Spațiul e simbolul libertății. E "materializarea" libertății.
Sau, e ceea ce putem percepe ca libertate în aici...
Suntem în timp. Adică suntem în poveste. În epic.
Distanța dintre evenimente creează ceea ce numim spațiu. E golul dintre sunete. Alternanța. Ritmul. Pulsul.
Pulsația vieții așa cum o putem percepe la modul linear...
Libertatea absolută, deci, este nimicul absolut, adică un spațiu absolut. Nesegmentat și nediferențiat. Ca o sferă
de rază nulă, ca să adoptăm metafora lui Mihai Șora...
159
În timp linear poate apărea înșiruirea. Narația, epopeea.
Împletirea sorții și destinului.
În Brahmanism și Hinduism omul primordial, Purusha creează lumea prin sunetul primordial OM. În mitologia scandinavă primul gigant creat, Ymir, care înseamnă
sunet/muzică a creat lumea tot prin sunet...
Am putea spune că e ca o coborâre din poezie/liric în proză.
Poezia/liricul/simțirea e în afara timpului. E în spațiu sau e însăși spațiul. Dar e un spațiu fără distanțe. Adică nu e împărțit/separat. E în același loc pentru că nu are un loc.
E absolut, nu infinit. Timpul creează distanțele și un spațiu distanțial, segmentat. Adică infinit.
Deja la nivelul ăsta poezia, mistica, fizica cuantică și limbajul mitic sunt cam același lucru...
Intelectul apare în timp. În timpul linear. El înțelege desfășurând așa cum desfășori un ghem de sfoară.
Simțirea e un ghem întreg în acum. De aceea îi e greu intelectului să priceapă simțirea.
Mintea obsesională vrea o desfășurare dreaptă a ghemului. E rigidă. Cea maleabilă acceptă și curbele, șerpuirile...
Blaga propunea ca metodă de cunoaștere a lumii în esența ei uimirea/mirarea. În felul ăsta, mintea tace. Nu mai desfășoară ghemul. Îl privește. Îl percepe întreg...
Aici există doar prin acum...
Iar, acolo, doar prin când...
"Când" este desfășurarea ghemului. Este ieșirea/intrarea în timp. Orientează/direcționează spre trecut sau viitor.
Linearizează...
"Acum" este centrul de tranziție între absolut și infinit. În acum putem să întâlnim simțirea. În acum percepem 160
întreaga realitate, toată laolaltă, nesegmentată, neseparată...
Este curgerea naturală a viului, a simțirii, a emoțiilor.
Așa cum Eu (Eh) se "naște" prin Sunt (Yeh) ca Eu Sunt (EhYeh), tot așa Veșnicia "apare" în Timp ca Acum (Prezent, Prezență).
Asta este "Împărăția Cerurilor/Lui Dumnezeu".
"Împărăția Lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru" (Luca, 17:21). Este, nu a fost și nu va fi...
Și îngustă este poarta de intrare, căci Acum abia se strecoară între trecut și viitor, mereu alergat de trecut și pândit de viitor.
Dacă viul, simțirea, emoțiile rămân captive într-o formă, imagine, idee, ideal în vederea creării unei permanențe, unei nemuriri în formă, își pierd viața. Apare un blocaj emoțional, un blocaj de trăire. Este ceea ce putem denumi emoții nerezolvate captive. Captive, pentru că ne-am agățat de ele, nu le-am lăsat să se ducă, să moară...
De fapt, să moară, înseamnă să se mistuie în focul viului forma (ideea, imaginea, obiectul sau subiectul de care e atașat/dependent). Aparent, e un paradox. Menținerea în formă a viului îi dă o structură, un sens aparent și o siguranță a permanenței, a stabilității, dar prin asta devine proză și își pierde din dinamica, din pâlpâirea flăcării, din poezie. Se pierde astfel lirismul care este întreg în clipa prezentă, în efemeritatea formei, în moment. Eternitatea viului este curgere continuă, dar tinde să se reverse, adică să se exprime în afară de sine.
Exprimarea asta a viului dă naștere unei forme aparente de moment. Atașamentul de acea formă de exprimare constrânge/pune limite torentului viului. Sufocă viața, poezia ei, o forțează în poveste, în epic. Îi limitează spațiul de manifestare într-un cadru restrâns, îi formează o albie 161
de curgere artificială. Dar în felul ăsta, Flacăra viului se sufocă, tinde să se stingă.
