocuită de Noi (Noi suntem singuri). O familie, un grup, o clasă socială, o naţiune poate deveni „singură” ca efect al actului de izolare (fizică, socio-economică, politico-militară

etc.). Dar, apariţia singurătăţii ca „sentiment”, ca o „senzaţie” la membrii unei familii, grup, clasă

socială, naţiune este dependentă de sistemizarea acestora, de reducerea membrilor la gradul de elemente,

la

numitor

comun



deci,

omogenizarea,

reducerea

individualului,

a

diferitului sau neconsiderarea acestuia ca scop în sine, ci ca mijloc pentru existenţa întregului. Cu alte cuvinte, unitatea până la omogenizare, dobândirea identităţii personale prin sentimentul de a-parte-nenţă face ca grupul să se organizeze şi să funcţioneze pe principii sistemice. Astfel, dacă

întregul se va „simţi” singur (suntem singuri

„împreună”), el, ca parte, se va simţi în consecinţă

chiar dacă la nivelul său de element acest sentiment nu are fundamentare „obiectivă”.

Poate exista în locul acestui sentiment de singurătate un complex de derivate care să

exprime de fapt tot singularul: unicitate, originalitate, martiraj, apostolat, elitism; precum şi nevoia exprimată în intenţia de impunere a caracteristicilor grupului prin elita sa – adică, prin proto-tipuri, prin ideal-tipuri, prin elementele cu cea

mai

mică

diferenţiere

personală

(personalităţile hrănite în acest partizanat).

Această stare de lucruri este o stare de a fi psihosocială, un fenomen psihosocial ce generează

25

o întreagă serie, un lanţ fenomenal cu efecte destructurante sau structurante, dar patologice la nivel macro şi micro.

B) Nereuşita unei impuneri de sine va crea personalităţii un complex de afirmare.

Complexul

de

afirmare,

atunci

când

nereuşita urmează unei frecvenţe mai mari de nereuşite decât reuşite, va determina individul, pe de o parte, în sensul transformării imaginii de Sine şi, pe de alta, în sensul transformării imaginii lumii (Celuilalt).

a) Transformarea

imaginii de Sine se

realizează, fie vizavi de imaginea de Eu pe care o are Celălalt, fie în funcţie de cea proiectată (Sinele dezirabil). Această transformare crează o senzaţie dureroasă resimţită ca pierdere a Sensului de Sine

– a rostului de a fi, de a exista, de a acta. În această stare, Celălalt apare ca fără interes, iar Sinele ca străin. Însingurarea apare aici în forma sa cea mai alienantă. Îndepărtarea de lume (Celălalt) semnifică o îndepărtare, o autoizolare psihosocială

până

la

automarginalizare;

îndepărtarea de Sine semnifică o scindare în nucleul psihismului uman.

b) Transformarea imaginii lumii (Celuilalt) se realizează nu numai la nivel epistemologic, ci şi afectiv – acesta fiind primul nivel în care sensul atitudinii se schimbă.

Atitudinea faţă de lume devine nu atât numai una faţă de ceva străin şi neînţeles, cât 26

una faţă de ceva nerealizabil (referitor la acţiuni), la care nu se poate ajunge (referitor la lucruri, situaţii), determinând atitudini de respingere epistemologică a lumii (Celălalt), atitudini ofensiv-defensive.

[...]

La această stare de a fi (îndepărtat) fiinţa umană ajunge în mod autonom sau dependent de celălalt.

Când ajunge îndepărtat dependent de

celălalt (comunitate, grup etc.), cum ar fi exilare, privare de libertate, îndepărtarea va fi mijloc de însingurare.

Când ajunge îndepărtat în mod autonom (la nivel individual sau de comunitate – enclave) 

autoîndepărtare de lume, individual sau în grup, de anumite componente ale vieţii în societate (mentalităţi şi / sau relaţii), atunci însingurarea va fi mijloc de izolare.

Tipuri de izolare (mijloace de izolare):

Independent de celălalt

a) De lume:

Entităţi individuale

– pustnici (sihaşri)

– singuratici (solitari, asociali)

– rebeli (antisociali)

Entităţi de grup

Comunitate

– monahism (comunitar)

27

– enclave etnice, religioase etc b) de anumite componente ale vieţii sociale Entităţi individuale

– nonconformişti

– automarginalizaţi (extremişti)

Entităţi de grup

– comunităţi etnice, religioase

– organizaţii oculte, criminale

Dependent de celălalt

Entităţi individuale/de grup

Prin:

– exilare forţată

– privare de libertate

– embargo

– relativizarea nivelului de trai

 poate determina: reducerea puterii de consumare a comunicaţiilor (informaţiilor) şi a comunicării  şi astfel, poate conduce la reducerea relaţiilor interindividuale: se măresc distanţele şi-n consecinţă disonanţele afective şi cognitive dintre indivizi.

[...]

„Însingurarea”

sihaştrilor,

ca

mijloc

individual de izolare independent de celălalt şi a monahilor, ca mijloc de izolare în grup independent de celălalt operează o „îndepărtare”

de Celălalt (lume în ansamblu, în sensul impersonal pe care-l precizează M. Buber) şi în 28

acelaşi timp o apropiere de Tu-ul Absolut al Persoanei

Dumnezeeşti.

Înstrăinându-se

de

lucrurile şi sensurile lumeşti se va crea o stare de vacuitate relaţională ce va oferi, însă, spaţiul în care tensiunea atracţiei către sensurile şi Persoanele Dumnezeeşti să se poată produce, înfiripându-se astfel o relaţie directă Om-Dumnezeu. Prin aceasta, ei caută o aflare reală în Persoană şi nu o afirmare ca personalitate, punând bazele unei atitudini personologice faţă de lume. Atitudinea personologică vizează absolutul şi unicitatea în comunitate.

Eu sunt singur, dar mă revărs spre fiinţa din faţa mea pentru a mă întâlni cu Tu şi a fi astfel împreună, în bucurie.

Dragostea este revărsare de viaţă în

întâlnirea lui Eu cu Tu.

[...]

În-Sine-gurare ↔ în-de-părt-are de

5Mistica creştină ortodoxă este, am putea spune, personologică. De altfel şi apelaţia către toate elementele universului, vii sau nevii, este personală: „Munte, ridică-te şi sări în mare”.

5 Acest paragraf şi următoarele au fost publicate într-o formă uşor modificată în „William Blake şi Sensul Creaţiei în Mistica Intelectuală

Europeană” – Studiu introductiv şi note de Mihai A. Stroe şi Gabriel Forfotă la CĂRŢILE PROFETICE – Cei Patru Zoa, Ed. INSTITUTUL

EUROPEAN, Iaşi, 1998, pp. 44-45, 125-126 (n.a. 2006)

29

Se face distincţie între persoană şi fiinţă

„Cele Trei Persoane Dumnezeeşti De-O-Fiinţă”  o singură fiinţă şi trei persoane.

La nivelul făpturii umane se distinge Treimea cea după Chipul Treimii Dumnezeeşti: Chipul-Iubirea-Eul-Conştiinţa-Sufletul (Tatăl), Duhul-Dragostea-Memoria-Viul

(Sf.

Duh),

Spiritul-

Dăruirea-Limbajul-Viaţa (Fiul). Chipul-Eul 

persoana din om, după Chipul Absolut al Tatălui, nimeni nu-l poate vedea. Ceea ce vedem este nimic, gol şi nici măcar atât. Singurul lucru pe care-l poate spune Tatăl despre El este ceea ce ia spus lui Moise: „Eu Sunt Cel ce Sunt”. Dacă nu vedem nimic, dacă nu vedem nici un chip, atunci ne în-chipu-im pe noi. Monahul Iosif Vrenie6

spune: „Dumnezeu este fără de părţi şi neîmpărţit; pentru că este şi fără de câtime; iar fără de câtime pentru că este şi fără de felurime; iar fără de felurime pentru că este singuratic; iar singuratic pentru că este şi fără de depărtări...”. Groaza omului în faţa Golului e mare, nu poate suporta golul, lipsa de substanţă, nimicul, nici nu-l poate concepe măcar. „Când au cunoscut că sunt goi, sau acoperit...” Mintea umană poate suporta infinitul (grecii nici măcar atâta), dar Absolutul e de ne-conceput. Încercaţi să vă imaginaţi o lipsă

totală a oricărei forme, definiri, limitări – imagini cât de vagi. Bine-nţeles că nu puteţi! Cum poţi să-ţi imaginezi o nonimagine? De aceea, accesul către 6 Despre Purcederea Duhului Sfânt, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1993, p. 10-11

30

Chip, unirea cu Dumnezeu, este prin calea Teologiei Apofatice, este o Taină, mai mult decât conştiinţă, înţelegere sau iluminare, este răpire, trebuie să te laşi pe de-a-ntregul răpirii lui Dumnezeu, să nu-I mai rezişti prin cunoştinţă şi raţiune, să te laşi Voiei Sale, să te încredinţezi Lui, trebuie să fii de acord întru-totul să te laşi –

similar cu a-L lăsa să intre, cu a-L primi („Stau la uşă şi bat...”).

Cunoaşterea nu poate cuprinde Absolutul şi atunci şi-l face asemenea sieşi  golul văzut /

nevăzut este umplut cu Sine, cu ce este Al Meu, cu ceea ce consider că am mai specific, mai intim

– oricum, că AM, este de natură substanţială şi pot înţelege, cunoaşte.

Dar, Lumea Spiritului este în cel mai lăuntric lăcaş, dincolo de tot interiorul Sinelui.

Ceea ce simţim al nostru este înăuntru. Lumea lumească este o proiecţie a lăuntricului în interior.

Fiind dincolo de „Al Meu”, Spiritul este simţit nu ca lăuntric, ci ca exterior: lumea lumească.

Dumnezeu a creat o Lume Spirituală şi nu una lumească, căci ce e Duh Duh naşte, ce e Spirit către Spirit se îndreaptă. Ţărâna Domnului nu este putreziciunea lumii lumeşti, ci Harul-Energiile-Necreate, Trupul Domnului: LUMINA-DUMNEZEIREA.

De aceea căderea s-a petrecut în Spirit, atunci când acesta a vrut să-L cunoască pe Dumnezeu, când a cunoscut că Dumnezeu este în afara sa. Astfel, Spiritul a căzut în adânc de sine 31

ca unic al său, ca îndepărtare în sine de Dumnezeu, de propriul IZVOR.

Sinele este interiorizare, îndepărtare-in-sine-gurare. Astfel că ceea ce numim noi „al meu” nu ne este cel mai aproape, ci cel mai îndepărtat.

Când am căzut în Sine, ne-am şi în-sine gurat, ne-am îndepărtat de Cel Ce ne Este Cel mai aproape: Lăuntricul, Cel Ce se arată în ascuns. În ascuns, pentru că nevăzut, ascuns ne este nouă acum, când lăuntric ne simţim numai pe noi. „În Sinele”

a rupt lumea spirituală a Lăuntricului într-o multitudine de egouri. Căderea în adânc de sine este o cădere în ego-ism, în adâncul cel mai exterior.

Este adevărat că lumea lumească poartă în sine durerea căderii, fiind ea însăşi semnul căderii spirituale, dar nu este Divinitatea cea care cade în lumesc (conform concepţiei de imanenţă în panteism), ci lumescul este semnul, urma căderii Omului, a îngerului-demon. Totuşi, lumea lumească

nu este doar semn al căderii Spiritului (a îndepărtării de Persoană – Chipul-Iubirea-Eul-Conştiinţa-Sufletul şi adâncirii în Sine, în personalitate7), ci şi urmă a 7 Definesc personalitate ceea ce face omul cu sine, din sine, pentru sine – adică, cu ce are, consideră sau speră să aibă; accentul cade pe ce are şi nu pe Cine este, pe satisfacţie şi nu pe împlinire, pe scop şi nu pe sens, pe umplere a golului de sine, considerând asta o dezvoltare de sine, de personalitate, bine definită –

de unde tipologiile –, eventual desăvârşită, adică sinele este bine umplut, saţiat, ticsit. Personalitatea poate fi descrisă, bine-nţeles după acest conţinut acumulat din lume şi dorinţe, din durere şi frică, din ce este şi ce vrea să fie – într-un cuvânt, după conţinutul substanţei sale acumulate şi a-propriate ca o încercare de pansare a durerii de A Fi doar Eu singur, paradoxal, interpunând acest conţinut de sine prin afirmare de sine, prin de-limitare – negare între Eu şi Tu.

