Coperta: GRIFFON AND SWANS
www.griffon.ro
© CURTEA VECHE PUBLISHING, 2012
ISBN 978-606-588-314-7
Argument
sau despre necesitatea subiectului
Textele adunate în paginile ce urmeazã au avut, la momen tul publicãrii, pretenþia de a ocupa un loc intermediar între stilul eseistic şi literatura ştiinþificã. Temele s-au constituit, în marea lor majoritate, pe mãsurã ce problemele identificate apãreau în dezbaterile din þara noastrã şi nu numai. Pretenþia iniþialã de a descoperi cum putem identifica şi exploata, în diverse ipostaze contemporane, sâmburi de teologie politicã s-a extins pe parcurs la douã mari corpuri de doctrine, idei şi paradigme ce par a domina spaþiul public românesc: postcomunismul românesc încã nedecomunizat şi reversul acestuia, care ar fi un neoliberalism de împrumut occidental, specific anilor 1980-90.
Douã nuci extrem de tari. Prima dominatã de sensibili -
tãþile provenite din recenta epocã a comunismului, iar cea de-a doua, ca rezultat al distanþãrii de prima. Douã extreme care ne fac sã nu vedem calea de mijloc şi sã uitãm sã mai cãutãm resurse intelectuale autohtone, de la care se pot iniþia proiecte de societate în România europeanã. În mod firesc, ultima parte a lucrãrii vrea sã reflecte drama internã a teologului care are mãcar tentaþia democraþiei, dacã nu şi cultul acesteia. Prin urmare, capitolul al patrulea e dedicat câtorva portiþe de comunicare între teologia creştinã şi democraþie.
Câte o mânã întinsã din fiecare direcþie pare a fi cea mai uşor digerabilã complicitate teologico-politicã pentru un teolog 8
Ortodoxie, postcomunism ºi neoliberalism
Argument sau despre necesitatea subiectului
9
care îşi doreşte sã vadã exigenþele Bisericii extinse cãtre în-subiect este considerat cetãþeanul pe mãsurã ce întruchipeazã treaga viaþã socialã, politicã, economicã etc.
voinþa generalã“.1
Textele de faþã nu şi-au propus sã dezvolte teorii, sã pro -
Cetãþeanul-subiect a fost idealul politic liberal al secolu-punã concepte sau sã traseze principii politice. Cu atât mai lui XIX2, mai ales pe mãsurã ce s-a extins sufragiul universal mult nu au pretenþia sã expunã lecþii de teologie politicã.
şi au apãrut astfel noi forme de subiectivitate politicã. Drept Sunt nişte simple şi timide încercãri de a valorifica metodo -
reacþie la individualismul liberal şi respingând ideea cã socie -
logic elemente de teologie politicã prezente în proximitatea tatea este o ordine spontanã a unor indivizi diferiþi, socialiştii trãirilor şi a frãmântãrilor noastre şi de a gãsi corelaþii între au considerat cã proletariatul sau mulþimea care tinde sã se acestea.
proletarizeze meritã sã ocupe locul central în teoria politicã.
Statele totalitare hiper-raþionalizate, care au planificat binele şi fericirea tuturor, s-au considerat ele însele subiecte politice
Un excurs apofatic în politicã
prin intermediul partidelor unice şi al dictatorilor.
În România, dorul dupã cetãþeanul-subiect pare nejusti-Urmând o metodologie inspiratã din postmodernişti pre-ficat, din moment ce acesta nu a existat niciodatã. Astãzi, cum Michel Foucault, pentru care esenþa puterii nu trebuie cu atât mai puþin reuşeşte sã se construiascã, cu cât bino-cãutatã neapãrat în raporturile instituþionale, ci în structurile mului comunism – individualism i se adaugã o forþã pe care adânci ale societãþii, pentru cã relaþiile de putere sunt legate cetãþenii români n-au mai resimþit-o, aceea a statului-piaþã.
