Frica de a-ți pierde mințile poate fi determinată de frica de a te arunca în gol (de la înălțime mică sau mare).
Adică, fie impulsul, fie imaginea chiar dacă de intensitate mică (așa, ca o fulgerare) că te arunci.
Dacă este pe munte, că te arunci în prăpastie. Dacă este în stația de tramvai, metrou sau în gară, că te arunci în fața tramvaiului, metroului, trenului. Dacă este pe balcon... s.a.m.d.
Această tendință, apare de multe ori în atacul de panică.
Apare în special la cei care au fost abuzați într-un fel – fie viol (sexual), violență (bătuți), fie că dintr-un motiv sau altul au făcut întotdeauna ce au vrut ceilalți (părinții, tutori etc.), au fost executanți ai deciziilor altora în ce privește propria viață (deci, corpul lor a executat decizii ale unor voințe străine).
95
Uneori, la mame tinere, apare frica că pot face rău propriilor copii, mai ales când aceștia sunt până în 4-5 ani.
Că îi otrăvesc sau că bagă cuțitul în ei când le pregătesc și le dau să mănânce...
Așa apare lipsa de încredere că propria voință poate controla propriul corp sau că acesta se supune voinței proprii sau că nu doar propriei voințe.
E ideea că "nu știu ce m-a apucat..."
Faptul că te apucă ceva, un impuls, care te face să faci ce nu vrei. Deci, scapă controlului voinței conștiente...
Cam astea ar fi posibile cauze ale fricii de "pierdere a minților".
Asta poate să fie și sursa agresivității.
Adică, își apără independența.
Se împotrivesc la orice sfat, opinie diferită, reguli etc. etc.
Pentru că acestea îi pot influența subliminal sau conștient să facă ce nu vor, pentru că au credința bazată pe experiență că acestea au putere asupra lor, că îi pot determina...
Au impresia că un simplu îndemn al cuiva poate avea o putere asupra lor mai mare decât propria voință.
Frica te ține să nu fii tu...
Frica este nevoia de siguranță.
Ideea de siguranță se bazează pe credința în existența pericolelor.
Iar, frica apare ca salvatoare de pericole. Cea care te ține în siguranță față de pericole.
Deci, siguranța te ține să nu fii tu.
Ai de ales între a fi tu, expus la ceea ce percepi ca pericole, și a nu fi... tu, dar în siguranță.
O primă întrebare ar fi, ce percep/interpretez ca pericole?
Adică, frica, siguranța mă apără de totul...
Cu alte cuvinte, sunt ori eu ori totul...
96
Dar inevitabil, eu sunt în lume... în totul...
Deci, eu nu mă las să fiu în lume eu însumi/însămi...
Între eu și lume, eu văd o separare extremă. Lumea e periculoasă, mă amenință...
A nu fi eu, mă apără de lume...
A fi eu, mă expune lumii... să mă... ce?
Ce poate să-mi facă lumea?
Ce poate să-mi ia?
Orice, cu ce mă poate amenința?
Rău...
Ce înseamnă asta?
Ce e rău pentru mine?
Dacă mă expun lumii, sunt eu însumi/însămi. Ce pot să
pierd?
Dacă nu mă expun lumii, sunt în siguranță. Nu mai sunt eu. Ce mai pot pierde? Ce mai poate să-mi ia lumea?
Nimic?
Important e să nu mai fiu eu și sunt în siguranță. Nu mă
mai poate amenința lumea...
Este singurul lucru pe care pot să-l controlez. Să nu fiu eu însumi/însămi sau chiar să nu fiu deloc. Asta e în controlul nostru. Singurul lucru...
Singura noastră putere...
Dar... la urma urmei ce poate să-mi facă lumea? În ce consta răul pe care mi-l poate face?
"Amintiţi-vă, orice lucru căruia îi daţi o atenţie specială
tinde să crească şi să se amplifice de la sine în viaţa voastra. Atenţia este cheia vieţii." (J. Murphy)
"De ceea ce mă tem, aceea mi se întâmplă şi de ceea ce mi-e frică tocmai de aceea am parte" (Iov 3:25) 97
Deci, dacă dai atenție specială unui lucru îl amplifici.