32

mişcărilor Spiritului (după Părintele Ghelasie, mişcare de mişcare de spirit, limbaj, dar profanizarea limbajului sacru de Spirit; după Berdiaev, lumea aceasta este unideterminată de cealaltă, este semn al celeilalte8) ca act creator. Noi nu mai putem vedea Spiritul lăuntric; vedem doar în-depărtarea noastră, în obiect-ivare, în lumesc.

Semnul, urma pe care o vedem noi este rezultatul actului de cunoaştere, de obiect-ivare.

Spiritul este viaţa, deci spiritul Este. Când vrem să cunoaştem spiritul ca pe ceva din afara noastră, şi ne în-depărtăm (ne în-sine-gurăm) de El, nu facem altceva decât să-L obiect-ivăm; de fapt noi devenim obiect-ivi (acest lucru fiind, culmea, idealul nostru epistemplogic). Cu alte cuvinte, când ne îndepărtăm de Spirit ne îndepărtăm de Cel Ce Este, de Viaţă, şi murim, căci NIHIL EST SINE DEO.

[...]

Singuratic – individ care se găseşte în starea de a se întregi sau dezintegra ca persoană

– fiind în relaţie doar cu Sine-le

– fiind în afara vreunei relaţii, nici cu Sinele generează două atitudini faţă de lume şi Sine: 8 Nicolai Berdiaev, Adevăr şi Revelaţie, Ed. de Vest, 1993, iar în Spirit şi libertate, Paideia, Bucureşti, 1996, p. 43 spune în mod explicit: “tot ce este exterior nu este decât simbolul a ce este lăuntric. Însăşi materia nu este decât <simbolizarea> stărilor interioare din lumea spirituală” (n.a. 2006).

33

1. detaşare

2. relaţionare

(1)  obiectivare a lumii şi a sa – alienare subiectuală

(2)  subiectivare – personificare a lumii şi a sa –

întregire de persoană

Conştientizarea solitudinii

1) Asumare de condiţie prin acceptare pasivă

(luciditate pesimistă – resemnare)

2) Asumare de condiţie prin acceptare activă

tinzând

spre

depăşire

de

condiţie

(conştientizare hermeneutică – cu sens)

Solitudinea – un simptom al lipsei de relaţie?

(patologie, refugiu, tot)

Solitudinea – reacţie existenţială de căutare de sens?

– Sensul

este

întotdeauna

de

natură

transcedentală (dincolo de cel cuprins de sens)

– Conştienţa

singurătăţii

(solitudinii)

–

paradoxal, conştientizarea lipsei sensului în lucruri şi inconştientizarea transcendenţei acestuia în relaţie

[...]

34

Fericirea:

Libertatea de A Fi în Durere, în Singurătate pentru a te putea bucura împreună

POEM ALB

Singurătate: lumină

albă, lucitoare;

Grădină unde înverzesc

pietrele sufletului meu;

Sfâşietoare dulceaţă într-o

dimineaţă oarecare.

Singurătate  nostalgia comuniunii şi revolta contra acesteia

9A Fi Singur sau a nu fi

A te simţi sau a nu te simţi singur

A Te simţi – a simţi

Ontologic Omul se simte.

O parte din acest simtământ este preluat de a simţi – adică de datele pe care experienţial sau experimental viaţa interioară sau exterioară a omului le introduce în spaţiul său fiinţial-conştient.

9 Acest paragraf şi următoarele au fost publicate într-o formă uşor modificată în „William Blake şi Sensul Creaţiei în Mistica Intelectuală

Europeană” – Studiu introductiv şi note de Mihai A. Stroe şi Gabriel Forfotă la CĂRŢILE PROFETICE – Cei Patru Zoa, Ed. INSTITUTUL

EUROPEAN, Iaşi, 1998, pp. 45 - 51 (n.a. 2006).

35

Când OMUL SE SIMTE, el are conştienţa fiinţei sale – SIMTE că e EL, în acelaşi timp apărându-i ca o nevoie simţirea lui TU.

Simţirea lui Tu ţine de a simţi, de unde nerelevanţa ontologică a acesteia. Această

nerelevanţă crează senzaţia că numai EU are contingenţă ontologică. De aici extrapolarea EU-lui personal într-unul universal, pe de o parte, şi într-unul egocentrizat, pe de alta. Această

extrapolare induce o anumită atitudine de a-L

simţi pe TU ca pe un EU de natura celui extrapolat, adică printr-o cunoaştere obiectuală.

Cunoaşterea obiectuală îl transformă pe TU

în EU ca obiect al cunoaşterii lui EU- subiect, care,

prin

reflexie-introiectare-obiectivare-

depărtare-de-sine, devine, şi acesta, EU-obiect-cunoscător. Deci, tendinţa lui EU- subiect-de-cunoaştere-obiectuală elimină aproape total contingenţa ontologică a lui EU şi creşte nevoia acestuia de a fi cunoscut obiectual de către alte EU-uri exact aşa cum se cunoaşte el.

Imposibilitatea cunoaşterii lui EU de către celelalte Eu-uri decurge din faptul că Eul nu doar se cunoaşte pe sine, ci SE şi SIMTE în cât de mică măsură. Această mică măsură, însă, creează

senzaţia că nici un alt EU, oricât l-ar cunoaşte (obiectual), nu-l va percepe „cu adevărat” („nu mă

cunoaşte cu adevărat”). Acest „cu adevărat” este dat de SE SIMTE – ceea ce delimitează o situaţie 36

limită specifică, caracterizată prin procepţia10 lui EU că este „neînţeles”. Neînţelegerea lui EU de către nici un alt EU conduce la părerea că numai EU (el) SE SIMTE (ceea ce corespunde realităţii).

Dar această situaţie, de „numai EU”, dă naştere nu numai sentimentului de singularitate, dar şi aceluia de singurătate.

Nu totdeauna se manifestă această stare psihică de nerelevanţă ontologică a lui Tu (ceea ce creează tragicul sentiment al înstrăinării-îndepărtării). În foarte puţine cazuri, Tu împrumută din relevanţa ontologică a lui EU.

Acest împrumut se realizează dinspre EU către TU

şi apare ca o necesitate pentru a satisface nevoia de a-L simţi pe TU. Dar a-L simţi pe TU, cum am văzut ţine de a simţi (de unde nerelevanţa ontologică) – de aceea acest împrumut. Împrumutul 10 cf. G. W. Allport, Structura şi Dezvoltarea Personalităţii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 267 şi urm., psihicul uman lucrează nu cu percepţii simple (senzaţie plus semnificaţie), ci cu procepţii (termen împrumutat de la filosoful Justus Buchler), representând dispoziţii vizavi de lume (inerior, exterior) structurate cultural (răspunsuri preformate şi internalizate) şi <stiluri> cognitive, dispoziţii personale, ca atitudini, modalităţi de relaţionare afectivă şi cognitivă. Similară procepţiei, apercepţia este definită de Jung ca fiind un produs psihic prin care un conţinut nou este ataşat unor conţinuturi asemănătoare deja existente (<seturile> la Allport), fie prin mecanismul introiecţiei, fie prin cel al proiecţiei, în aşa fel încît să poată fi con siderat înţeles, sesizat sau clar desemnat.

37

este de fapt o proiecţie11 a EU-lui: îl percep pe TU

ca şi pe EU.

Încercarea de a trece de la MĂ SIMT la TE

SIMT apare ca o revoluţie în evoluţia atitudinii fiinţiale umane (ea poate fi surprinsă în ontogeneza unei persoane, precum şi în evoluţia comunităţii umane – mai evident în evoluţia limbii). Această încercare de percepere a lui TU ca şi pe EU nu ţine nici ea de SE SIMTE, dar nici de a simţi, ci este o prelungire a EU-lui asupra lui TU

în virtutea nevoii de a-l simţi pe TU, precum şi dintr-o încercare de a rezolva neajunsurile cunoaşterii obiectuale (salvarea conştientă a lui EU). Această prelungire este un simplu artificiu cognitiv care, însă, îl păstrează pe EU în iluzia unei funcţiuni organice.

Funcţiunea organică, însă, nu poate fi subsumată de cea mentală – în sensul că

funcţiunea

organică

constituie

concreteţea,

autenticitatea fiinţială (ceea ce relevă ontologicul), iar funcţia mentală este pur cognitivă, de natură

reflexivă (sau specializarea sa excesivă în această

11 cf. C. G. Jung, Tipuri psihologice, Humanitas, Bucureşti.

1997, pp. 496-497, pentru a putea fi î nţeles, un obiect sau fenomen nou este <apropiat> de subiect, astfel încât să se nască o relaţie intimă, cu alte cuvinte, obiectul/fenomenul este adus în zona subiectivă, fapt care a primit numele de intro- iecţie; prin pro- iecţie, în schimb, subiectul separă de sine un conţinut, de pildă un sentiment, şi îl transferă în obiect, pe care îl însufleţeşte astfel şi îl atrage în sfera sa subiectivă. Cu alte cuvinte, subiectul îşi obiectualizează o parte, individualizând-o, pentru a putea fi astfel analogă

acelui obiect care trebuie înţeles (n.a. 2006).

38

direcţie a ajuns să o identifice cu). Acest lucru se poate reformula astfel: funcţiunea organică ţine de

„a fi”, funcţiunea mentală ţine de „a şti” ceea ce „a fi”.

Funcţiunea organică şi funcţiunea mentală

nu pot fi despărţite într-o relaţie ontologică de tip integral. Funcţiunea organică fără funcţiunea mentală rămâne în inconştienţă. Funcţiunea mentală fără funcţiunea organică este o inconştienţă cu iluzia conştienţei sau chiar a conştiinţei.

Această iluzie a funcţiunii organice în care este păstrat EUL nu poate fi permanentă, funcţiunea mentală neputând suplini autenticitatea acesteia (acest lucru se datorează faptului că se simte nu poate fi total distrus, omis, acoperit, uitat)

 de unde apar perioade limită, de criză, ce pot pune în pericol nu numai funcţionarea iluziei dar şi echilibrul funcţiunii mentale ca atare (în aceste momente pot apărea, în funcţie de raportul conţinut al funcţiunii mentale – conţinut al conjuncturilor / situaţiilor, accese ale singurătăţii).

Deci percepţia lui TU ca pe EU nu rezolvă

nevoia lui a-l simţi pe TU pentru că este vorba aici de o specificitate personală şi nu despre o identitate de mod (numai persoana are caracter ontologic). Prelungirea-egalizarea individualizează

şi nu personalizează. În egalizare Tu-ul este un alt EU, nu acelaşi, dar tot un EU, nu un TU. Pe TU îl caracterizează unicitatea ca şi pe EU – unicul îi relevă o realitate ontologică.

39

Paradoxal, relevarea lui EU (EU SE SIMTE), în modul cel mai profund, se realizează în funcţie de TU. EUL ÎL SIMTE pe TU numai în funcţie de TU prin EU, adică prin modul său de comunicare.

Spunem „în funcţie de TU” în sensul „numai acel TU”; spunem „prin EU” înţelegând prin aceasta că

modul de comunicare trebuie să aibă cuprindere ontologică.