de întreaga reþea socialã, am încercat sã investigãm limitele E adevãrat cã statul este unul dintre cei mai proşti gestionari, convenþionale ale unor realitãþi precum privat, public, repre -
ipotezã pe deplin susþinutã de regimul comunist şi chiar de zentare politicã, secularizare, Euharistie etc. Cãutând la cel care i-a urmat. Dar la fel de adevãrat este şi cã statul, ca rãdãcina paradigmelor dominante, avem, de cele mai multe rezultat al contractului social al tuturor cetãþenilor, trebuie sã-i permitã fiecãruia dintre ei sã poatã face recurs împotriva ori, surpriza plãcutã de a întâlni iraþionalitatea raþionalitãþii puterii politice. Statele-piaþã de astãzi aratã, însã, ca nişte acestora. Prin urmare, apare nevoia de a gãsi ce se aflã în meta-corporaþii care au în grijã corporaþii private ce posedã centrul politicului ca domeniu autonom şi, eventual, de a-i capital şi intrã în crizã odatã cu piaþa. Politica de azi pare identifica rãdãcinile teologice. Astfel, apare necesitatea iden-decisã de o sensibilitate neoliberalã, care glorificã statul mini -
tificãrii subiectului politic, modul în care a fost construit, pre-malist cu o economie de-regulatã şi care insistã sã sporeascã cum şi relevanþa lui pentru câmpul politic contemporan.
profitul în orice situaþie. Cetãþenii sunt puşi în situaþia de a Deşi subiectul politic se aflã în centrul ştiinþei politice, rezista în faþa statelor-piaþã, o alianþã de facturã neoliberalã, foarte puþini political scientists s-au încumetat sã-l conceptua -
care nu poate fi desfãcutã decât prin recursul la tradiþie, la lizeze şi sã-l defineascã. Dacã pentru filosofii Evului Mediu subiectul politic era regele ca întrupare a voinþei divine, de la 1 Kenneth Surin, Rewriting the Ontological Script of Liberation: On the Immanuel Kant încoace este inaugurat subiectul-cetãþean şi Question of Finding a New Kind of Political Subject, în: Creston Davis, se face trecerea de la lumea drepturilor divine la cea a drep-John Milbank ºi Slavoj Žižek (ed.), Theology and the Political. The New turilor şi datoriilor determinate de stat: „Noul subiect este Debate, Durham şi Londra, Duke University Press, 2005, p. 243.
2
întruparea drepturilor şi a raþiunii practice… Mai departe, Ibidem, p. 247.
10
Ortodoxie, postcomunism ºi neoliberalism
Argument sau despre necesitatea subiectului
11
comunitatea localã, la familie, la relocalizarea capitalului fizic Singura politicã socialã autenticã pare a fi creşterea eco-
şi la activarea unor forme de capital insuficient exploatate nomicã, ea dând impresia recuperãrii unei istorii irosite.
pânã acum, aşa cum este capitalul social.
Neoliberalismele au prins consistenþã dupã grele perioade de crizã: cel american, ca reacþie la New Deal-ul keynesian;
Moartea subiectului
cel german şi francez, ca alternativã la reconstrucþia bazatã pe o economie semi-planificatã (dirijatã) de dupã al Doilea Prin urmare, unde-l mai gãsim pe cetãþean în ipostaza Rãzboi Mondial. Incisivitatea neoliberalã a atins apogeul, de subiect politic? Mai e cetãþeanul un „centru indepen dent însã, în anii 1980, în þãri precum Statele Unite sau Marea de cunoaştere“4, cãruia „puterea politicã exercitatã îi permite Britanie. În aceastã logicã, era de aşteptat ca şi în România, sã-şi pãstreze calitatea de subiect“5 şi care rezistã puterii ce trecutã peste aproape jumãtate de secol de socialism acerb, l-a construit? Într-o lume în care cu toþii trebuie sã punem majoritatea elitelor sã se îndrepte cãtre însuşirea principiilor umãrul la creşterea economicã, în care suntem asaltaþi de neoliberale, care glorificã piaþa liberã şi anatemizeazã statul.
realismul josnic al pornografiei şi al reality-show-urilor şi în Fobia neoliberalã faþã de stat a luat forma unei teologii nega -
care gradul de libertate este direct proporþional cu capitalul tive a statului, propovãduitã cu îndârjire prozelitã de jurna -
acumulat, ortodoxia trebuie sã-şi activeze vocaþia profeticã lişti, economişti şi analişti politici „de dreapta“. În spaþiul şi sã explice moartea subiectului. Este mai degrabã vorba de românesc, statul e privit ca un rãu absolut, iar anti-etatismul lansarea unei provocãri cãtre cei ce sunt sensibili la centrali-trece de la statutul de virtute anti-comunistã la cel de virtute tatea Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu doar în viaþa lor personalã, ci şi în cea comunitarã.
neoliberalã.