Încercăm să compensăm acest lucru prin crearea de conflicte, de tensiuni, de contrarii/opozitii care să
stimuleze mișcarea, dinamica, generând astfel aparența, surogat de viață.
Apare astfel umorul generat de contrarii. Comedia veselește prin alăturarea unor elemente contrare, creând constructe inadecvate ca penibilul și ridicolul.
Efectul este o reacție spasmodică superficială denumită
veselie care are menirea de a substitui bucuria viului. Dar ea se așează pe un gol. Gol de viață.
Veselia e un clovn cu ochii goi și triști pe fața căruia e atașată o gură larg deschisă într-un râs exagerat.
Conflictul, însă, dă naștere la dramă. Surogatul de viață
este generat aici în principal de vinovăție și frică, dar condimentat cu elemente de furie și ură.
Rezultatul este o poveste despre suferință ca ingredient fundamental pentru pasiune. Pasiunea este înlocuitorul trăirii viului, al iubirii. Ea este dependentă de conflict, de suferință. În zvârcolirea ei, în chinul ei, dă senzația de viață.
Dușmanul ei de moarte este monotonia, plictiseala, adică
golul de viață, stingerea flăcării captivă în formă.
Tragedia este o categorie generată de tensiuni. Tensiunile sunt generate de credința în dualitate. Dualitatea mișcare-nemișcare, libertate-determinism, ființă-neființă...
În tragedie ființa, viul este captiv în formă, în cercul strâmt al destinului.
Există un magnetism între cele două. În același timp atracție și respingere. Se creează un câmp magnetic.
Există o atracție puternică deopotrivă către ființă și neființă. Se creează o aparență de profunzime, de 162
adâncime și astfel de spiritualitate. Se încearcă libertatea, curgerea prin formă, prin fixitate.
Absurdul libertății prin siguranță. Rezultatul este eroismul.
Cultul eroului care se opune destinului formei. Mai mult, se opune viului în absența formei. Prin asta se încearcă
compensarea însăși a trăirii viului, a curgerii sale. E o opoziție, deci un război. Pacea e văzută ca neființă, războiul ca dinamică și, deci ca viață, ca ființă. Eroul se revoltă, scoate sabia, luptă... e viu, în pofida șanselor.
Trăiește din tensiunea opozițiilor. Are nevoie de un erou negativ, indiferent de cine sau ce ar fi acesta. El polarizează pentru a crea dinamica, mișcare de intensitate maximă, deci senzație de intensitate maximă de viu, de viață...
Și totuși, câmpul magnetic al tragediei este extrem de intens. Există aici o estetică, deci atracție a gloriei. O
idolatrie a eroismului la începutul poveștii.
Apoi, toate forțele magnetice tind spre un catharsis al sfârșitului, al eliberării...
Splendoarea sfârșitului este recompensa finală a eroului, e apoteoza sa. La final, tragedia compensează viul cu neființa. În loc de eliberarea viului de captivitatea formei, are loc o eliberare a formei de viu, ca o stingere a focului viului, a suferinței din formă.
39. Despre a acorda spațiu…
În acest univers fizic (spațial/substanțial) pare prin percepții că spațiul este evident ceea ce este. Îl pot lua, îl pot ocupa, avea și da. Dar spațiul înseamnă dragoste, adică înseamnă căldură, apropiere, împreună. În desprinderea de împreună apare frica de distanțare – de 163
aici iluzia/percepția de distanță între punctul A și B, percepție infirmată de experimentele din fizica cuantică.
De asemenea, ideea amenințării, a pericolului s-a născut din ideea proprietății spațiului – terenul meu, teritoriul meu
pe
care
trebuie
să-l
apăr,
apare
separarea/distanțarea.
De cine?
De aproapele?
De ce anume, când tot ce e e Ființa?
Prin apropierea de aproapele (oricine ar fi acesta) simt căldură, simt dragoste – adică spațiu, simt că am loc.
Locuirea este întotdeauna cu cineva. A locui înseamnă a crea spațiu.