Atenția e iubire, deci este hrană. Dacă hrănesc cu atenție ceva, el se întărește, crește.
Nu contează intenția în acest caz...
Dacă eu aloc atenție unui lucru pentru că nu îl vreau, ghici ce? Va crește, se va întări... Dacă acel lucru nu există încă, va exista, pentru că îl aduc la viață prin atenția mea...
Nu contează dacă sunt atent cu intenția de a mă apăra, de a mă împotrivi... atenția îl va materializa...
Pentru că acolo unde este atenția mea, acolo este și credința mea. Sunt atent doar la ceea ce cred că este (posibil, probabil, cert...)
Atenția înseamnă credință...
Intenția înseamnă dorință...
Acordăm prea multă atenție la ce nu vrem și prea puțină
la ce vrem...
Presupunând că știm ce vrem...
Presupunând că vrem, că ceea ce vrem mai are loc pe lângă ceea ce nu vrem...
Dacă hrănim doar buruienile "nu vreau", ceea ce vrem rămâne flămând și sufocat...
"Atenție la adevărul fricii, căci frica consumă, frica transformă, frica creează,
iar creațiile fricii adevărate sunt mult mai mari decât creațiile iubirii false,
căci acolo se află credințele voastre;
deci, credeți în iubire şi nu aveți frică, căci iubirea nu este cădere, ci înălțare". (Evanghelia Desăvârșiri , 16. Yeshua își încheie învățăturile de pe munte pentru mulțime) 98
Atitudini de eliberare în vederea unei trăiri libere de frică
și certitudine:
1. Permite altora să fie cine sunt – nu mai încerca să-i schimbi/dă-le voie să fie așa cum sunt (poți doar să încerci să-i cunoști, să-i înțelegi, să fii cu ei);
2. Permite-ți să fii cine ești – nu mai încerca să te schimbi, dă-ți voie să fii așa cum ești (poți doar să încerci să te cunoști, să te înțelegi, să fii cu tine);
3. Nu forța situațiile – nu mai încerca să impui, nu mai face efortul de a constrânge să fie într-un fel pe care îl consideri bine sau "mai bine";
4. Soluțiile vor veni – nu te mai grăbi, nu mai forța un rezultat anume (tu nu știi toate aspectele unei probleme, dar dacă nu te grăbești unele lucruri se vor decanta, iar altele vor ieși la suprafață în timp);
5. Incertitudinea este realitate – nu mai încerca să obții certitudini, este imposibil (este imposibil să știm absolut tot, deci orice certitudine am avea este ori iluzie ori credință – iar credința nu este certitudine, ci încredere în necunoscut, este inversul certitudinii)
6. Îmbrățișează/acceptă – nu te mai împotrivi (dacă te împotrivești la ceva, paradoxal, te apropii de acel ceva și el se va întâmpla/produce și mai mult)
A adopta aceste atitudini nu presupune niciun efort, dar simțindu-te eliberat de efort te vei simți în putere... să
accepți...
Necesită doar acordul tău. Să fii de acord. E foarte ușor să nu faci ceva. Nu presupune decât neputință – doar să
lași, să fii de acord.
99
24. Despre iubire și dragoste Indiferent dacă știu sau nu că mă iubește cineva sau că
nu mă iubește, realitatea este aceeași.
Adică faptul de a fi iubit se produce oricum. De asemenea, faptul de a nu fi iubit nu se produce oricum.
La fel și la mine. Dacă eu îl iubesc pe cutărică se petrece și dacă nu știu, așa cum inima bate, plămânii respiră și fără ca eu să știu dacă acest lucru se petrece.
Dacă știu că mă iubește cutărică, ce?
Stau liniștit?
Dacă știu, simt că sunt iubit și dacă nu știu nu simt?
Simțirea mea este dependentă de ce știu?
La fel, dacă eu știu că îl iubesc pe cutărică, atunci voi da drumul la robinetul de iubire, altfel nu?
Cu ce mă ajută știutul?
Și pe ce se bazează știutul în cazul ăsta?
Cum îmi dau seama că cineva mă iubește sau că eu iubesc?