Doresc sã le mulþumesc în mod deosebit profesorilor mei Guvernele neoliberale, susþinute de expertiza unor insti-Daniel Barbu, de la Universitatea din Bucureşti, şi John Mil-tuþii supranaþionale descrise ca izvoare ale cunoaşterii divine, bank, de la Universitatea din Nottingham, care mi-au inspi-precum Banca Mondialã sau Fondul Monetar Internaþional, rat aceastã muncã, lui Mihail Neamþu, cu care am dezbãtut încurajeazã extinderea raþiunii economice la fiecare celulã multe dintre temele de faþã, lui Adrian Papahagi şi Radu a vieþii umane. Se considerã cã trebuie sã-i cerem economiei Preda pentru publicare şi diaconului Cosmin Pricop, prin de piaþã mai mult decât i-au cerut liberalii secolului XIX: „În grija cãruia au apãrut aceste texte în ziarul Lumina al Patriar -
loc sã acceptãm o libertate a pieþei definitã de stat şi menþi -
hiei Române.
nutã într-o oarecare mãsurã de supravegherea statalã — ceea ce constituia oarecum structura de pornire a liberalismului; 25 martie 2012
sã stabilim un spaþiu de libertate economicã, sã-l circum-Bunavestire
scriem şi sã-l lãsãm sã fie circumscris de un stat care-l va supraveghea“3.
4 William E. Connolly, Political Theory & Modernity, Ithaca şi Londra, Cornell University Press, 1993, p. 156-158.
3 Michel Foucault, Naşterea biopoliticii. Cursuri þinute la Collège de France 5 Michel Foucault, The Subject and Power, în James D. Faubion (ed.), (1978-1979), traducere de Bogdan Ghiu, Cluj-Napoca, Idea Design Power. Essential Works of Foucault. 1954-1984, vol. 3 (trad. de Robert
& Print, 2007, p. 118.
Hurley et al. ), Londra, Penguin Books, 2002, p. 340.
I. TEOLOGIE POLITICÃ
Democraþia bunului-simþ
Bunul-simþ este ca sãnãtatea psihicã. Fie îl avem şi-l recunoaştem, fãrã sã-l mai trecem prin filtrul raþiunii, fie nici o raþionalizare nu ni-l va impune. Deşi în limbajul comun este o expresie al cãrei înþeles e clar fixat, istoricul ei ne indicã o pluritate de sensuri.
Pentru Aristotel, bunul-simþ însemna capacitatea de percepþie a sensului unui cuvânt cu mai mult de cinci înþe-lesuri diferite, dar asemãnãtoare. În epoca modernã, însã, bunul-simþ a intrat în limbajul oamenilor odatã cu Iluminismul. Prima datã l-a folosit englezul Thomas Paine într-un pamflet în care-i îndemna pe coloniştii americani sã-şi de-clare independenþa (1776).1 Termenul apare numai în titlu.
Autorul britanic mutat în Statele Unite ale Americii nu a folosit expresia în textul sãu, pentru cã simpla prezenþã în titlu avea vocaþia de a transmite un mesaj ce trebuia sã parã evident. Aşadar, bunul-simþ nu includea doar cunoaşterea evidentã, ci şi ceea ce se dorea sã devinã cunoaştere comunã.
În anii 1960, sociologul Thomas Luckmann a analizat modurile în care creşterea diviziunii muncii şi a specializãrii duce la scãderea cunoaşterii comune a oamenilor. În timp ce fiecare persoanã se specializeazã profesional într-un domeniu destul de strãin de celelalte, conştiinþa colectivã a unui 1 Thomas Paine, Common Sense, edited and with an introduction by Isaac Kramnic, Penguin Books, 1984, passim.