Deci,
nu
dau/acord/ofer
spațiu,
ci
îl
creez
primind/apropiind pe/de aproapele – împărtășim ființă, suntem în pace. Nu împărțim ființă (asta-i a mea, asta-i a ta). Nu separăm și apoi apărăm, luăm partea și ne împotrivim, ne războim pe teritorii.
De asemenea, timpul se acordă, atunci când îl percep ca finit sau infinit. Îl percep astfel doar raportat la ideea unei finalități, scop...
Dacă există un scop, timpul este limitat, dacă nu, el este nelimitat, dar resimțit ca fără sens.
În afara scopului, dar în actul de atenție la cineva sau chiar ceva, timpul/iubirea este veșnicie/bucurie ce curge de la sine. Nu mai e nimic de acordat, pentru că nu mai e nimic propriu…
40. Despre a acorda Timp…
Timpul este o povară cumplită. O povară pe care o îndurăm greu. De aceea încercăm să omorâm timpul sau să fugim de el făcând ceva. E greu doar să fii, când simțim timpul, avem reflexul de a ne sustrage lui prin variate
"faceri" – ne facem de lucru sau ne gândim la diverse.
164
Când simțim timpul, simțim un mare gol care se cere parcă umplut cu ceva.
Cu ce să umpli acest gol?
Cu ce să umpli timpul?
Să fii în timp sau să fii sub timp…
Când ești în timp, parcă ești într-un mare gol, într-un mare nimic, simți că te nimicește. Oare de ce?
Când ești sub timp, parcă te presează, te strivește…
Dar timpul este iubire…
Iubirea este acordare de timp…
A fi în timp înseamnă a iubi.
Când iubim pe cineva extrem, ne este mult mai ușor să
murim pentru acesta decât să trăim pentru el. Ne este mult mai ușor să renunțăm la tot timpul nostru, decât să
trăim în el cu persoana iubită.
Când iubim, ne vine să murim, ne vine să ne sfârșim, să
dispărem. Intensitatea trăirii în timp este parcă
istovitoare. Parcă am vrea să ne eliberăm de truda de a trăi. Nu poți trudi în afara timpului…
A iubi înseamnă a îndura timpul. A îndura timpul înseamnă
răbdare.
Răbdare să ce?
Răbdare să fii… cu tine, cu oricine… în timp, în iubire…
Oamenii văd Veșnicia ca pe un sfârșit al Timpului. Ce a început, trebuie să se sfârșească (eschatologia). Alții îl văd ca pe un ciclu, ca o veșnică reîntoarcere, ca un fel de buclă
temporală nesfârșită în care se repetă…
Ce se repetă?
Ceva…
Iată cât de important este ceva. Umple timpul. Nici nu mai poți să faci diferența dintre timp și ceva ce-l umple. De aceea ceva devine "în timp" iubire, dovadă de iubire. Mă
gândesc la tine. Am făcut asta pentru tine… sau pentru mine.
Dar dacă nu mai am ce face?
Dacă nu-mi mai vine să fac?
165
Adică dacă nu mai am cu ce să umplu timpul?
Dispare timpul?
Dispare iubirea?
Adeseori, de-a lungul timpului, putem observa oamenii, de exemplu părinți, care își dau bucuros viața pentru copiii lor, dar în viață fiind, nu au răbdare cu aceștia…
De asemenea, iubiți care la fel de ușor își dau viața unul pentru altul, dar le este greu să treacă proba timpului, fiind împreună…
Când spun Te iubesc, spun vreau să fii. Dar nu pot să spun asta dacă mai înainte nu știu, cred că ești, dacă nu te văd.
Dar ca să te pot vedea, este necesar să te simt, adică să
te primesc. Pentru a te primi este necesar ca tu să fii deja
– asta presupune să te lași să fii așa cum ești deja.
Deci, când spun Te iubesc, spun mulțumesc că ești ca să
te pot primi pentru a simți dragoste, ca să te văd pentru a te ști, iubi.
Când spun Te iubesc, spun vreau să fii (să fiu) veșnic.
Când spun Te iubesc, spun mulțumesc că ești – îți mulțumesc că te iubesc.
41. Despre libertate și constrângere/forță
"Nu există libertate, ci doar (cineva) liber. Asta e puterea absolută. În rest, e doar constrângere de a fi într-un fel."