Pentru a avea cuprindere ontologică,

conţinutul comunicării nu trebuie să fie condiţionat. Cu alte cuvinte, această comunicare nu trebuie să răspundă la întrebări ca de ce, cum, cât, încotro etc., şi nici să cuprindă în conţinut date despre cum în mod obişnuit o face comunicarea informaţională.

Datorită

complicării

limbajului

şi

a

exageratei tendinţe informaţionale, conţinutul comunicării afective este din ce în ce mai impregnat de aceste date despre – în acest caz, să

spunem, despre te iubesc. Noi spunem te iubesc ( de ce, pentru că, cât etc.), într-o îngrozitoare tendinţă gnostică alienantă. Astfel, comunicarea afectivă devine din ce în ce mai puţin comunicare de trăire şi din ce în ce mai mult comunicare informaţională.

12Dar, cum să iubim pe cineva fără să-l cunoaştem?

12 Acest paragraf şi următorul au fost ulterior (februarie-martie 1997) dezvoltate într-un articol – AFIRMAŢIA CA SACROTERAPIE, unde am încercat să abordez dintr-un punct de vedere foarte personal, dar partinic concepţiei Misticii Creştine Ortodoxe, problematica Întâlnirii, a „Da”-ului creator de Relaţie, de Viaţă (n.a. 2006).

40

Ca să iubim pe cineva trebuie mai întâi să

existe, adică să se afle în faţa noastră, Să Fie Cineva. Acest lucru ar implica, conform comunicării informaţionale, o cunoaştere. Şi aceasta pentru că, în acel moment, am lua act de ne cunoaşterea lui (lipsa de date despre) şi, deci,

am

purcede

la

cunoaşterea

sa.

Cunoaşterea sa ar conduce la ne cunoaşterea lui datorită diverselor „date despre” ce, ca ştiinţă despre el, ne-ar arăta ceea ce este şi nu Cine este. „Cine” va fi înlocuit cu „ce”, cu ştiinţa-cunoaşterea- ne cunoaşterea-negarea lui.

De câte ori miracolul se implineşte şi Cineva se află în faţa noastră, suficient pentru a-l iubi, noi spunem „nu-l cunosc” şi atunci începe cunoaşterea: să vedem dacă e bun sau rău, prost sau deştept, dacă e sau nu ca noi etc. Nu putem pricepe că nu putem iubi „ceva”, ci pe

„Cineva”, că „Cineva” se află dincolo sau deasupra a „ceva”, că „ceva” este golul din

„Cineva” şi că este inutil a cunoaşte vidul-negaţia-golul pentru a iubi. Uneori găsim în golul „Cuiva” „ceva” ce credem că „merită”

iubit, ca şi cum l-am putea iubi pe „merită” .

Alteori, credem că, dincolo de toate aparenţele, oamenii sunt în esenţă buni şi în concluzie

„trebuie” iubiţi. De fapt, nu vom iubi pe nimeni, ci ne vom comporta, în cel mai bun caz, conform „ideii de a iubi” justificată de

„ceva”: bunătatea oamenilor. Iubirea nu trebuie justificată de ceva, ci ea e cea care 41

justifică. Justificarea ei este de fapt o afirmaţie,

Iubirea

fiind

Afirmaţia

prin

excelenţă, DA-ul pentru întâlnirea cu Viaţa.

„ Dacă Dragoste nu am, nimic nu sunt” , spune Pavel, dar „Dragoste” nu se are, după

cum ne-ar induce în eroare verbul, ci FI-eşte întru Dăruire de proprie substanţă fiinţială, Persoanei Tăinuitului Tu, în Chip de Icoană A Iubirii. Iubim când spunem „Tu!”, când întrebăm „Cine eşti Tu?” şi nu „ce, cum eşti Tu?” . În momentul în care spunem „Tu” ne aflăm în faţa unei Persoane ca Persoană (ca Eu, ca Noi). Când spunem “ce, cum eşti Tu?”

ne aflăm în faţa a “ceva” ce trebuie cunoscut.

Cunoaşterea

relevă

ne cunoaşterea-negaţia

( ceva-ul) Persoanei, negând-o în acest fel. Aşa stând lucrurile, cum să iubeşti pe Cineva cunoscându-l-negându-l?

Aflarea lui „Cine”, lui „Tu” în faţa ta este suficient pentru a-l iubi, restul (cunoaştere-negaţie) e nimic.

În consecinţă, numai comunicarea de trăire poate avea cuprindere ontologică, în sensul că SE

SIMTE “A FI”-ul lui EU (contingenţă ontologică).

Contingenţa ontologică semnifică trăirea fiinţei lui EU, care, la rândul ei, naşte nevoia unei conştiinţe a lui EU. Aceasta din urmă (conştiinţa ontologică) nu se poate atinge decât prin TU (tot aşa cum conştienţa lui EU se relevă în funcţie de TU).

Comunicarea de trăire, deci, nu se referă

niciodată la „ce” , ci la „cine” , esenţa acesteia 42

constând în a comunica conţinutul „TE TRĂIESC”

şi astfel pe „MĂ TRĂIESC”.

Nevoia de conştiinţă a lui EU emite întrebarea personală fundamentală: „CINE EŞTI TU?”

Comunicarea de trăire se poate realiza numai în relaţie. Relaţia este funcţională prin întrebarea fundamentală „CINE EŞTI TU?”

Momentul conştienţei ontologice constituie o cumpănă în calea spre atingerea conştiinţei ontologice (Persoana). În acest moment apare ca „o trezire”

conştienţa

iminenţei

ontologice

a

singurătăţii (cu manifestarea sa ca suferinţă a singurătăţii – deci ca individualizare a sa sau ca personalizare a sa: aici avem tragedia).

Conştienţa iminenţei ontologice a singurătăţii se relevă omului ca o condiţie firească a Firii Fiinţei, ca o conştienţă a acestei condiţii, ca o luciditate diurnă a tragediei exprimate în dilema existenţială ce ia naştere din paradoxul Persoană-Libertate  Fiinţă (Univers)-necesitate (natură, fire).

Întrebarea fundamentală creează starea

propice de punere în relaţie a lui EU cu TU. În relaţie, comunicarea de trăire devine funcţională, ceea ce formează, la rândul său, mediul pentru posibilitatea funcţionării comunicării informaţionale.

Comunicarea informaţională are o natură limitată

după conţinutul său pe când cea de trăire are o natură nelimitată după conţinut, având caracter de permanenţă în situaţii optime. În comunicarea 43

de trăire se ajunge la: EU Trăieşte pe TU, TU

Trăieşte pe EU.

Ca Fire, ca Este, ca Existenţă, ca Fiinţă, Omul este singuratic – e unu („căci numărul singuratic este”). Deci Firea, A Fi e una, fiind astfel singuratică. E singuratică, fiind căutare de EU, iar EU tinde să fie împlinire de Noi.

Ca o conştiinţă, Persoana în sine se află

dincolo de propria-i fiinţă.

Persoana nu FI-eşte13 întru Sine, ci întru Dincolo de Sine ca afirmare nu de Sine, ci de Celălalt întru cuprindere de asemănare.

Tristeţea singurătăţii constă în căutarea nesfârşită a EU-lui lui TU.

CINE EŞTI TU? este nesfârşita întrebare a Fiinţei în trecere de Sine către CHIP-EUL-CONŞTIINŢA, ce nu se poate găsi în Sine, ci Dincolo, în Celălalt.

Rezolvarea suferinţei singurătăţii, ca o condiţie firească a Firii Fiinţei, ca o Conştienţă a Sa, se află în Conştiinţa EU-lui numai prin trăirea lui TU.

În

limba

română

singur

înlocuieşte

pronumele personal. Acesta (pronumele personal) mai poate fi înlocuit de nume, dar doar la 13 „A Fi-i” defineşte o perpetuă germinare a lui „Este”; ontogenetic „A Fi-i” este anterior şi generator al lui „a fi”, pentru că Persoana este izvor al Fiinţei. Figurativ, Persoana este flacăra lumânării în centrul căreia se află trupul lumânării ca Trup al Fiinţei hrănit şi nu topit de Flacăra Persoanei pentru că aceasta se hrăneşte din/prin oxigenul Relaţiei cu TU.

44

persoana a II-a şi a III-a singular şi respectiv plural, printr-o serie de nume.

Se pare că, în evoluţia limbii, numele a precedat pronumele. Numele numeşte, el pune în subiect atributul. Potenţialitatea numelui se manifestă prin ceea ce atribuie, iar acest lucru apare ca un dat. Dat pe care îl imprimă numele.

Astfel, numele are ca un conţinut atributul,

„nomen”-ul fiind în acest sens un „cognomen”.

Prin nume cunoaştem fenomenul, faptul, făptura ce e numită. Numele semnifică, el este simbolul lingvistic al făpturii reale, purtător de sens al celui cuprins de sens (fenomen, fapt, făptură). Numele ţine de sfera cognitivă, el arată esenţa, cu alte cuvinte ţine de a simţi (deci de datele pe care numele le poate furniza spaţiului individual).

În Geneză, Creaţia este chemată să

primească nume de la Împăratul ei – Omul. Acest lucru nu arată altceva decât atitudinea logico-lingvistică despre nume, pe de o parte şi funcţia lui, pe de alta.

Dar, numele are caracter limitat din punct de vedere ontologic. El nu relevă Persoana, o descrie doar în însuşirile sale comune. Spre deosebire de nume, pronumele a apărut ca trăire în relaţie. În dialogul Omului cu Divinitatea numai Dumnezeu poate spune EU Sunt CEL ce ESTE, Omul poate spune cel mult Doamne, TU Eşti CEL

ce Eşti, eu, nici EU nu Sunt.

La Dumnezeu, pronumele personal EU se relevă prin unicitatea absolută a Fiinţei Sale şi ca 45

Fire (Dumnezeirea), dar şi ca Persoană (Treimea Persoanelor Dumnezeieşti). Relaţia Omului cu Dumnezeu este relaţia Celui Numit (chemat) de Dumnezeu cu Acesta, cu EUL ABSOLUT.

Dumnezeu nu are Nume tocmai pentru că El stă

deasupra oricărei substanţe, esenţe, pentru că pe El nu-L poate defini nici o calitate, nici un atribut, deci nici un Nume nu-L poate cuprinde. În relaţie cu TU-UL ABSOLUT se relevă, se luminează EUL, calitatea de persoană a celui aflat în această

relaţie. El (Omul) se află în această relaţie nu prin calităţile sale substanţiale, prin virtuţile sale comune, ci prin faptul că e el (EU), că e unic, unul, singur, că e o persoană. Personalul este relevat doar prin fiinţarea singularului. Nu Adam, Moise, Gabriel ş.a.m.d. vorbeşte cu Domnul, ci EU

Adam , EU Moise , EU Gabriel vorbesc cu Domnul în mod direct de la EU la TU, de la Persoană la PERSOANĂ.

Cu toate că personalul se relevă prin singularitate (prin faptul că e doar unul în lume aşa cum e, că e singur din punct de vedere fiinţial), acesta nu se poate întregi ca el (EU), ca esenţă a sa, ca persoană, decât vizavi de altă

persoană, dar nu ca prezenţă alături, ci într-o relaţie. Deci nu grupul eu şi tu, ci Relaţia EU-TU.

Grupul eu şi tu semnifică unul şi cu altul; Relaţia EU-TU semnifică doar Acela împreună numai cu Acela14.

14 Cf. Martin Buber, EU şi TU, Humanitas, Bucureşti, 1992

46

Paradoxul realităţii Persoanei apare deci, pe de o parte, ca singurătate ontologică şi, pe de altă

parte, ca devenire întru comunicare interfiinţială.

Devenirea semnifică aici tendinţa Fiinţei de depăşire a sa (a ontologicului). Depăşirea Firii, a Fiinţei este o necesitate ontologică de împlinire, de aflare a Ei întru Persoană. Persoana, deci, este suprafirească, pe când Fiinţa este firească. În Persoană Fiinţa nu mai Fi-eşte, ci se află. Această

aflare se petrece numai întru comunicarea interfiinţială (aflarea în relaţie).