16
Teologie politicã
Democraþia bunului-simþ
17
grup social îşi pierde din consistenþã.2 În acest context, apelul Acesta era limbajul dublu al epocii comuniste: oamenii la bunul-simþ sau simþul comun devine un fel de act de credeau şi spuneau ceva în spaþiul privat, iar în cel public credinþã, de încredere în similitudinea persoanelor umane.
ovaþionau socialismul ştiinþific. Spaþiul public comunist era Invenþie modernã a societãþii liberale, bunul-simþ îşi propune unul artificial în ceea ce priveşte autonomia intelectualã, sã aducã un plus de ordine şi echilibru pluralitãþii valorilor pentru cã era inventat şi controlat de Partidul-suveran. Dupã prezente în spaþiul public prin cetãþenii şi instituþiile libere.
1989, societatea a regãsit anomia şi lipsa de responsabilitate El devine, astfel, un fel de fond comun natural şi raþional, pentru deciziile publice şi binele comun. Oamenii care, in-care adunã oamenii în jurul valorilor comune unanim accep-evitabil, au îmbrãþişat sistematic „valorile comuniste“ şi-au tate.
regãsit capacitatea raþionalã de a critica posibilitãþile demo -
craþiei. Criticãm! Dar în funcþie de ce scarã de valori? Deocamdatã, pare cã societatea noastrã nu are nici un proiect al
Spaþiul public
ei însãşi, ceea ce face ca spaþiul public sã fie unul dezordonat, lipsit de valori şi de un sens comun, de acel bun-simþ.
De-a lungul modernitãþii, bunul-simþ, în sensul originar O caracteristicã excepþionalã se întâlneşte în societatea al expresiei, a conturat un spaþiu public democratic, pluralist, noastrã, unde argumentele care þin de intimitatea persoanei în care oamenii se regãseau în diversitatea lor — paradoxal, sunt aduse în dezbaterile publice ca idei-forte. Mai simplu chiar prin solidaritatea şi consensul creat. Spaþiul comun sau spus, temele agendei publice sunt dominate de charisma per-public presupune tot ceea ce este exterior intimitãþii mele sonalã, nu de idei şi reflecþii intelectuale solide. Problema şi se desfãşoarã într-o pluralitate de persoane. Se referã la pare sã fie, însã, cã societatea româneascã nu are definit un spaþiul exterior casei mele, la scara blocului, la strãzile şi proiect pe care sã li-l prezinte cetãþenilor. Am bifat încadrarea oraşul în care trãiesc. Existã şi un spaþiu public al dezbaterilor.
De la Thomas Hobbes (1588-1679) încoace, logica spaþiului în structurile euro-atlantice oarecum împinşi de la spate. Dar public este de a þine pentru noi înşine opiniile sau gesturile acum ce urmeazã? Care este proiectul României? În afarã care ne sunt strict intime. Mutând discuþia de la teorie la de Bisericã şi de câþiva intelectuali cu adevãrat liberi, cine practicã, spaþiul public românesc de astãzi nu pare sã aibã ar avea autoritatea de a structura discuþiile în spaþiul public?
amprentele modernitãþii occidentale. În primul rând, tradiþia Intelectualul nepartizan angajat public e o apariþie efemerã unui spaþiu public autonom a lipsit, mai ales în perioada co-
în mass-media, nu pentru cã nu ar produce rating, ci pentru munistã. Sã ne amintim condiþia existenþialã a omului în anii cã televiziunile sunt rezultatul a ceea ce secretã necontenit totalitarismului: ascuns în gândurile lui, în familia sa, fãrã sã societatea.
aibã încredere în nimeni, fãrã sã investeascã ceva în spaþiul Însãşi prezenþa Bisericii în spaþiul mediatic este domi-public, pentru cã simþea cã nu este al lui, ci al statului. Dacã natã de greşelile clericilor, de opinii împotriva orelor de religie e al statului ostil… e, deci, al nimãnui.
sau Catedralei Mântuirii Neamului etc. În general, elemente care ar trebui sã þinã exclusiv de spaþiul privat sunt abundent 2 Thomas Luckmann, The Invisible Religion: The Problem of Religion in prezente în dezbaterea publicã (divorþuri, crime, lipsa loiali -
Modern Society, The MacMillan Company, 1970, passim.
tãþii în cãsnicie etc.), iar spaþiul public se goleşte de valori.
