Este falsă ideea că dacă cineva ne face un bine, și-a câștigat un drept asupra noastră.
Aceasta idee ne face captivi, sclavi celui care ne face un bine. Și astfel în loc să-i mulțumim prin a fi noi înșine mulțumiți și bucuroși, începem de fapt să-l urâm în adâncul sufletului așa cum sclavul urăște stăpânul pe ascuns, în timp ce-i zâmbește servil.
Nimeni nu datorează nimic nimănui.
Cei care fac ceva, orice, bun sau rău își au propria răsplată
prin ceea ce fac.
Nimeni nu are cum să ne răsplătească pentru ceea ce facem. Nu există răsplată în afara a ceea ce facem. Dacă
nu vrem să facem ceva, nu facem. Dacă facem, înseamnă
că a fost alegerea noastră, decizia noastră, chiar dacă nu ne-am dorit acel lucru. Nu putem, adică, să învinovățim, să responsabilizăm pe nimeni pentru ceea ce facem.
Dacă eu fac ceva pentru tine, pentru că tu mă rogi, eu sunt cel care decide să fac asta. Da, o fac pentru tine, dar eu am ales să fac.
Dacă îți reproșez că mi-am rupt spinarea făcând nu știu ce pentru tine, ce îți cer de fapt? Concret? Mulțumiri? Ce sunt alea? Vorbe și plecăciuni? Cu ce mă încălzesc ele? Ce îmi oferă ele concret? Sunt ele o plată?
Dacă nu asta doresc, atunci ce doresc? Doresc oare ceva de la tine?
Doresc oare să fiu răsplătit de univers? De Dumnezeu?
Dacă ar fi așa, înseamnă că ce-am făcut, am făcut pentru această răsplată din partea lui Dumnezeu, a universului.
20
Deci tu nu trebuie să faci nimic pentru mine. Unu, că nu ai ce, doi, pentru că nu am făcut nimic pentru tine, ci pentru mine.
E treaba mea cu mine, cu Dumnezeu, cu universul...
Mi s-a dat un ajutor. Pot să mulțumesc, pot să fiu recunoscător...
Dar cum fac asta?
Încercând să fiu servil și supus? Să fac temenele în fața salvatorului?
Este împovărător...
Strivitor...
Mă simt ca un sclav.
M-ai salvat și acum sunt sclavul tău...
Urât...
Dar oare tu te simți bine când mă vezi făcând asta?
Te simți bine când mă vezi că mă simt îndatorat? Adică
neliber, sclav, nefericit, împovărat?
Pot eu să fiu mulțumit în felul ăsta?
Sigur, nu contenesc să îți mulțumesc din gură, dar nu sunt deloc mulțumit. Pentru că nu mă simt bine. Mă simt rău pentru că mă simt neliber, îndatorat.
Și atunci, paradoxal, de fapt nu îți mulțumesc. Doar încerc să-ți plătesc datoria pentru a scăpa de povară, pentru a scăpa de tine. Pentru că, de câte ori te văd, nu simt bucurie și mulțumire, ci îndatorare... De aceea încerc să
te evit... Pe de altă parte mă simt vinovat că te evit și mă
forțez să nu...
Dacă eu te ajut cu ceva, simplu fapt că te văd mulțumit îmi este suficientă plată. Dacă te văd că te simți îndatorat, deci nefericit, simt că am ratat, că am făcut muncă în zadar...
21
Părinții oamenilor păcătuiesc, pe lângă marea lor lipsă de răbdare, cu lipsă de fermitate, în cazul taților și cu foarte multă sufocare de grijă, în cazul mamelor.
Tații înlocuiesc fermitatea cu autoritarismul regulilor (iar, uneori cu autoritatea forței fizice – violență), mamele înlocuiesc căldura hrănitoare cu captivitatea dependenței.
Tații afectează crenguțele și, în loc de flori și fructe, micul lăstar dezvoltă spini. Este reacția firească la autoritate, atunci când cumințenia, complianța din frica de autoritate, nu ofilește și mumifică lăstarul...
Mamele sunt fie ca pământul prea acid de anxietate, deci otrăvesc rădăcinile lăstarului, fie se încleștează de rădăcinile acestuia să nu fie smuls de furtuni, înțepenindu-l până îi sufocă rădăcinile. Într-un astfel de sol, atât de dens, de tare nu mai intră apa, nu mai circulă nutrienții necesari micului vlăstar. Acesta, deci, va muri otrăvit, îi vor putrezi rădăcinile sau i se vor usca. Sau va supraviețui la limită, mititel și necrescut...
De aceea în multe povești și basme, mama (baba cloanța) și tatăl (balaurul/zmeul) trebuie uciși/învinși de erou pentru a merge mai departe...
Părinții aplanează, încearcă să compenseze, să abată
atenția de la gravitate crezând că feresc copilul de durere și traume.
E un fel de ascundere în nisip a problemelor... în loc de a scoate la lumină ce e de scos... sincer, direct, dar cu căldură.
Este necesar ca părinții să invite copiii să spună, dar ținându-i în brațe, însă fără a face nimic pentru a le alina durerea, adică să facă ceva să treacă sau să o diminueze.
Este bine ca părinții să-și ajute copiii să trăiască cu ea.
Cum îi ajută concret?
22
Atunci când tu trăiești cu durerea că pe ei îi doare, cu vinovăția că pe ei îi doare. Dacă tu trăiești asta în mod firesc, natural fără să faci ceva să compensezi, vor face și ei asta... tot natural.
Nu vor mai fugi de durere.
Durerea este simțire de maximă intensitate. Dacă fug de ea nu mai simt. Nu mai trăiesc. Devin ne-simțitori.
Și de aici tot felul de "complicații".
Deci...
Nu pot să ajut pe cineva să trăiască (cu) durerea, dacă eu nu pot trăi cu durerea, cu neputința, cu vinovăția că nu pot să-l ajut...
"Când ești cu copiii, privește-i ca pe adulți. Când ești cu adulții, privește-i ca pe copii. Astfel vei fi în înțelegere cu ei."