O dată cu comunicarea, omul debutează cu o conştienţă de sine (sau ajunge la aceasta). Acest lucru înseamnă conştientizarea sau surprinderea lucidă a firii Fiinţei, ceea ce conduce la conştientizarea singurătăţii ontologice (Firea, Fiinţa e una; faptul că e una înseamnă că e singuratică).

Conştientizarea singurătăţii ontologice îi apare omului ca o stare, ca o condiţie, ca un destin de nedepăşit, implacabil fundamentat în însuşi modul de A FI al Firii (umane, cosmice etc.), de unde expresiile „omul se naşte şi moare singur”, „omul e sortit să fie singur” etc. în concluzie, este vorba aici de un mod de A FI.

Modul este specific unei condiţii de A FI. Deci, modul creează o stare. Un anumit mod de A Fi creează o anumită stare de A FI.

Conştienţa esenţei ontologice determină sau transpune omul într-o anumită condiţie de A FI cu 47

modalităţile sale de cunoaştere, trăire, simţire, ce creează spaţii psihice specifice: stări de A FI.

Orice stare de A FI are un caracter inerţial, tinde să se reproducă. De aceea, depăşirea unei stări de A FI devine imposibil de realizat în cadrul aceluiaşi mod de A FI. Dacă schimbăm sau se schimbă un mod de A FI tot cu un mod de A FI, nu se realizează decât o schimbare pe orizontală, fiinţând în continuare în aceeaşi condiţie de A FI.

De aici, rezultă imposibilitatea depăşirii condiţiei umane (pesimismul existenţial este exemplar în acest sens) sau iluzia depăşirii condiţiei umane prin schimbarea modului de A FI (în mistica orientală, de exemplu, prin practicile din cadrul disciplinelor Yoga, Zen, Dao etc.). În cadrul acestor discipline nu se acţionează decât asupra realizării unor stări de A FI, fie ele chiar transformatoare.

Depăşirea condiţiei (de A FI) creată de conştienţa ontologică şi trecerea în supracondiţie unde contrariile ar fi împăcate se realizează prin devenirea întru comunicare intrarelaţională.

Aflarea în această supracondiţie defineşte Persoana căreia îi sunt specifice Libertatea şi Iubirea, Unicitatea şi Absolutul.

Devenirea se realizează în relaţia EU-TU prin depăşirea propriei Fiinţe, a Sinelui prin dăruire de Sine şi în primire de Celălalt. EU nu se spune, nu se descrie pe Sine, ci se dăruie pe Sine, ca trăire, lui TU, primindu-l în acelaşi timp pe acesta nu ca 48

informaţie despre TU, ci ca trăire, nu ca pe ce este, ci ca pe Cine este (ca Persoană).

Dialogul intrarelaţional este singura cale de depăşire a acestei condiţii de A FI tragice care, altfel, nu poate împăca paradoxul Fiinţial.

Argument pentru o Logoterapie15 sacră şi o Grafoterapie16 sacră

15 Pentru a nu se confunda cu alte concepte cu aceeaşi denumire (mă

refer în special la Logoterapia lui V. E. Frankl), precizez că aici m-am referit la efectul transformator şi formator pe care îl poate avea rostirea şi rostuirea unor cuvinte, propoziţii, fraze care nu au doar o semnificaţie de context şi de referinţă, ci şi o semnificaţie cu sens pentru persoana concretă. Faptul că suntem fiinţe cuvântătoare se datorează faptului că

suntem făcuţi după Chipul şi Asemănarea Lui Dumnezeu, dar nu prin verbul „să fie…” ca toate celelalte făpturi, ci în urma unui Sfat Dumnezeesc „să facem…”, probabil „verbul” urmând să fie primit de Dumnezeu de la această făptură Asemenea Lui sub forma unui răspuns, ca act creator, venit din absoluta libertate lăsată acestuia conform credinţei lui N. A. Berdiaev. Răspunsul poate fi orice act liber consimţit, o rugăciune ce reprezintă o adevărată şi liberă chemare a lui Dumnezeu, poate fi orice cuvânt cu rost, exorcizator de sens, pe care îl adresăm seamănului şi prin aceasta devenind făuritor de relaţie de viaţă. Ideea funcţiei transfiguratoare a cuvântului o găsim: în cântarea liturgică, precum şi în toate rostirile Bisericii Creştine; în des-căntările babelor meştere de unde idea de legare-deslegare prin cuvânt şi „pe unde ţi-a ieşit cuvântul, pe acolo ţi-a ieşit şi sufletul”; o găsim mai nou în ideea părintelui Ghelasie de sacralizare sau mai bine spus de resacralizare a Limbajului ca re-cunoaşterere a Fiului; în anticul termen

terpnos logos care definea după Platon un tratament oral prin care bolnavii erau introduşi într-o stare psihică aparte – sophrosyne – prin care s-ar fi obţinut efecte tămăduitoare, folosit cu efecte mai mult sau mai puţin benefice în tratamentul bolnavilor în mai toate credinţele, religiile şi abordările medicale ale lumii – „l-am tămăduit cu leacuri şi o vorbă mai bună” exprimă dilema şi în acelaşi timp împăcarea celor două

orientări în medicină, termen reluat în 1960 de Caycedo care, sub forma unei viziuni ştiinţifice, filozofice şi terapeutice elaborează sofrologia; în efectul benefic al „bolborosirii” unor texte sacre etc. (n.a. 1993, 2006) 49

Sacră – pentru că cel ce este mobilul-vehicolul în involuţie/evoluţie a tot ceea ce este sacru dar şi profan în om este cuvântul.

El concentrează-cuprinde, concretizează, dezvăluie, purifică etc. atitudinea trăitoare a omului, eliberând-o de tot ceea ce nu Este (cum ar fi mişcări de minte în sine, tulburări afective ş.a.), pentru că, în esenţă, omul este o atitudine trăitoare.

Omul-atitudine-trăitoare

este

„atitudinal” îndreptat, deschis spre creaţie. Deci, omul este o atitudine-trăitoare creativă.

Însă esenţa creativă a acestuia nu se regăseşte cu adevărat în iluzia idealurilor-ideologiilor ori în psihismul afectelor sau în limbajul de „consumare” a „nevoilor”, ci în cuvântare, fie verbală sau grafică.

16 Grafoterapia reprezintă o metodă practică de a învăţa să te asculţi pe tine însuţi prin exprimarea în scris a oricărei impresii mai mult sau mai puţin conştientizate pe care o trăieşti în acel moment - un fel de jurnal de simţire şi reflexie. Caracteristic este lipsa unui scop, proiect, plan, compoziţie a ceea ce se scrie, chiar a unui chef de a scrie. Te aşezi şi începi să scrii „n-am nici un chef să scriu...” şi scrii în continuare, indiferent dacă are vreo logică ceea ce scrii sau dacă repeţi această

propoziţie încontinuu, timp de minimum 30 minute. Rezultatul este exprimarea în scris şi respectiv conştientizarea a ceea ce Vrei cu adevărat să spui, să arăţi, să fii etc., un fel de a lua act de ceea ce vrei.

Uneori, se pot exprima cuvinte „inexprimabile” pentru persoana respectivă sau furia ca formă a agresivităţii inhibate. Alteori, se poate simţi şi dezvolta ca trăire actul spontan. În unele cazuri se pot resimţi toate acestea la un loc. Poate fi considerat şi trăit ca un exerciţiu de autocunoaştere, de aflare a ceea ce vrei şi astfel să ajungi la o cale de rescriere, făurire a propriului destin. Exerciţiul poate fi făcut zilnic, la perioade mai mari sau doar în anumite momente de nelinişti şi frământări, în momente de disperare etc. Este un fel de concretizare în cuvânt scris a ceva resimţit ca inexistent pentru tine anterior, dar semnificativ.

50

Prin cuvântare-cuvânt-verb („să fie”) a fost făcută Creaţia. Tot aşa asemănarea omului cu Dumnezeu se regăseşte în potenţialul creator al cuvântului.

A nu se confunda cuvântarea cu vorbăria, cu uşurinţa unora în a vorbi despre.

Pe de altă parte, cuvântarea nu este nici un act sobru, sumbru, cu aspect îndoliat.

Seriozitatea cuvântării e implicită, ea nu respiră la suprafaţă decât prin umor, paradox, aforism – e şugubeaţă. Cu alte cuvinte, cuvântarea e vie şi zâmbitoare.

51

Comentarii la nota 2 la „Însemnări...”

(aprilie – mai 2006)

Ca mai toţi termenii unei limbi vechi, termenul voluntas este plurisemantic. Însă plurisemantismul unui termen vechi nu se datorează doar conotaţiei ulterioare de sensuri, ci şi faptului că multiplele sale denotaturi au fost considerate / simţite a fi faţete ale aceleiaşi realităţi, având aceeaşi rădăcină fenomenală.

Voluntas denotează a simţi / simţ, direcţie, sens, înţeles, semnificaţie, consimţământ (acord), a vrea /

voinţă şi conotează intenţie, determinare, scop, a dori /

dorinţă-poftă (apetit), dorinţă-deziderat (ideal – aş...), opţiune / a opta (a alege), rugăciune.

Observăm că realităţile denotate se află în orizontul prezentului. Cu alte cuvinte, ce văd /

întrezăresc a fi acum: simt ceva? ce simt? mă îndrept, mă apropii de ce simt? simt sau nu un sens în această apropiere? adică, îmi spune ceva această

apropiere, vine ceva dinspre ea spre mine, văd ce vine, cum este asta pentru mine? o las să fie? ce vreau? ce face ea cu mine? sunt de acord? accept?

Dacă nu accept ce este, prezentul, atunci mă

îndrept spre potenţial (spre ceea ce nu este încă, dar poate fi). Adică, numai dacă nu vreau să

accept ceea ce este mă uit să văd ce pot face să fie cum vreau. Mă uit în viitor. Depăşesc orizontul prezentului şi mă îndepărtez, mă situez astfel în afara a ceea ce simt. Mă îndepărtez de este şi mă

proiectez în posibil. În posibil, totul este posibil, deci totul este incert. În viitor, mă aflu în 52

incertitudine pentru că nu mai simt, doar sper, mă rog să fie. Pentru că nu am fost de acord cu este, pentru că nu am lăsat să fie ceea ce e, nu m-am lăsat / nu m-am încredinţat în ceea ce Este, atunci m-am suspendat în incertitudine, în neîncredere, în îndoială, în dubito.

Căci, din toate posibilităţile, cine ştie cum o fi mai bine? Ce pot să aleg? Şi cine îmi garantează că o să fie aşa? Lipsa certitudinii că o să fie cum vreau îmi paralizează alegerea. Dacă aleg, trăiesc cu frica să nu fi greşit. Paradoxal, infinitul posibilităţilor îmi limitează

alegerile pentru că, întotdeauna, nu aleg decât ce VREAU, ori eu sunt aici pentru că nu VREAU. Nu ştiu ce vreau, ci ce nu vreau. Nu vreau ceea ce este, iar posibilul nu este. Ce POT eu face? Este o întrebare care mă îndreaptă spre resemnare, dar paradoxal în aceasta gestează speranţa – de a privi dincolo de orizont, unde, bine-nţeles, nu văd nimic cert. Dar speranţa moare ultima, aşa că fac tot POSIBILUL să

fie aşa cum aş vrea să fie ( aş vrea nu este concret, nu vede şi nu are decât o certitudine: sigur nu vreau asta; în rest, bâiguie prin reverii, printre nu vrea-uri). Şi atunci mă uit la ceea ce pot şi din ceea ce pot (dacă a rămas ceva) să aleg ceea ce doresc mai mult.