18
Teologie politicã
Democraþia bunului-simþ
19
Asistãm la „distrugerea ideilor limpezi şi distincte“, dacã ar Am putea, deci, avea bunul-simþ sã aducem în spaþiul public fi sã-i dãm crezare celui mai important cercetãtor al ştiinþei argumente care þin de proiecþia viitoare a consistenþei naþio -
politice la nivel mondial, italianul Giovanni Sartori.
nale şi spirituale a poporului român. Ce va însemna catedrala când va fi gata? Sau ce va însemna pentru generaþiile urmã-
toare? Am putea vedea în acest proiect al Sfântului Sinod nu
Catedrala Mântuirii Neamului
doar chestiuni legate de costuri sau amplasament, ci şi pozitivul unei societãþi cãreia în anii postcomunismului i-a plãcut Din acest peisaj sumbru al spaþiului public românesc, nu sã se nege pe sine, întrupat profetic de credinþa ortodoxã, atât lipseşte Catedrala Mântuirii Neamului. Argumentele de tipul de intimã poporului român.
„câte mall-uri înseamnã o catedralã“ sau „câþi kilometri de Catedrala Mântuirii Neamului este primul proiect mare, autostradã înseamnã o catedralã“ nu fac decât sã sãrãceascã coerent şi consistent al societãþii româneşti de dupã 1989.
dezbaterea intelectualã asupra unei catedrale-simbol a orto-Este deopotrivã unul fizic şi spiritual şi care ar putea demon-doxiei româneşti. Nu putem discuta despre o bisericã în stra sau angrena o mişcare de solidaritate naþionalã fizicã, termeni legaþi de mall-uri sau de autostrãzi, pentru simplul dar mai ales spiritualã a cetãþenilor români. Conform uneia motiv cã nu putem discuta credinþa în termeni materiali.
dintre devizele sale, e pluribus unum (dintre mai mulþi unul), Catedrala Mântuirii Neamului devine astfel o încununare a democraþia are, printre altele, şi capacitatea de a produce libertãþii şi a responsabilitãþii societale a unei Biserici care, consens între cetãþeni. Aşadar, consensul, sub forma Cate-
începând cu proiectele politice ale lui Alexandru-Ioan Cuza, dralei Mântuirii Neamului, poate fi frontispiciul democraþiei Carol II, Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Nicolae Ceauşescu, româneşti. Construcþia catedralei este şi un exemplu de soli -
a cunoscut abuzul mâinii-forte a puterii politice. Dacã daritate, poate chiar primul exemplu de solidaritate de dupã aruncãm o privire fie şi superficialã asupra acestor tipuri de 1989 al societãþii noastre. Dacã vrem sã ne redescoperim regim politic, nu le putem încadra pe o axã imaginarã decât demnitatea umanã, ar trebui sã avem bunul-simþ sã lãsãm între autoritarism şi totalitarism. Abia astãzi, în anii de con-instituþiile prin excelenþã personaliste — Biserica şi familia —
strucþie a democraþiei, Biserica Ortodoxã Românã are ocazia sã lucreze şi sã modeleze spaþiul public.
sã se manifeste liber şi responsabil faþã de şi într-o societate care are nevoie de un suflet. Aşa cum Jacques Delors, fostul preşedinte al Comisiei Europene, dorea crearea „unui suflet pentru Europa“, la fel Biserica Ortodoxã Românã îşi propune sã contribuie la demnitatea spiritualitãþii ortodoxe într-o societate care încã poartã semnele cuielor bãtute de torþionarii, ideologii şi slugoii unui regim cu care s-a identificat şi în postcomunism.
Ştim cu toþii cã omul este prin excelenþã orientat spre viitor. Fãrã viitor, fãrã virtutea nãdejdii, omul nu face altceva decât sã-şi rãmânã în urmã. Tot aşa, o societate fãrã viitor este una dezmembratã, care nu se concepe deplin pe sine.
Natura misticã a democraþiei
21
secolul trecut ca o disciplinã academicã derivatã din ştiinþele sociale. Conform celei mai cunoscute definiþii a expresiei, teologia politicã înseamnã înþelegerea tuturor conceptelor politice ale teoriei moderne a statului ca fiind la bazã idei re-Natura misticã a democraþiei
ligioase secularizate.