"Cineva luând act de faptul că este, simte că este, spune simt, mă simt, mă simt Eu. A FI este, prin faptul că Este, o limitare, o constrângere pentru Cineva, pentru Eu chiar prin evidenţa izbitoare a faptului că este. Chiar în momentul în care simt că sunt, simt că sunt într-un mod de-finit, constrâns întru A FI."
166
Constrângere înseamnă în acest context a fi într-un fel, într-o modalitate de a fi. Orice este este într-un fel sau într-o infinitate, îi este caracteristic un mod sau o infinitate de a fi-i. Dar nu oricine. Oricine nu este supus ființei, a tot ce este, oricum ar fi, ci ce este este supus conjugării de către cineva. Cineva actează. Cineva conjugă verbele ca acțiuni ființiale sau ca acțiuni asupra ființei.
În ființare (în actul de a fi), indiferent care, sunt-ul meu este con-strâns (strâns împreună). Se întâmplă asta atunci când încerc să separ Ființa în bucăți pentru a aduna din ea părți pentru mine. Îmi tocmesc o ființă proprie din Ființa care e toată una, neseparată. Asta se întâmplă când ne cramponăm de ființă să facem din ea ceva propriu cu care să ne identificăm.
Identificarea cu ceva a Cinevaului este renunțarea la a fi liber prin a avea ceva, pe sine, apoi prin a face ceva care să mențină acest ceva propriu, pe care îl recunoaște ca al său în raport cu alteritatea – ce nu e al său. Apare astfel nevoia de a apăra ce este al său pentru că prin asta se recunoaște a fi el – ceva împropriat cu care s-a identificat, ceva în care s-a oglindit.
Prin oglindire însă, nu mai vede decât cevaul împărțit în infinitate, iar ce nu este identificat ca al său este alt-ceva de care se teme că i-ar altera identitatea și astfel că s-ar putea pierde pe sine. Resimte această posibilitate ca o dispariție a sa, ca Cinevaul care liber este de orice ceva.
Se bazează pe cevaul pe care l-a strâns și crede că îl are al său ca proprium sine, nu pe Cine liber este.
Oamenii numesc aceasta constrângere putere, uitând de adevărata putere absolută aflată în Eu (Cineva)/liber sunt.
Constrângerea este o forțare, o forță exercitată asupra ceva pentru a determina ceva. În cel mai "bun caz" ea acționează asupra ceva, niciodată asupra Cinevaului, eventual asupra cevaului pe care cineva îl consideră al său, propriu. Constrângerea, fiind o forțare, este consumatoare de energie. Fiind o forță (ceva) exercitată
167
asupra alt-ceva, va întâmpina o contraforță echivalentă.
Este adevărat că apare o modificare în câmpul situațional al ființării ce poate crea iluzia puterii de a modifica. De fapt modificarea apare efectiv, numai că nu în sensul obiectivului scontat. Dar iluzia puterii s-a constituit pe diferența dintre starea anterioară și cea ulterioară
exercitării forței.
Oamenii numesc acest act de forțare stăpânire. Prin această forțare, impunere ei se fac stăpâni pe sine (cevaul cu care s-au identificat, în care s-au oglindit ca în Mitul lui Narcis), pe orice altceva, precum și pe cevaul propriu al altora, iluzionându-se că se fac stăpâni chiar pe aceștia (pe cineva). Actul violent extrem este semnul acestei iluzii, precum și slăbiciunea supremă a forței care nu poate supune pe cineva, nu poate avea stăpânire asupra lui liber sunt. Forțarea, constrângerea nu poate con-strânge Cinevaul (liber sunt – substantivat "libertatea"), pentru că
acesta nu este niciun ceva care să poată fi strâns și avut.
Cel mai relevant exemplu pentru dinamica dintre libertate și constrângere îl constituie relația de cuplu. Aici sunt doi cineva (libertăți), fiecare cu propriul său, aflați pe muchia de cuțit între libertatea de "a fi" împreună și constrângerea de "a face" împreună.
Într-un cuplu (și în orice altă relație cu cineva) nu poți să
fii "liber" să faci ce vrei cu celălalt (Cineva).