Simt mult determinism aici, multă lipsă de libertate, pentru că mă raportez doar la ceea ce pot, având mai multă probabilitate de a se îndeplini, mai multă garanţie. Este un calcul, un cogito, o precauţie, o grijă. Dacă în urma calculelor voi alege paharul cu cel mai mic gol, voi alege cel mai mic gol, dar tot un gol. Iar golul acesta, cât de mic, nu mă va sătura, nu 53

mă va împlini, pentru că am băut nimic, este adevărat, cel mai mic pe care l-am detectat. Dacă, însă, voi alege cea mai mică picătură din cel mai gol pahar, voi sorbi ceva, voi simţi ceva şi mă voi simţi împlinit. Simţirea mă îndreaptă către ceva, calculul către lipsă, indicând-o pe cea mai mică. De aceea alegerile făcute din frica pierderii nu mă împlinesc cu toate aceste măsuri de siguranţă, iar alegerile, în pofida oricărei pierderi, bazate pe ceea ce vreau mă

împlinesc. Pentru că mă simt liber şi nu mă simt împlinit decât aşa. „Obiectiv”, există oameni de mare succes care „subiectiv” se simt neîmpliniţi şi oameni bântuiţi de eşec care se simt împliniţi. Succesul nu este o garanţie a împlinirii. Dacă vreau eu asta, pot să-mi trăiesc întreaga viaţă căutând să-l simt pe Tu şi, în ciuda insucceselor, să nu-mi consider / simt viaţa irosită.

Deci, când nu vreau asta, pot îl înlocuieşte pe vreau. În timp ce când vreau, pot urmează acestuia.

Este în regulă – vreau. Şi ce intenţionez să fac?

care sunt daturile situaţiei, ce mă determină /

împinge? ce urmăresc? ce poftesc / dorec / îmi place?

ce posibilităţi se arată la orizontul prezentului, ce opţiuni am? ce mă atrage? ce aleg? ce fac? Adică, nu stau în dubiu să dubitez (să debitez?), mă pun în mişcare, îmi trăiesc viaţa, mă îndrept către orizontul prezentului (care va rămâne întotdeauna la orizont, dar dinspre acesta încep să mi se arăte conotaţiile) pentru a mă întâlni... cu viata. Nu pot fi împreună cu propria mea viaţă dacă nu sunt îndrăgostit de ea şi nu mă pot indrăgosti de nimeni şi nimic dacă nu mă las 54

surprins, dacă nu mă ofer întâlnirii cu tot ce aduce aceasta, cu toate riscurile. Co-notaţia este ceea ce aduc / văd eu, este aportul meu la Creaţie, la ceea ce este, este răspunsul meu personal în dialogul cu viaţa, cu propria mea viaţă care mi-a fost dată (destin-ată) spre răspundere – este actul meu creator autentic izvorât din atitudinea mea responsabilă, adică ce hotărăsc să fac cu timpul care mi-a fost acordat.

55

APENDICE

(idei, experienţe, trăiri relatate altora în corespondenţă, martie – aprilie 2006)

Ce doresc femeile?

Ceea ce doresc şi bărbaţii, dar şi copiii şi bătrânii indiferent de sex: să fie acceptaţi, doriţi, înţeleşi, să

se simtă protejaţi, să simtă căldură, să se simtă ei înşişi. De ce anume au nevoie pentru asta?

1. de ceva sau cineva pe care să se bazeze, căruia să i se poată încredinţa, de o structură care să

ţină – adică de încredere, de un spaţiu unde să

fie lăsaţi să fie, o casă unde să se simtă

protejaţi;

2. de apropiere: apropierea crează căldură – de aceea este mai bună o luptă pentru că în luptă

suntem încleştaţi, foarte apropiaţi unul de celălalt, suntem înfierbântaţi, deci generăm căldură, viaţă, decât îndepărtarea, „pacea”

indiferenţei unde se instalează frigul înstrăinării şi se simte fiorul morţii relaţiei; da, avem nevoie de relaţii, de cineva căruia să-i pese de noi, de cineva din partea căruia să simţim că este important că noi existăm, care să spună într-un fel: tu eşti important/ă pentru mine, ce bine e că eşti – în acest moment simţim că viaţa este bună, caldă, că merită să trăieşti, atunci ne simţim acasă acolo unde suntem, atunci casa devine locuibilă, devine un cămin; dar, cum se face acest lucru? greu! pentru că nu se realizează atât prin a face cadouri oricât de mari 56

– ele evidenţiază efort, muncă, plată, dar cel ce primeşte, primeşte ceva prin care se simte cumpărat, îndatorat şi părăsit în acelaşi timp, se simte singur, cât prin acordare de timp.

Atunci când îmi petrec timpul cu cineva, fie că

mă bucur, fie că mă doare, nu mă mai simt singur. În bucurie simţim nevoia să o împărtăşim cu cineva, simţim nevoia de împreună, iar pentru împreună trebuie să acorzi timp. Dar timpul este preţios, nu atât pentru că

înseamnă bani, cât pentru faptul că îl simţim irecuperabil, adică pentru că îl simţim intim legat de însăşi viaţa noastră, îl simţim chiar viaţa noastră. Când acordăm timp, acordăm timp din propria viaţă, dăm din propria noastră

fiinţă, ne dăruim pe noi înşine. Când un copil vine şi spune: uite ce am desenat, el vrea să te bucuri împreună cu el de realizarea sa, să-i dai ceva din tine, să te simtă aproape, justificările raţional-economice precum n-am timp acum că

amestec în mâncare sau că repar garajul îl lasă

rece, chiar rece, adică se simte abandonat, singur. Dacă transpunem asta în relaţiile adulţilor am avea ceva de genul: uite ce ţi-am luat... sau, mai rău, poftim bani să-ţi cumperi...

şi altele de genul ăsta, apoi pa şi pusi că am treabă, nu-mi văd capul la serviciu, am de făcut alea-alea. N-am timp de tine acum, este cel mai dureros lucru care se poate spune cuiva şi de câte ori nu auzim această propoziţie spusă în multe feluri. Întotdeauna avem timp mâine, 57

uitând că întotdeauna noi trăim acum. După

cum spunea Bob Dylan: nu ştiu cum se face că

în fiecare dimineaţă mă trezesc tot azi. „Nu am timp de tine acum” este barosul pe care îl trântim cel mai des în sufletul copiilor, între noi adulţii suntem mai diplomaţi, dar doare la fel. A acorda timp înseamnă, deci, a avea răbdare, a iubi. Putem măsura iubirea cuiva măsurându-i răbdarea, bucuria cu care acordă timp. Când partenerul poate să stea lângă tine şi să nu mai vrea altceva, să spună că este de ajuns asta, e bine, e mulţumire aici, e împlinire.

3. dar, ce mai lipseşte aici pentru a ne simţi împliniţi? Avem o casă, este căldură pentru că

focul în cămin arde şi ne simţim acasă, dar ca focul să nu se stingă trebuie să fie suficient aer, trebuie să fie libertate – adică trebuie să existe un acord pentru toate acestea. Pentru tot ceea ce fac trebuie să-mi dau acordul, trebuie să

vreau, deci să ştiu ce vreau. Să fac toate acestea în mod liber, asumat şi nu forţat, determinat de frica de singurătate sau de goliciunea vieţii mele, adică din lipsă. Atunci nu vei simţi decât împuţinare de viaţă, constrângere, împovărare, oboseală, lipsă de chef, plictiseală şi nerăbdare, adică pierdere de vreme în petrecerea timpului cu partenerul, cu copilul şi vei căuta ceva care să te facă să simţi că trăieşti, ceva deosebit, eventual extravagant. Nu va mai fi suficient

„este bine că suntem împreună”, ci mereu întrebarea „şi acum ce facem, unde mergem?...”

58

pentru că nemaifiind un împreună distanţa dintre noi este mărită, este un gol în care trebuie să băgăm ceva, „o punte” care să ne lege cu toate că nici unul nu vrea să fie legat, toţi oamenii iubesc libertatea. Aşa că efortul este sortit eşecului: nevoia de libertate va rupe relaţia şi vom trăi singuri unul cu altul sau separat.

[...] M-am dus acasă şi m-am aşezat în pat să

mă liniştesc. Nu mai puteam să respir. Pentru că

mi s-a interzis să exist. Aşa cum eu eram în realitate NU PUTEAM fi prin definiţie („aşa ceva nu se poate” mi se spusese). Am pus mâinile pe piept şi m-am lăsat greu pentru a mă relaxa. Am căzut în abis. De obicei, atunci când simţi lucrul ăsta te sperii şi te încordezi pentru a te opri din cădere. Ei bine, m-am lăsat. Şi am tot căzut, la început cu o viteză foarte mare, apoi tot mai mare, şi mai mare.

Când viteza a ajuns la o culme (simţeam că pierd sângele din mine), a început să încetinească până

s-a oprit. Era undeva de unde nu mai puteam să

cad. Asta simţeam. Acolo fiind, m-am întrebat: pot eu să las şi pe aceştia să fie, pot lăsa să fie şi ceea ce nu mă lasă să fiu, să exist, care nu acceptă

chiar în lumea posibilului, a potenţialului să exist aşa cum eu mă ştiu în mod evident? Ce simt? Aici unde sunt, pot fi oricum. Nu am cum să nu pot fi.

Simt un suport, o barieră de netrecut, o limită. De aici nu mai pot cădea nici dacă vreau (am încercat să mai cad şi nu am putut). M-am simţit liniştit şi 59

relaxat pentru că n-am mai fost încordat să fiu, n-am mai dat din picioare să nu cad. Şi asta pentru că am căzut până n-am mai putut să cad, că am ajuns acolo unde n-am mai putut să nu fiu orice ar fi făcut oricine sau orice aş fi făcut eu [...].

Am văzut o dată un film indian, altfel decât suntem obişnuiţi. La sfârşitul filmului după ce au murit toţi (era o tragedie), după ce a murit şi regizorul şi scenaristul şi cameramanul, a rămas doar camera fixată pe o imagine mai dureroasă

decât moartea şi viaţa, decât durerea însăşi până

a murit şi camera, atunci s-a spus ceva:

„dragostea m-a învăţat să fiu îndrăgostită, să

rămân deschisă vieţii, s-o las să vină aşa cum vine şi s-o primesc aşa cum vine. M-a învăţat să am curajul să trăiesc, căci viaţa are oricum dreptate...”

Morala: este mult mai important pentru tine să iubeşti decât să fii iubit.

Viaţa e ca o apă curgătoare, care curge dintr-un izvor şi îţi este dăruită gratuit (vezi simbolistica vieţii ca apă curgătoare în mai toate mitologiile, apa de lac fiind viaţa captivă, adâncă, ce am adunat, istoria de viaţă, unde se decantează

memoriile, inconştientul).

Nu trebuie decât să întinzi mâna, să deschizi palma şi s-o ţii căuş. Atâta cât curge în căuş poţi trăi / soarbe şi savura un moment de viaţă, restul curge.

60

Nu avem găleţi în care să strângem apa vieţii şi atunci cu lăcomie apucăm pentru a avea mai mult, pentru a nu se risipi, parcă am vrea să nu mai curgă, să nu ne mai scape din mâini. Şi cum facem? Strângem pumnul, propulsând astfel apa printre degete, pierzând-o. Şi ţinem aşa, pumnul strâns crezând că ţinem, că avem viaţa la noi, dar înăuntru nu mai este decât pielea umedă – atât cât să supravieţuim, cât să nu murim. Încătuşăm viaţa în noi şi dacă ţinem pumnul prea mult strâns este posibil ca în timp să se şi usuce.

Ce putem face?