Carl Schmitt
Indiferent dacã vorbim despre criza economicã, despre schimbãrile Pãrintele definiþiei de mai sus este un cunoscut jurist ger-politice, despre raportarea creştinilor la mutaþiile globalizãrii man, Carl Schmitt (1888-1985). Catolic practicant, acesta şi ale secularizãrii, mintea omului îndreptat spre Dumnezeu cautã a fost un anti-democrat convins şi un admirator al dictaturii.
necontenit rãspunsuri pentru oricare dintre frãmântãrile sale zilnice.
A scris împotriva Republicii de la Weimar (1919-1933), iar apoi a cochetat cu nazismul, având mari îndoieli faþã de parlamentarismul democratic şi de sistemele politice cu mai Credinþa are oricând ceva de spus despre o anumitã guver -
multe partide. În Teologia Politicã (1922), lucrare al cãrei nare politicã, despre libertatea persoanei umane, justiþia subiect este conceptul de suveranitate, el susþine cã existã, în socialã sau economicã. A fi în mijlocul lumii impune cu nece-fiecare epocã istoricã, un echivalent între autoritatea socialã sitate înþelegerea ei, iar a ignora lumea de azi, a ne retrage şi viziunea religioasã dominantã asupra lumii. Spre exemplu, intelectual din viaþa cetãþii echivaleazã cu sinuciderea unei monarhia absolutistã corespunde unei viziuni asupra lumii pãrþi însemnate a raþiunii cu care am fost înzestraþi de derivatã dintr-o teologie deistã, în timp ce o monarhie con-Dumnezeu. Omul secolului XXI va trebui sã fie atent la tot stituþionalã şi democraticã ar corespunde unei concepþii mai ce este în jurul sãu, pentru a putea extrage din societate ce-i degrabã imanente despre Dumnezeu. Statul este o entitate este folositor pentru mântuire.
invizibilã şi omnipotentã, a cãrei voinþã prevaleazã asupra În acest sens, teologia politicã, deşi pare o construcþie tuturor cetãþenilor, singurul titular al suveranitãþii, aşa cum lexicalã cel puþin ciudatã în auzul nostru comun, este una Dumnezeu este singurul posesor al darului vieþii. Totodatã, dintre grilele de interpretare foarte importante pentru lumea statul este singurul care poate sã intervinã în normalul vieþii, de azi. O întâlnim pentru început la filosofii stoici, unde se corectând slãbiciunile societãþii, ceea ce ar corespunde, în referea la acele practici religioase care ajutau statul. O întâl-plan religios, capacitãþii exclusiviste a lui Dumnezeu de a face nim la Pãrinþii Bisericii: Sfântul Ioan Gurã-de-Aur, Sfântul minuni. Teza lui Carl Schmitt a fost dur criticatã, surprin -
Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Am-zându-i pe teologi prin faptul cã o anumitã credinþã religioasã brozie, Sfântul Ioan Cassian. Mai apoi, o întâlnim la Ferici-a dus la crearea unor forme de autoritate socialã şi politicã.
tul Augustin, Toma din Aquino, William Ockham, Baruch În opinia lui, asocierea dintre politicã şi religie este bazatã pe Spinoza, Joseph de Maistre, Louis de Bonald şi alþii. Aceşti un element comun amândurora: legea. Astfel, dreptul pozitiv autori au pregãtit înþelesul modern al expresiei, dezvoltatã în modern este, la rându-i, izvorât din dreptul canonic.
22
Teologie politicã
Natura misticã a democraþiei
23
Spirit neconformist pentru epoca sa, una a marilor ideo -
Continuând analogia de mai sus, putem spune cã, aşa logii, juristul german nu s-a considerat niciodatã un teolog cum Sfintele Taine sãvârşite de un preot în stare de pãcat —
şi nici mãcar normativ în ceea ce priveşte pãrerile sale. Însã toþi oamenii au pãcate personale — sunt perfect valide, la fel paradigma sa de gândire a fost preluatã de numeroşi gândi-
şi legile emise de un parlament ai cãror membri sunt, de cele tori anglo-saxoni, rezervaþi, ce-i drept, în faþa faptului cã se mai multe ori, consideraþi corupþi, incapabili etc. sunt valide, inspirau dintr-un gânditor considerat nazist. Aceastã rezervã întrucât exprimã voinþa poporului. Percepþia onestitãþii faþã de sensibilitãþile naziste ale lui Carl Schmitt a mers atât membrilor parlamentului este una extrem de scãzutã chiar şi de departe, încât mai mulþi universitari americani l-au pla-
în democraþiile considerate cele mai solide (Marea Britanie, giat, fãrã sã-l citeze mãcar o datã. Cu toate acestea, dez-Elveþia etc.), dar încrederea cã parlamentarii, într-o formã voltarea teologiei politice ca disciplinã academicã în spaþiul sau alta, dau formã voinþei generale demonstreazã credinþa occidental a dus, mai apoi, la crearea unei adevãrate literaturi şi dorinþa cetãþenilor de a fi împreunã ca naþiune. Consecinþa teologico-politice, din pãcate blocate în spaþiul comunist, din teoriei reprezentativitãþii este, aºadar, cã, fãrã parlament, cauza limitãrii posibilitãþii de expresie a creştinilor.
