84
(Mai, 1997)
Toate consoanele, care în mod obişnuit sunt pronunţate cu vârful limbii spre exterior, se reţin ducând vârful limbii cât mai în interior pe vălul palatin: S, Ş, Z, Ţ, D, N, J, L, R, T. Vârful limbii se întoarce spre interior, spre locul de intersecţie unire a Harului-Energiilor-Necreate, a Energiilor Îngereşti şi cele Cosmice-astrale.
(A) – Negaţia-Căderea → ieşirea în lume →
strigătul durerii, disperării-risipirii, urletul de groază, naştere în lume (ĂA → ieşire-cădere-creaţie). Se pronunţă deschizând la maximum gura.
Căderea
lui
(Â)
prin
îndoială-
retragere/mirare (Ă) în (A) pierdere-durere.
(H) – Incandescentul, Focul (AH-ul Vieţii sau AHA-ul revelării Conştiinţei) – (Â/ÎH) → Durere/chin şi/sau focul satisfacţiei (vizibil mai ales in interjecţii).
Consoane articulate dinspre gât spre incisivi (cu limba şi cu vălul palatin şi/sau incisivii): H, G, C, L, R, Ş, J, N, D, T, Ţ, Z, S.
Consoane articulate cu buza de jos pe incisivii de sus:
– F – nevibrante (surde): FIE, FIU
– V – vibrante (sonore): VIU, VIE, VIAŢĂ
85
Consoane articulate cu buza de jos pe buza de sus:
– P – nevibrante (surde)
– B – vibrante (sonore)
Consoane articulate cu buzele continuu închise: (M)
Consoane care se pot articula şi fără vocale (dinspre gât spre incisivi) H, R, Ş, J, S, Z.
Consoane articulate cu vârful limbii pe incisivii de sus şi de jos: Ţ, S, Z
Consoane articulate cu baza limbii spre gât: C, G, H.
Vocale articulate dinspre gât spre buze: Â/Î, Ă, A, E, I, O, U, Y.
– O, U, Y se articulează cu buzele
– E, I, se articulează cu lateralele limbii arcuite pe molarii de sus
– A, Ă, Â se articulează cu deschiderea gurii şi o presiune în jos pentru (A), o presiune pe partea dorsală a laringelui pentru (Ă) şi o presiune în sus pentru (Â/Î).
(Â/Î) – vocala cea mai adâncă ascendentă (se articulează în partea superioară a gâtului şi care exprimă Fie-scul, Lăuntricul, Incandescenţa primordială, Viaţa în sine) împreună cu (S) –
86
consoana cea mai exterioară descendentă
(articulată cu vârful limbii pe incisivii de jos şi care exprimă ieşirea, curgerea, incontinenţa, căderea cea mai de jos) formează (Â/ÎS) – care exprimă ieşirea din Fi-esc, Verbul său (Viaţa sa) →
SÂNT/SUNT.
ÂM – (M) este ultima consoană şi care exprimă
închidere,
reţinere,
intimitate,
posesiune,
continenţă, proprietate (propriu) → ceea ce fieşte în propriu (mie), (mea), (meu) → ceea ce se închide cu buzele (M – cu ambele buze continuu închise) spre interior (spre deosebire de B şi P care se pronunţă cu buzele deschzându-se spre exterior) –
este închidere, reţinere caldă a propriului, a Fie-scului.
Î/ÂS Î/ÂM – SÂNT/SUNT până aici, mă conţin, îmi sunt (sânt/sunt mie), (îmi sânt/sunt Eu). Ar fi de-ajuns ÎMI sau scurt Î/ÂM sau şi mai scut M, pentru că este ultima consoană (dar prima, în ordine cronologică, pronunţată de copil) şi de fapt ultimul sunet, închizând scurgerea sunetelor şi care le conţine astfel pe toate. Este punctul (în sanscrită, consoana M este reprezentată printr-un punct – infinitul cuprins în punct, infinitatea, diversitatea în unitate, în absolut), limitarea nelimitării, închiderea gurii (buzelor), muţenia-tăcerea ce conţine tot Logosul (a spune totul este posibil prin tăcere-cântec: ÂMMM...). Pronunţarea silabei sacre AUM, pronunţată aproximativ 87
OM/ÂM, se pronunţă prin închiderea gurii (tăcerea-cuprinderea). Sunetele ce se aud sunt aproximativ AM, AUM, AÂM, ÂM. (Â) simplu (singur) se poate pronunţa doar cu gura deschisă, cu gura închisă devine (ÂM). (M) nu se poate pronunţa cu claritate simplu (singur), ci doar ÂM
(fiind astfel maximum de sunete ce se pot pronunţa cu gura perfect închisă, cu maxilarele strânse şi cu limba ţinută → cea mai adâncă
vocală ascendentă şi cea mai exterioară
consoană). Limba este tăioasă (Iacov, 3: 8 „Dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească!”), de aceea noi neştiind cum să o folosim, (ÂM) reprezintă silaba cea mai sigură ce se poate pronunţa şi cea mai cuprinzătoare: Verbul Divin (ÂS ÂM), (ÂS) Cel (ÂM), ÂS CEL CE
ÂS, SÂNT/SUNT [(Cel Ce Sânt/Sunt) ÂM (Cel Ce Mă Fiu, Ce Este)], adică ÂMMMMM – nerisipirea.
Alături de H (cea mai adâncă şi lungă consoană) devine HÂM → silaba profunzimii, durerii, intimităţii.
HRANA – (NA) → IA, ŢINE, PRINDE
– (NA) → CEA, CEL CARE CONŢINE, CUPRINDE
– (HRA) → HARUL → (H) ÎNALT, SUS, URCUŞ, PROFUND, ARDERE,
DURERE, EXTAZ
→
(RA)
SOARE,
LUMINĂ, VIAŢĂ VITALĂ,
ROTUND (DEPLIN), SFÂNT
88
IASTE (ESTE) – (ST) RĂDĂCINA STĂRII ŞI STATORNICIEI
(IA) RĂDĂCINA ABUNDENŢEI
(A) → NEGAŢIE, CĂDERE, IEŞIRE, NAŞTERE
ÂS – SÂNT
ÂŞ – ÂN CARE TRANSCENDE ÂS, OMUL
ÂŞA – CEA CĂZUTĂ, IEŞITĂ DIN ÂŞ
ARTHA – „SENS” (UNEORI ARE VALOARE DE SCOP) A