După fapte palpabile sau după ce simt?
La mine este mai ușor. "Văd" ce simt.
Simt că îl iubesc pe cutărică?
Sau mă iau după ce fac?
Aaaa, dacă fac asta înseamnă că îl iubesc, altfel nu aș
face-o... Păi, pot să fac același lucru și din alte motive. De exemplu, din datorie sau din datoria de a-l iubi...
La fel și din partea celuilalt. La celălalt e un pic mai complicat. Nu prea pot simți ce simte. Văd doar ce face și cum face. Nu ce simte.
Dar pot să văd cu câtă bucurie face un lucru pentru mine.
Cu câtă răbdare sau nerăbdare.
100
Dacă cineva nu are răbdare cu mine, indiferent de ce îmi spune și ce face nu prea îmi vine să cred că mă iubește.
Mai degrabă cred că este din obligație morală sau de alt fel, dar obligat o face. Iubirea vine cu răbdare. Ea este răbdare, răbdare, răbdare...
Iată că am un indicator clar și pentru celălalt...
Este adevărat că nerăbdarea poate să aibă și alte cauze, precum oboseala, stresul și grijile legate de supraviețuire etc. etc...
Dacă mă uit la celălalt și îl văd și îl înțeleg pentru că îmi pasă de el, atunci o să observ asta și nu o să sar direct la concluzia că nu mă iubește că nu-mi face nu știu ce mie la un moment dat.
Îl văd pe celălalt cu problemele lui, nu doar cer de la el și atenție și... tot.
O dovadă că nu-l iubesc ar fi această așteptare, cerință
din urmă.
Nu prea există dovezi că iubesc... oricum nu atât de clare ca simțirea proprie. Pentru că ce fac din iubire este posibil să fac și din frică. Așa cum pot să fac sex din dorința de satisfacere dar și din iubire...
Aceleași acțiuni se fac și într-un viol și în dragoste normală
sau pasională.
Nu prea putem discrimina după acte.
Deci:
Nu prea putem ști decât ce gândim și ce facem. Dar motivele din spatele unui gând sau act pot fi foarte diferite
– iubire, frică...
Dacă știu că cineva nu mă iubește, ce fac?
Mă fac iubibil? Cum?
Dacă știu că eu nu iubesc pe cineva, ce/cum fac să-l iubesc? Mă screm? Îmi dau palme? Sau îmi provoc o mică
vinovăție ca pedeapsă? Iată că am făcut ceva...
101
Dacă a fi iubit și a iubi nu ține de mine, cu ce mă ajută să
știu?
De obicei știutul e bun la modul operativ. Să știu despre ce este vorba pentru a ști ce/cum să fac. În situații concrete, empirice. Să știu care sunt subiectele la examenul x pentru a ști ce să învăț, să știu că apa e umedă, deci dacă vreau să nu mă ud, atunci trebuie să nu intru în apă...
Dar toate astea sunt știute de mine...
Problema este că nu vreau să mă uit până la capăt la această "crudă" realitate. Nu vreau să renunț la speranța că pot să controlez asta. Să determin a iubi și a fi iubit...
Mai ales a fi iubit...
Oare de ce vreau atât de mult să fiu iubit mai mult decât să iubesc?
Când sunt iubit, MĂ simt iubit?
Oare?
Sau sunt liniștit în urma "dovezilor"?
Mă liniștesc pentru că nu mai trebuie să fac nimic pentru a mă face iubit? Nu mă mai strădui?
Pentru că asta îmi garantează mie supraviețuirea – a fi iubit de oamenii (părinți, copii, soț, iubit, prieten...) fără
de care cred că nu aș supraviețui?
Ideea este că nu putem face nimic special pentru a iubi sau pentru a fi iubiți.
Și atunci, ce facem?
Păi, de exemplu ce vrem, ce ne place?
Ce credem că obținem dacă alegem să ne învinovățim, să
ne încordăm, să cerem, să revendicăm, să ne
"îmbunătățim", să urâm, să ne simțim nedreptățiți?...
Nu ține de noi să iubim, să producem iubire. Ea este sau nu este. O simțim sau nu.