cetãþeanul nu existã, poporul şi parlamentul devenind in-separabile într-o democraþie. În acelaşi mod, în afara Sfintelor Taine ale Bisericii, creştinul nu poate accede la statutul
Reprezentarea parlamentarã
de credincios.
Dilema prezenþei cetãþenilor la luarea deciziilor într-o Atunci când modernitatea a produs trecerea de la demo -
craþia directã de tip atenian, în care exprimarea vocii cetãþii adunare reprezentativã de tip parlamentar este fãcutã, de se fãcea prin ridicarea de mânã într-o piaþã publicã, la una al asemenea, prin analogie cu Sfânta Tainã a Euharistiei: aşa cãrei miez este o adunare reprezentativã, restrânsã numeric, cum Mântuitorul Iisus Hristos este simultan prezent şi ab-s-a pus problema definirii parlamentului. Cum se poate ca sent în Sfânta Împãrtãşanie (prezent, pentru cã în mod real voinþa a milioane de oameni sã fie exprimatã doar prin vocea pâinea şi vinul aduse ca jertfã se transformã în Trupul şi Sân-câtorva sute de deputaþi? Rãspunsul a fost cãutat în cunoaş -
gele sãu, şi absent, pentru cã ochii noştri vãd, chiar şi dupã terea conceptualã teologicã. Reprezentarea voinþei generale a prefacerea Darurilor, tot pâine şi vin), la fel, noi, oamenii, cetãþenilor a fost gânditã în analogie cu Sfintele Taine al cãror suntem prezenþi şi absenþi, în acelaşi timp, în Parlament.1
autor este Mântuitorul Iisus Hristos, prin persoana preotului.
Absentãm, întrucât nu suntem şi nu putem fi prezenþi acolo Deşi preotul sãvârşeşte Taina Sfântului Botez sau a Sfintei fizic, dar, fiind reprezentaþi de parlamentari, voinþa noastrã Euharistii şi, deci, pare cã el este autorul, în realitate Mântui -
prinde contur în legile votate. Din aceastã cauzã, nimeni nu torul Iisus Hristos ne îmbracã în haina cea nouã a Botezului poate invoca necunoaşterea legii atunci când a încãlcat-o: cu şi ne împãrtãşeşte cu Trupul şi Sângele sãu. Astfel, analogia toþii am fost prezenþi în parlament când s-a dezbãtut şi votat teologico-politicã a explicat natura funcþionãrii parlamen -
corpul de legi.
tului, fãrã de care nu poate exista democraþia: aşa cum Mântuitorul acþioneazã prin preot, dar acesta îşi pãstreazã voinþa 1 Daniel Barbu, Taina reprezentãrii democratice, în Historia, disponibil la proprie, tot astfel parlamentarii utilizeazã propria voinþã, adresa: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/taina-dar acþioneazã în numele poporului pe care-l reprezintã.
reprezentarii-democratice.
24
Teologie politicã
Democraþia
Exerciþiul conceptual de mai sus ne spune un lucru extrem de simplu: în orice regim politic, existã o dozã de încredere; mai bine spus, de credinþã. Prevestind cãderea regimului Moştenirea politicã a lutheranismului
comunist, Aleksandr Soljeniþîn spunea cã regimul comunist va cãdea când oamenii vor înceta sã creadã în acest sistem.
Dãrâmarea Zidului Berlinului de cãtre mulþimile furibunde, când nici mãcar militarii nu şi-au mai îndeplinit rolul de spri-jinitori ai regimului, ne spune tocmai acest luc