Să acceptăm că viaţa este un dar ce curge momentan dintr-un izvor şi din care putem lua pe gratis, dar nu ne putem face rezerve pentru mai târziu pentru că în „logica” vieţii, în natura sa, a fi viaţă înseamnă a curge. Trebuie doar să

deschidem pumnul şi să ne facem mâna căuş (aşa cum se rugau evreii, cu mâinile pe genunchi, cu palmele în sus ţinute căuş pentru a primi din Harul lui Dumnezeu care cade la întâmplare). Şi astfel să preţuim şi să savurăm fiecare sorbitură.

Există la cei încătuşaţi în sine, la cei sumbri, la cei nedreptăţiţi o tendinţă de a cuprinde totul în formă, în graniţă, există o frică de risipire exprimată în fraza „vreau să înţeleg”, „să ştiu totul despre mine”, „să mă cunosc” – pentru „a putea să

mă ţin să nu cad, să nu mă pierd”. Dacă mă

cunosc în toate detaliile, adică, prin atenţie la mine, prin încordare pot să MĂ ŢIN, să-mi apăr 61

graniţele faţă de forţele din exterior şi din interior –

parcă aş fi o pungă plină cu apă pe care am grijă

să o ţin bine să nu se reverse. Astfel de persoane sunt foarte încordate – au dureri de ceafă şi de umeri constante asemeni unuia care ţine în braţe ceva cu grijă pentru mult timp. Şi de cât timp se ţin!... De aceea cogniţia, atenţia, vigilenţa cu care privesc orice vine din afară sau se arată lăuntric anihilează din start orice simţire. Au o permanentă

tensiune şi oboseală pe care o numesc durere. De aceea sunt reticenţi la orice exerciţiu de relaxare.

De exemplu, la exerciţiul „metoda fotoliului” o pacientă mi-a spus „eu şi când stau pe fotoliu stau cu grijă, că dacă o să cadă... de fapt cred că nimic nu mă poate ţine...”

E aici la bază un conflict cu mama – se simte abandonată, neiubită, neprimită. Şi de aici nevoia de a merita iubirea – apare nevoia „de a creşte, de a mă desăvârşi” pentru a fi utilă şi astfel dezirabilă, primită. Resimte puternic lipsa de proprie valoare, de apreciere şi crede că acest lucru vine de la faptul că nu este suficient de bună. De aceea şi-a propus ca unic scop în viaţă să devină desăvârşită

pentru a se valoriza prin acest lucru dacă în sine aşa cum e e lipsită de orice valoare (paraexistenţialitate?). Cum? A aderat la o biserică

reformată (nevoia de repere exterioare şi de apartenenţă la un grup pentru recunoaşterea formală şi astfel pentru dobândirea unei identităţi de sine şi a unei primiri la fel de formale). Dar până la împlinirea acestui deziderat ea este în aer –

62

nu o mai ţine nimic, nu o mai ţine nimeni în braţe (a verbalizat o dorinţă puternică de a fi din nou copil şi de a fi ţinută în braţe şi cocoloşită). Pe de altă parte se simte vinovată pentru că NU POATE

să „efectueze sarcinile” la standardele cerute (iubirea de semeni, de Dumnezeu etc.) şi este furioasă pe sine. Mai este furioasă, în acelaşi sens, că nu poate iubi (nici semenii, nici pe sine şi astfel încalcă o poruncă fundamentală: iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!) cu toate că se străduie din răsputeri. Vorba aia, este o sarcină cu un scop clar, un job pe care nu-l poate duce la bun sfârşit.

Se vede treaba că nu este bună de nimic.

Venim pe lume datorită şi printr-o relaţie. La început una de tip simbiotic şi care este substituită

prin ruperea formală a ombilicului de una de tip egocosmocentric (toţi se învârt în jurul meu pentru a-mi satisface dorinţele – toţi sunt sateliţii mei) –

acest lucru îl resimt / îl văd ca pe un dat. Fie atunci când încep să văd că acest lucru nu este valabil, fie când mi se arată asta într-un mod brutal, trăiesc trauma căderii de pe tronul buricului universului (în mod natural între 3 şi 7

ani). Dacă acest lucru este „susţinut” şi de o insuficientă sau defectuoasă atenţie, afecţiune, considerare sau de o supunere la comparaţii din partea părinţilor, dar şi a rudelor, a colegilor de grădiniţă sau de şcoală, cum este cazul pacientei de faţă, pot trăi căderea în iadul urii faţă de toţi şi toate, pot simţi nedreptate. Şi aici este ceva interesant, nedreptatea este cuvântul cel mai des 63

evocat de pacientă. Nu-şi poate explica de ce, dar resimte ca nedrept faptul că nu este iubită, apreciată etc. Este ceva aici ca o trădare. Am fost trădat în dreptul meu. În postura mea de buric al lumii totul mi se cuvine de drept. Neîndeplinirea din partea supuşilor a obligaţiilor faţă de acesta atrage după sine pedeapsa – resimte furie, mânie faţă de aceştia, i-ar distruge (bine-nţeles, se simte vinovată pentru acest lucru şi i se pare de neînţeles – cum poţi să vrei să distrugi sursa de la care aştepţi iubire?). Deci, sunt nedreptăţit, adică

nu mi s-a acordat dreptul meu legitim. Acest drept este resimţit ca fiind de natură ontologică, este un dat, nu se pune sub discuţie, nu este o opţiune. De exemplu, este foarte îngătuitoare cu greşelile, imperfecţiunile celorlalţi, dar nu şi cu ale sale. „Eu nu am voie să greşesc” spunea ea. Am întrebat-o de ce ceilalţi au DREPTUL să greşească iar ea nu?

De ce lor le ÎNGĂDUIE acest lucru şi ei nu? A fost nevoie de vreo 10 şedinţe să verbalizeze ceea ce am arătat mai sus. Este o problemă de poziţie. Fişa postului

de

buric al

lumii

nu permite

imperfecţiuni, altfel poţi fi dat jos, detronat, pe când ceilalţi în poziţia lor de oameni de rând, de sateliţi le este permis. Este trăit la maxim sentimentul că ceilalţi sunt, există pentru mine –

un fel de eu sunt de fapt chiar lumea, o anihilare a subiectualităţii celorlalţi, o reducere a lor la stadiul de obiecte.

Căderea din această poziţie este resimţită ca o cădere în nimic, în gol. Aş spune că această

64

deficienţă în a doua MF (relaţie, valoarea fundamentală a vieţii) nu permite împlinirea a treia MF (propria valoare, însuşitatea) şi cade în prima MF (încrederea fundamentală, încredinţarea, predarea totală) unde simte că nimic nu o mai ţine şi că „dacă şi-ar da drumul, s-ar împrăştia”. Are nevoie de graniţe bine definite şi apărate (este normal, că a treia MF nu s-a implinit). „M-aş

pierde pe mine” spunea ca argument la faptul că

nu poate să stea relaxată pe fotoliu când i-am cerut asta pentru exerciţiul metoda fotoliului.

Mi-am dat seama că tot ceea ce am făcut până atunci cu ea (poarta morţii, AEP etc.) a fost deviată ca o prelucrare cognitivă, simplă

conştientizare, aducere la cunoştinţă, un fel de efect ca după o analiză care a împovărat-o şi mai mult cu vinovăţie şi a închis-o şi mai mult în sine.

Eram într-un impas psihoterapeutic.

Şi atunci mi-a trăsnit chestia cu imaginea despre viaţă ca apă curgătoare.

După ce a plâns s-a putut lăsa în fotoliu şi am putut aplica metoda fotoliului pe care am prelungit-o cu acea lăsare totală „în abis” („predare totală” cum s-a exprimat ea după aceea) şi în care a experimentat încrederea fundamentală că „oricât ar cădea, cu orice viteză, oricât de adânc, acolo, undeva în adânc este ceva sau cineva (sigur Dumnezeu, a spus ea) care nu o lasă să „mai poată

cădea” chiar dacă ar vrea (după cum s-a exprimat), acolo este şi atât. Acolo poate fi oricum, chiar şi neiubită, chiar şi cu durerea că este neiubită.

65

„Acum am sentimentul că sunt ţinută, nu mai trebuie să mă ţin, să fiu atentă” a verbalizat la sfârşit. Acum simte că este ţinută dar şi iubită (de Dumnezeu, bine-nţeles).

La plecare mi-a spus că simte că este relaxată.

Ce cuvânt banal, relaxat. Dar, cât de multe poate ascunde!

Acest sentiment de nedreptate şi de

neacceptare a condiţiei umane, ci a uneia de supraom l-am întâlnit la jumătate din pacienţii mei. Cu probleme în a II-a MF şi cu „sindromul paraexistenţial”.

Am întrebat pe cineva (pacient), care se gândea să-şi curme viaţa:

 “ce simţi acum?”

 “Că dispare totul în jur, că rămân singur, numai eu, fără nimic, că mă doare rău şi mi-e groază.”

 “Te doare? Şi ce-ţi spune asta, ce înseamnă

asta pentru tine?”

 “Că nu mă lasă să fiu.”

 “Tu te laşi?”

 “Nu înţeleg.”

 “Ai spus că durerea nu te lasă să fii şi eu te-am întrebat dacă tu te laşi să fii.”

 “Pai, cum să mă las durerii, chiar nu înţeleg?”

66

 “Poţi să permiţi durerii şi tot ce vine cu ea să

fie, poţi permite să fie la tot ceea ce SIMŢI CA E?”

 “Păi, faptul că e sau nu nu depinde de mine.”

 “Aha, dar să ÎNGĂDUI la ceea ce oricum e să

fie, de cine depinde?”

 “Să îngădui..., de mine.”

 “Şi cum ar fi pentru tine să faci asta?” (tacere)

“Are voie să fie şi ceea ce nu îţi doreşti să fie?”

 “... nu vreau...”

 “...ceea ce tu NU VREI... nu ESTE CEEA CE

SIMŢI? Simţi că ESTE ceea ce tu NU VREI, simţi că ceea CE tu NU VREI... ESTE?”

 “...Daaa!!!....”

 “Văd că ştii ce NU VREI: ceea ce simţi că e.

Dar, TU de fapt ce vrei? Ştii ce vrei? VREI? Ce simţi? Ce vezi? VEZI ceva? Poţi să te uiţi? Poţi să priveşti?... ... ...”

Disperarea conduce la orbire şi la unica soluţie de a scoate subiectul din propoziţie, pentru că nu mai VEDE altă soluţie. Acesta NU mai VREA nimic.

Exersând simţirea pentru a ajunge la CE

VREAU, simt că vreau prin posibilitatea de a privi, prin curajul, încumetarea de a privi şi care ţine efectiv doar de noi conduce la A VEDEA…

posibilităţi. Omului îi este groază de lipsa sau pierderea posibilităţilor, de lipsa sau pierderea posibilităţilor de a alege, în esenţă adică de lipsa sau pierderea… libertăţii. Iar cu acest lucru nu este 67

de acord, pentru că ar fi similar cu negarea posibilităţii de a se opune, de a lua poziţie, cu negarea Persoanei (ceea ce este liber în om, după

Frankl). Paradoxal, în actul suicidar este apărată

Persoana (libertatea, dragostea), sunt Eu cel care mă salvez, fie şi cu riscul sau tocmai prin intermediul pierderii a tot ceea ce AM.

Actul suicidar este întotdeauna o alegere liberă, o expresie a libertăţii, a persoanei, dar este singura alegere în care actul şi consecinţele coincid, părând a fi unul şi acelaşi (cel puţin din punct de vedere existenţial) – anume, exprimarea libertăţii şi responsabilitatea / asumarea consecinţelor. De aceea pare i-responsabil – adică, nu implică aparent responsabilitatea, deoarece nu se evidenţiază de actul în sine care este exprimarea libertăţii în sine (de a alege / a decide / a hotărâ şi a face fără

consecinţe – „libertatea de” după Frankl). Şi oricum, eu nu mai sunt ca să suport consecinţa actului meu liber. Aceasta este şi ideea care mă atrage aici: o libertate fără responsabilitate. O iluzie care mă

atrage ca o „Fata Morgana” atunci când mă simt constrâns

/

limitat

de

situaţie

sau

de

responsabilitatea actelor mele în raport cu situaţia.