Poți fi liber să faci ce vrei cu tine (cu propriul tău). Chiar și aici vrutul e limitat de putut. Poți să faci ce vrei cu tine din ce poți.
Fiind însă cu cineva, ești liber să faci ce vrei.
Dar dacă celălalt nu vrea/dorește aceleași lucruri, atunci tu ai o frustrare că el nu vrea/dorește ca tine.
Tu poți să faci acele lucruri pe care le vrei, dar nu împreună cu el. Același lucru este valabil și pentru celălalt.
Ce răspuns dăm în condițiile astea?
168
Suntem de acord cu asta sau nu?
Dacă suntem de acord, atunci totul curge mai departe așa cum vine, fără alte așteptări. Ne bucurăm de ce se arată
a fi la momentul respectiv.
Dacă nu suntem de acord, atunci ce facem?
Continuăm să așteptăm ce nu va fi?
Ne străduim/forțăm să ce? Cu ce costuri?
Sau plecăm?
Ce câștigăm și ce pierdem în toate variantele?
Ce alegem?
Întrebarea principală ar fi: ce este mai important, "ce facem" când suntem împreună sau "a fi împreună"?
Dorințele (fricile, nevrutele etc.), sau a fi cu celălalt?
Dacă în primul rând îți dorești să fii cu celălalt, iar dorințele sunt în plan secundar, atunci te simți liber. Frustrările din neîmplinirea dorințelor în acest caz sunt mici sau deloc.
Pentru că cea mai mare dorință este împlinită și ea împlinește... Pentru că mulțumește deplin.
Dacă nu este suficient, atunci apare dilema: singur deci liber sau împreună și neliber, pentru că vreau ca și tu să
vrei ca mine – ori asta nu ține de mine (deci neputință, frustrare etc.).
Dacă pentru ambii cel mai important este să fie împreună, atunci se vor simți liberi. Nu-și vor impune unul altuia dorințe și vrute...
Nu o vor ține pe a lor (proprietăți, idei, dorințe, drepturi, corectitudini etc. etc.), ci vor fi bucuroși să împlinească
dorința celuilalt. Vor simți să dăruie, nu să primească. Vor fi împliniți dăruind, nu dobândind.
Dacă sunt pe apucate, atunci nu știu dacă se pune problema de doresc/vreau să fiu cu tine (de iubire?), ci mai degrabă de doresc/vreau să-mi satisfac dorințele, vrutele cu tine. E o utilizare...
169
În ultima variantă mă simt constrâns, "neliber să fac ce vreau"... atunci cand tu nu te conformezi, deci nu am cu cine...
Și cum puțini oameni iubesc, ci mai degrabă doresc să fie iubiți, să primească, majoritatea se încadrează în ultimă
descriere. Majoritatea se simt neliberi tocmai pentru că
nu-și pot satisface propriile dorințe cu celălalt. Poate parțial. Dar oamenii sunt nemulțumiți și vor totul. Dacă un pic nu se întâmplă cum vor, în acea parte se simt neliberi.
Ei confunda libertatea cu "fac ce vreau". Libertatea nu ține de a face, de faptă. Ea ține de posibilitatea de a-mi da acordul sau nu. Iar asta nu se poate pierde niciodată.
A face ce vrei este interpretat de ei ca îndeplinirea dorințelor. Puterea de a le îndeplini, de a reuși să le satisfaci. Ori asta este atotputernicie, nu libertate.
Avem libertatea de a încerca, nu de a reuși. Reușita ține de putut. Avem libertatea de a alege ce să facem, nu de a face. A face ține de putut.
"Nu pot să fac ce vreau" este o lamentare contradictorie.
Ce vreau e una, ce pot e alta. Vreau are jurisdicție în alegere. Pot are jurisdicție în realizare, în a face.
Ce vrei? e o întrebare.
Ce pot face? e alta.
Această limitare datorită lipsei de atotputință, oamenii o numesc nelibertate. Dar nu este nelibertate. Nu libertatea este limitată, ci putința (a se interpreta forță/forțare în sensul arătat mai sus).
Omul se lamentează de fapt de neputință, nu de nelibertate. Cu nelibertatea trăiește chiar foarte bine. De libertate de fapt fuge el cel mai mult. Din cauza responsabilității ei este el înfricoșat și chiar se simte limitat. Culmea, responsabilitatea libertății îi dă senzația de nelibertate (de constrângere).