De fapt, tânjesc după copilăria în care eu fac şi mama răspunde.

Dacă persoana ajunge să vadă, să simtă, prin a-ne-voi-osul proces al acceptării a ceea ce este, că, în pofida a tot şi toate, posibilitatea de a lua atitudine (esenţa faptului de a fi liber, de a fi persoană) nu-i poate fi luată (în ultimă instanţă ne 68

rămâne atitudinea, spunea acelaşi Frankl), atunci nu se va mai simţi ameninţată în esenţa ei de persoană şi va putea privi, se va putea uita, va putea acorda atenţie şi timp la ceea ce nu acceptă

– străinului, adică absolut total altfelului, absolut total altului – lui TU. Cu alte cuvinte, va putea deschide braţele să-l primească pe TU (străinul, de-ne-acceptatul, absolut total altul) în acelaşi timp oferindu-i-se – va fi în relaţie, va fi în dragoste, va fi în împreună. Când viaţa se întâlneşte cu viaţa, întotdeauna total altceva /

altcineva cu total altceva / altcineva, acolo este Libertate şi Căldură – Persoana în Viaţă.

[...] Este bine când gustăm viaţa cu fiecare pas.

Rău este că nu facem lucrul ăsta decât atunci când avem moartea în faţă. Poate că ăsta este rolul ei fundamental: să ne facă să simţim viaţa ca o valoare în sine, în orice act cât de mic, cât de insignifiant altădată. Atunci ne dăm seama că ne-am încărcat prea mult cu inutil în dorinţa de a deveni utili de a face viaţa cu sens, nedându-ne seama că viaţa nu se poate face cu sens sau fără, ci ea este aşa cum e. Noi o trăim sau nu. Atunci când vrem s-o facem cumva (normală, deosebită etc.), ne ocupăm viaţa cu asta şi n-o trăim, pentru că avem ceva important de facut, avem chipurile timp: la sfârşit, după ce o facem cum trebuie, o s-o trăim; atunci când va fi perfectă, o s-o trăim. Dar iată că se poate termina pe neaşteptate şi atunci nu mai am timp s-o trăiesc. Atunci dau la o parte lucrurile neimportante care mă opreau de a trăi 69

viaţa şi o trăiesc, cu părere de rău că am pierdut atâta timp până acum. Sunt chiar avid pentru că

iminenţa morţii mă presează. Această aviditate care provine din tendinţa de a recupera şi din aceea de a apuca cât mai mult poate conduce la indigestie sau la senzaţia de a-mi aluneca / pierde viaţa printre degete. Cu alte cuvinte, devin prea brutal cu viaţa, prea obsedat de ea, prea grăbit s-o trăiesc, în mod inutil, pentru că nu pot trăi decât atât cât pot înghiţi,

„atâta cât curge în căuş poţi trăi / soarbe şi savura un moment de viaţă, restul curge”. Este aici frica de a pierde orice clipă de viaţă şi, în acelaşi timp, este pierderea efectivă a vieţii datorită fricii de a pierde viaţa. Înaintăm astfel în simptomatologia şi psihodinamica depresiv anxioasă.

Nu mai am chef să fac nimic... cam ăsta este sentimentul. Nu mai..., adică ceea ce am făcut până

acum şi care m-a făcut să nu trăiesc, dar credeam că

este important. Dar iată că vine moartea şi tot ceea ce credeam că este important devine o porcărie.

Valoarea lui dispare. Atunci cum mai pot eu să am chef să mai fac? Totul se dovedeşte fără sens şi inutil în faţa sfârşitului. Mă uit la ceea ce TREBUIE să fac şi obosesc numai că mă uit. Îmi este ca un balast, ca o povară. Aş vrea să mă odihnesc. Să dorm... Să

dorm... Să uit. Să mă eliberez. Mă intreb: dacă aş

deveni cel mai grozav om, în final ce altceva aş deveni decât cel mai grozav om din cel mai frumos cimitir?

Se spune: să lăsăm prostiile astea, să ne băgăm minţile în cap, să nu ne mai gândim la asta. Dar se gândeşte ea la noi. Şi atunci când se întâmplă, 70

suntem puşi în faţa faptului de a da un răspuns, de a ne da un răspuns – de a deveni răspunzatori de propria noastră viaţă. Anxietatea şi mai ales atacul de panică este minunatul moment, este darul de nepreţuit pe care ni-l face moartea pentru a ne lua viaţa... în serios. Este un semnal de alarmă dat de viaţă că nu prea sau nu este deloc trăită, de aceea şi atacul de panică este atât de exploziv. Este multă

viaţă acolo. Dar şi multă constrângere – frica constrânge cel mai mult. Astfel, simt că se îngustează

orizontul, că nu mai pot / apuc să..., mă simt vulnerabil ca fiinţă umană, pierd controlul, sunt expus, disperat că nu mai văd vreo posibilitate şi dau din mâini ca să scap de căderea în hău şi să mă agăţ

de ceva.

71

ANEXĂ

(diverse texte, 1993 – 1997)

(Scrisoare către celălalt)

25 mai 1993

Omule, îmi Eşti... Cuvântul îmi stă pe Limbă

şi atât de Sacru E că nu pot să-L spurc vorbindu-L

cum vorbesc atâtea alte vorbe. Rostul Rostirii este să-Ţi pronunţ Numele – aşa cum noi suntem Rostul Numelor cu care am fost numiţi.

Dăruirea e crearea prin Dăruire de Nume –

de Sens.

Omule, Numele Tău îmi stă pe Limbă şi... îmi e chiar Limba cu care Mă Rostesc Numindu-Te pe Tine...

...Te iubesc!...

...Ah! Ce fiinţe mârşave suntem.

Cum pot acum să spun, cum pot acum să te

strig pe Nume, cum... îmi e Dor?

DOR!!!

Dulceaţă stranie a unei amărăciuni pe care nu o-nţelegem, dar care ne junghie de fiecare dată

când Unul nu mai e lângă noi, când Nu mai e...

Când era, era Prea, era Suficient – 'deajuns cât să mă mulţumească sau cât să mă

incomodeze. Acum când nu mai e la-ndemână, când mâinile mele nu-l mai pot atinge oricând, când ochiul meu nu mai e jenat de imaginea Sa brutală... Îl simt.

72

AAAHH!!! Acum eu Îl simt? ÎL SIMT?

Mizere suflete avem, care nu se deschid decât atunci când NU.

De ce oare ne este Dor numai atunci când NU?

De ce Dor-im, de ce Dăruim, de ce Numim numai când suntem în gol?

Ce Dor-im, Dăruim, Numim atunci şi Cui?

CUI?

Unui idol tot din gol?

Unei imagini-amintiri?

Merită ea mai mult decât Tu, El, Celălalt?

Merită iluzia, nimicul mai mult decât Plinul, decât Persoana?...

...Şi ce bine mă complac eu în tristeţea Dor-ului. Ce bine îmi e. E dulce. E în mine. Nimeni nu mi-o poate lua, că de, e dată tot în mine unui...

unui şi atât – nu Unuia.

Când Unuia nu mai e rămâne „unui”, care...

e mai comod, mai aproape, mai al Meu şi atunci îmi revărs către „acesta”, către nimic, prea plinul dăruirii-dragostei mele...

...în GOL!!!

În van. De!...

Ciudată fire umană.

De ce IUBITO, IUBITULE, Soro, OMULE; de ce Oameni nu ne este Dor de Cineva când suntem lângă el, de ce nu ne revărsăm prea plinul fiinţei nostre dincolo de hotarele Persoanei noastre întru dăruirea Celuilalt în şi peste un alt Plin?

73

Şi totuşi ne revărsăm, ne pierdem în van numai şi numai în întunericul, hăul, vidul egoismului nostru.

Mie mi-e Dor ACUM de Tine, Prietene şi nu mă satur cu privitul, cu atinsul, cu Rostitul Numelui Tău... Te Iubesc, Prietene.

74

AFIRMAŢIA CA SACROTERAPIE

(februarie-martie, 1997)

Realitatea este o afirmaţie, adică aparţine lui Este. Dacă ceva există înseamnă că E afirmat.

Negaţia, în esenţa ei, nu există, ci arată un contrariu. Cu alte cuvinte, negaţia (contrariul) este rezultatul gustării din fructul Pomului Cunoaşterii Binelui şi Răului.

Cunoaşterea presupune iniţial ne-cunoaşterea ca negaţie a lui Este (a Existenţei), ca ignoranţă.

Astfel cunoaşterea, ca proces, află, ia act de, stabileşte, afirmă necunoaşterea (negaţia). În acest fel, ea ştie că nu ştie, cunoaşte că nu-cunoaşte. Iată

dogma prin care cunoaşterea cade în negaţie, în afara lui Este (a Realităţii-Afirmaţiei). Căderea în afara lui Este e considerată în cunoaştere o atitudine obiectivă (ca îndepărtare necesară de Realitate pentru a o putea cunoaşte). Obiectivitatea cunoaşterii subsumează toate îndoielile privind realităţile generale şi particulare, dar şi îndoiala asupra cunoaşterii însăşi. Îndoiala este inima Pomului Cunoaşterii Binelui şi Răului, este fructul sau poarta căderii în Gol, în vidul de Realitate, de Afirmaţie – este cauza Păcatului, a Bolii. Deci, îndoiala, este o cădere continuă, o în-depărtare din ce în ce mai mare de Realitate – este Lucifer ce se în-depărtează (în-singurează) cu iuţeala fulgerului de Cer. Cunoscătorul (om, înger-demon), vrând să

afle Realitatea, întreabă despre Ea. Înainte, când nu întreba, o vedea. Când s-a îndoit, a orbit, văzând 75

goliciunea în-depărtarea Ei. De atunci întreabă, dar acoperindu-se cu întunecimi-negaţii (îndoieli). În cunoaştere, întrebările sunt îndoieli ce “se vor”

negate sau afirmate (ipoteze). Îndoielile-ipoteze (negaţii), care sunt negate (infirmate), fac loc altora, oprind cunoscătorul în în-depărtarea sa de Realitate; cele ce sunt afirmate se întăresc – adică

devin certitudini. Certitudinea unei îndoieli-ipoteze (a negaţiei necunoaşterii, adică a ştiinţei-cunoaşterii) creează iluzia vederii Realităţii: vedenia. Certitudinea unei vedenii, fiind afirmaţia fără îndoială a unei îndoieli-ipoteze, obiectivează

negaţia-necunoaşterea-ştiinţa-golul de Realitate.

Acest lucru este o împlinire a creării necreaţiei cunoaşterii-ştiinţei, o umplere de întunecimi, cum s-a scris, considerate ca lumini. Astfel au fost create de cunoscători (aşazişii văzători) durerea şi plăcerea, erotismul şi moartea ca neexistenţe obiectualizate, creând o cădere-îndepărtare de Realitate (Dumnezeu-Lumină).

Trăind în Păcat (negaţie), ne hrănim cu vedenii şi flămânzim; vrem să cunoaştem Realitatea-Lumina în întuneric şi astfel orbim; vrem să aflăm Adevărul în afara Realităţii şi ne alegem cu Nimic; vrem să trăim în ne-viaţă şi murim.

Ne-trăirea noastră în starea de păcat ne aduce boala sufletului (orbirea) şi de aici toate celelalte. Dar cum să ne însănătoşim?

Iisus s-a jertfit pe Cruce pentru a ne vindeca de boala aceasta mare, aducând Lumina în 76

întuneric, Adevărul-Realitatea în golul-nerealitate prin Afirmaţie (Eu sunt) – Credinţă (Este) –

Cuvânt-Creaţie (Să Fie) şi prin Înviere, Viaţa în Moarte.

Iisus a spus: Caută şi vei găsi.

Ne întrebăm: unde, la cine, cum, ce, pe cine?

Iisus a spus: Eu sunt ( Afirmaţia) Calea ( unde, la cine, cum), Adevărul şi Viaţa ( ce, pe

cine) [...].

Terapia Păcatului, a bolilor de orice fel, nu se face prin orice afirmaţie aşazis pozitivă (e bine, iubesc ş.a.) care eventual ne creează o vedenie – o stare de bine efemeră –, ci prin Afirmaţie-Credinţă-Cerere (Rugăciunea).

Iisus a spus: cereţi şi vi se va da vouă ...

Ne întrebăm: ce cerem? vedenii (obiecte-negaţii din nerealitatea Păcatului)?

Altfel vom face: Îl vom chema pe El: vino Doamne

Iisuse

Christoase,

Fie

Miluirea

(Afirmarea)

Ta

asupra

mea

păcatosul

(cunoscătorul,

suferindul,

negativistul)

sau

Doamne Iisuse Christoase Fiul Lui Dumnezeu Miluieşte-mă pe mine păcătosul.

Dacă vrem întru Adevăr şi cerem, El

(Afirmaţia) va veni, Afirmându-ne ca Realitate, ca Este – deci ca Fiinţă-Persoană, golindu-ne de întunecimi (boală-păcat, sine-vedenie) ca fapt al umplerii de El de Lumină-Dragoste-Dăruire: VIAŢĂ (DUH).

77

Iar dacă vrem să vindecăm pe cineva, o putem face, dar numai Afirmându-ne El şi astfel numai în Numele Lui (Fiind în noi şi noi în El) putem să afirmăm sănătatea cuiva: “Ridică-te şi...” – precum Apostolii şi alţi Sfinţi. Afirmaţia nu neagă-distruge

negaţia,

îndoiala,

golul-

necunoaşterea, moartea, ci o umple cu Lumină-Adevăr, cu Dragoste-Viaţă, adică cu Este (cu El).

În loc de a ne avea ca vedenie de sine, vom fi ca Eu.

Nu există o regulă a afirmaţiilor în tămăduire, dar întotdeauna îl cerem pe El ca să

putem Afirma cu toată Puterea Lui: Tu Eşti Cel Ce Eşti.

Este bine să ştim că nu noi facem Mistica Afirmaţiei, ci El Este Cel Ce O face în şi prin noi, doar să-L lăsăm să intre.

Plecând de la Dumnezeu în Păcat, nu ne mai putem întoarce decât dacă vine să ne răpească El.

Dar El nu vine, dacă nu-L chemăm noi: Vino Doamne Iisuse Christoase [...] şi (Tatăl nostru…) vie Împărăţia Ta [...] precum în Cer aşa şi pre pământ.

Cu alte cuvinte, trebuie să fim primitori

căci ce/pe cine putem noi da/dărui dacă n-am

primit nimic/pe nimeni?

Concret: vine cineva la noi şi ne cere, ne întreabă sau ne spune despre sine. În paranteză

fie spus, majoritatea oamenilor întreabă, cer, spun despre/pentru sine. Pentru că în nerealitatea păcatului afirmarea de sine ia locul Afirmării lui 78

Tu şi deci a lui Eu. În fiecare caz avem sau ne costruim o listă cu ce trebuie şi ce nu trebuie să

facă persoana. “Lista” este un model ce vizează

delimitarea între negaţiile-nerealităţi şi afirmaţiile-realităţi. Ca urmare a firii noastre căzute suntem tentaţi să negăm-eliminăm negaţiile (ce nu trebuie): să “nu” faci asta, să “nu” te mai gândeşti la asta ş.a.. Paradoxal, negarea-eliminarea negaţiilor, devenind prohibite, le întăreşte şi mai mult. Negarea unei negaţii nu face altceva decât să “frustreze” negaţia întărind obiectivarea sa.

Astfel, tendinţa negaţiilor oprimate va fi de a se defula – ca să ne exprimăm în limbaj psihanalitic.

De altfel, răspunsul celuilalt nu va întârzia să

apară: cum să nu (mai)...; mi-e imposibil...; nu pot... ş.a.. Impotenţa oamenilor în a se împotrivi impulsurilor negaţiei este generată de starea de păcat-negaţie în care se află şi care nu poate fi potenţată cu ceva ce aparţine acestei lumi (lumea lui a avea).

De asemenea, tendinţa generală de deviere de la norme a lumii este relevată şi de preponderenţa covârşitoare a negaţiilor în listele normative, fie acestea de drept ori cutumiare.

Când cineva îţi spune să nu faci ceva, acest ceva va fi astfel obiectivat în noi, trebuind ca, de aici în colo, să luptăm contra lui sau să-l manifestăm.

Legea omenească este nevrotică – ca de altfel întreaga natură căzută a omului –, ea privind partea goală a paharului şi nu pe cea plină, afirmativă aşa cum ar trebui. Adică, este o 79

problemă de atitudine. Constrângerea nu face altceva decât să structureze negaţia. Formulele negative,

constrângătoare

(să

nu...)

atrag

încălcarea lor tocmai prin obiectivarea, crearea necreaţiei “nu”, care odată intrată în sfera conştienţială va lua forma ispitei. “De ce nu?” este mişcarea inerentă ispitei şi implicit a îndoielii-cunoaşterii. Curiozitatea-ispita este o tendinţă de mişcare spre infinit a cunoaşterii, pentru că

neputând cuprinde nimicul îl va căuta mereu.

Aceasta este calea curiozităţii gnostice, a cunoaşterii ştiinţei, de a căuta acolo unde nu ceea ce nu. Cine e curios moare repede, cum s-a întâmplat cu Adam-Eva la început. “De ce?” arată

o îndoială-necunoaştere, iar cunoaşterea o rebeliune. Iisus Christos n-a cunoscut Păcatul şi nici nu a fost curios să-l afle. El a arătat astfel că

se poate. Decât să ne cunoaştem-necunoaştem mai bine să ne iubim. Dar cum să iubim pe cineva fără să-l cunoaştem? Ca să iubim pe cineva trebuie mai întâi să existe, adică să se afle în faţa noastră, Să Fie Cineva. Acest lucru ar implica, conform

credinţei

noastre

păcătoase,

o

cunoaştere. Şi aceasta pentru că, în acel moment, am lua act de necunoaşterea lui şi, deci, am purcede la cunoaşterea sa. Cunoaşterea sa ar conduce la necunoaşterea lui datorită diverselor

“date despre” ce, ca ştiinţă despre el, ne-ar arăta ceea ce este şi nu Cine este. “Cine” va fi înlocuit cu “ce” , cu ştiinţa-cunoaşterea-necunoaşterea-negarea lui. De câte ori miracolul se implineşte şi 80

Cineva se află în faţa noastră, suficient pentru a-l iubi, noi spunem “nu-l cunosc” şi atunci începe cunoaşterea: să vedem dacă e bun sau rău, prost sau deştept, dacă e sau nu ca noi etc. Nu putem pricepe că nu putem iubi “ceva” , ci pe “Cineva” , că “Cineva” se află dincolo sau deasupra a

“ceva” , că “ceva” este golul din “Cineva” şi că

este inutil a cunoaşte vidul-negaţia-golul pentru a iubi. Uneori găsim în golul “Cuiva” “ceva” ce credem că “merită” iubit, ca şi cum l-am putea iubi pe “merită” . Alteori, credem că, dincolo de toate aparenţele, oamenii sunt în esenţă buni şi în concluzie “trebuie” iubiţi. De fapt, nu vom iubi pe nimeni, ci ne vom comporta, în cel mai bun caz, conform “ideii de a iubi” justificată de “ceva” : bunătatea oamenilor. Dacă Dumnezeu ne-ar iubi după merit, ar fi vai de noi. Iubirea nu trebuie justificată de ceva, ci ea e cea care justifică.

Justificarea ei este de fapt o afirmaţie, Iubirea fiind Afirmaţia prin excelenţă, DA-ul pentru întâlnirea cu Viaţa.

“Dacă Dragoste nu am, nimic nu sunt” , spune Pavel, dar Dragoste nu se are, după cum ne-ar induce în eroare verbul, ci FI-eşte întru Dăruire de proprie substanţă fiinţială, Persoanei Tăinuitului Tu, în Chip de Icoană A Iubirii. Iubim când spunem “Tu! ” , când întrebăm

“Cine eşti Tu? ” şi nu “ce, cum eşti Tu?” . În momentul în care spunem “Tu” ne aflăm în faţa unei Persoane ca Persoană (ca Eu, ca Noi). Când spunem “ce, cum eşti Tu?” ne aflăm în faţa a 81

“ceva” ce trebuie cunoscut. Cunoaşterea relevă

necunoaşterea-negaţia

( ceva-ul)

Persoanei,

negând-o în acest fel. Aşa stând lucrurile, cum să

iubeşti pe Cineva cunoscându-l-negându-l?

Iisus a spus: Crezi în Fiul Omului?

Orbul tămăduit a întrebat: Cine este ca să

cred în El?

Iisus a spus: Cel care îţi vorbeşte.

Văzătorul a răspuns: Cred Doamne.

Aflarea lui “Cine” , lui “Tu” în faţa ta este suficient pentru a-l iubi, restul (cunoaştere-negaţie) e nimic. Nimic găsim când ştim neştiinţa.

Adam-Eva era iniţial în Relaţie-Iubire- Inocenţă

personală cu Dumnezeu, nu în ignoranţă. A intrat în ignoranţă în momentul în care a ştiut că nu ştie. A vrut să ştie de teamă că nu ştie şi de ce ţi-e frică de aia nu scapi. De aceea aşează Biserica Lui Christos

Dragostea

deasupra

credinţei

şi

cunoaşterii.

Astfel, mai bine este ca listele normative să

cuprindă doar ceea ce “Da”, pe “nu” lăsându-l în inexistenţa sa. Privind partea plină a paharului pentru simplu fapt că numai aceasta poate exista, vom putea potenţa impotenţa spiritului uman prin

“da”-uri fiinţial personale.

În concluzie, nu vom spune: nu mai fi (supărat), trebuie să (te gândeşti la...); dar nici: fii (liniştit, calm etc.) – pentru că toate aceste imperative relevă, din punct de vedere ontologic, negaţia.

82

Starea de rău este în acest Veac o stare naturală, adică adânc înfiptă în firea noastră

păcătoasă. De aceea trebuie să umplem golul-negaţia-răul cu Afirmaţia-Lumina-Dumnezeu. La nivel cosmic acest lucru a fost făcut de Iisus Christos care ne-a răscumpărat pe toţi, creând Calea strâmtă ce duce la adevărata Afirmare.

Acum bine este ca fiecare să-I urmăm exemplul pe fundamentul Lucrării Lui. Adevărata luptă contra răului nu este lupta-distrugerea-negarea acestuia, pentru că fiind vid-negaţie nu am face altceva decât să-l întărâtăm şi, eventual, mări. De aceea a lupta pentru libertate, pentru iubire sau pentru orice altceva “bun” este un nonsens înaintea Feţei Domnului – de fapt tot un rău, poate mai mare.

Tot din această cauză nu trebuie scoşi dracii prin distrugere, pentru că îi vom întări – ei venind apoi şi mai mulţi şi vor face cu noi ce vor voi, după

cum spune Domnul –, ci trebuie surpaţi prin Afirmaţie-Lumină-Plin.

A omorî moartea înseamnă a întări nerealitatea ei; a face rău răului înseamnă a-l mări. Vechii egipteni intuiau acest lucru, astfel, ei anihilau răul (ceea ce ei considerau a fi aşa) prin nenumire. Realitatea-Lumina-Afirmaţia (Iubirea) Se Afirmă-Creează (Dragoste-Viaţă-Duh) în/prin Numire-Afirmare-Dăruire

(Facerea)

lui