Oamenii, când se simt neliberi, se simt de fapt neputincioși (să-și satisfacă dorințele). Se simt 170
neputincioși în fața voinței, libertății celorlalți. Se exprimă
că se simt neliberi, dar de fapt se simt neputincioși.
Este o realitate cu care nu se împacă, pe care nu o acceptă. Că nu au cum să nu fie liberi, deci nonresponsabili și că sunt de fapt neputincioși (nu sunt atotputernici în raport cu universul), dar mai ales în raport cu libertatea celorlalți.
Pentru oameni, "NU" dă senzația de mai multă putere decât "DA".
"Cum deodată devii puternic atunci când îi spui celuilalt NU"...
Este doar o senzatie...
"Eu vreau să mă plimb singur" este un da.
De ce "nu" vreau cu tine?
Pentru că vreau doar cu mine sau cu altcineva. Nu este un
"nu" la tine ci este un "da" în altă parte. Este libertatea mea – preferința mea. Nu este puterea mea asupra ta, ci este lipsa puterii (forței) tale în privința libertății mele.
Nicio libertate nu are putere asupra altei libertăți.
Dacă ar avea putere, nu ar mai fi libertate. Ar fi forță, viol, violență.
Cum am arătat, libertatea nu este forță, putință.
Libertatea totală este soră cu atotneputincioșia, pentru că
ea nu poate con-strânge niciun ceva (Nimic).
Libertatea nu poate fi limitată de constrângere pentru că
libertatea nu forțează nimic.
Împlinirea dorințelor necesită forță/constrângere, nu libertate.
De aia oamenii tânjesc după putere (forță/constrângere).
Manipulează prin milă, frică, vinovăție... ca să obțină
împlinirea dorințelor. Nu-i interesează libertatea, ci satisfacerea dorințelor. Ei resimt că nu sunt liberi (se simt 171
constrânși, neliberi), atunci când cineva nu se conformează, supune dorințelor lor.
Neputința (de constrângere a) libertății e o realitate pentru noi toți. Deci nimeni, nici Dumnezeu, nici moartea, nici soarta, nimic nu are putere asupra libertății – doar asupra cevaului, a faptelor...
Dacă noi numim libertate a supune libertatea altora, să
facă, să vrea ce vrem noi, atunci suntem în eroare. Aia e doar forță (de constrângere). Iar puterea asupra libertății nu există. De aia se numește libertate, că nu există nimic care să o determine, să o condiționeze. Ea este puterea supremă care constă în atotneputincioșia asupra Totului și asupra Cuiva, fiind Cinevaul însuși.
Dacă îmi dau acordul, libertatea nu poate fi luată, diminuată, atacată etc... Ea e nimicul absolut...
Este vorba că în ființare suntem ispitiți să identificăm asta cu libertatea de mișcare de exemplu. Sau cu cât spațiu avem...
Astea ni se pot lua sau limita sau...
Este necesar să ne amintim mereu Cine suntem în profunzimea lăuntrului nostru...
Nici lui Yeshua e Meshyha nu i-a fost ușor, dar a mers pe calea asta a dăruirii.
Să dărui viața, dar și mai mult, libertatea aparentă, exprimarea ei aparentă... Acordul pentru asta... Smerenia totală...
E copleșitor...
Ideea ar fi aici, să nu îmi mai condiționez libertatea de libertatea exterioară.
Să nu mai asociez subconștient libertatea cu lipsa de constrângeri, chiar și fizice...
Adică să mă simt liber chiar și maxim de constrâns. Chiar și în pușcărie. Chiar și dacă aș fi omorât...
Să dau voie absolut oricărei nedreptăți, incorectitudini să
fie. Să mă las, în ultimă instanță omorât…
172
Dar ține în totalitate de mine. Este absolut în puterea mea.
Este puterea mea absolută... să renunț la tot. Chiar și la libertate. Eliberarea de libertate ar fi libertatea totală.
Chiar și de principiul libertății, chiar și de trăirea acesteia... Ar fi puterea totală...
Cel mai ușor lucru de făcut... și cel mai greu.
Doar să-mi dau acordul. Atât.