102
Asta e valabil pentru toți. Deci, și pentru cel pe care eu îl iubesc. Dacă el mă iubește nu este pentru că eu îl iubesc.
Dacă eu nu îl iubesc, el mă iubește oricum. Așa cum eu îl iubesc chiar dacă el nu mă iubește.
Iubirea este necondiționată sau nu e deloc.
Este liberă și nu condiționează. De asemenea ea nici nu determină iubire.
Dacă eu te iubesc, acest lucru nu determină în tine iubire față de mine. Eventual recunoștință... iar, uneori, milă sau chiar dispreț și/sau repulsie...
Deci, iubirea nu poate fi o răsplată externă. Adică, dacă tu mă iubești nu apare dinspre mine către tine o iubire ca o consecință a faptului că tu mă iubești. Iubirea nu este monedă de schimb. Ea nu e mijloc cu care cumpăr...
Dacă o folosesc ca monedă, ca mijloc, își pierde esența.
Nu mai este iubire. Și ceea ce cred eu că simt pentru celălalt este fals.
Dacă eu spun că iubesc și aștept răsplată (reciprocitate), atunci nu este iubire.
Dacă nu aștept răsplată, atunci se cheamă că simt iubire și că această simțire a iubirii este ea însăși răsplată.
Adică iubirea mea pentru tine este ea însăși răsplată
pentru iubirea mea pentru tine.
Și nu ce simți tu pentru mine.
Ce simți tu pentru mine poate trezi în mine recunoștință, bucurie, mirare...
Dragostea este căldură, intimitate maximă... Ea este vulnerabilitate maximă. Ea este mielul dus la tăiere. Se dă, se predă de bună voie... se dăruie.
Asta este puterea absolută...
Dar oamenii au făcut din asta slăbiciunea absolută...
103
Au considerat-o supunere. Și acest lucru îi excită nespus...
când cineva se supune sau li se supune... este maxima atracție erotică.
E o inversiune. Cel care supune este considerat puternic, cel dăruitor este considerat supus, slab, victimă...
Mai mult, s-a ajuns la perversiunea de a se considera supunerea și victimizarea, rănirea ca dăruire, ca dragoste.
În felul acesta s-a ajuns la idolatria sacrificiului – idolul de lut al Dragostei...
Dar în spatele victimelor, răniților, sacrificaților... nu stă
un dăruitor, ci un supunător atroce. El supune în numele idolului sacrificiului dragostei. El nu dăruie nimic, el doar renunță.
La ce renunță?
La a supune.
Ăsta e sacrificiul său. Cedează "dreptul" de a supune. Se simte rănit. Nu dăruie nimic. E doar pierzător. E victimă...
Așa ajunge idol, în fața căruia ajung să se închine
"puternicii" în vinovăția lor, dar mai mult, cu toții vor fi supuși de milă...
Prin milă, această nevinovăție a victimei, se ucide suflul libertății unei persoane.
Marea pervertire, a dăruirii Dragostei în sacrificiul renunțării, conduce la robia milei vinovate.
Din această robie mulți încearcă să iasă prin suferință, sacrificiu, vinovăție și milă, dar este cu neputință să te eliberezi prin ceea ce te ține de fapt captiv. În plus, prin toate acestea, nu se dăruiește nimic, doar se renunță, doar se pierde ceva...
Eliberarea poate fi doar prin dăruire.
Dăruirea nu dă. Când se dă, se dă ce se are... Dar ce se are cu adevărat ca să se poată da?
Nimic... Pe mine...
104
Când renunț, mă retrag, mă îndepărtez. Sacrificiul creează depărtare...
Când mă predau, mă apropii... Mă dărui. Sunt acolo, aproape... cald...
Nu supun. Eliberez...
Când renunți, rănit fiind, te îndepărtezi. Creezi distanță, răceală...
Când te predai, te îndrepți către, te apropii, te dărui.
Premisă pentru căldură – Dragoste.
Dragostea nu este lipsa de a face ceva, eventual rău, ci apropierea în pofida tuturor riscurilor...
"Sunt aproape, așa cum sunt, nu cum vrei... și chiar dacă
tu ești cum nu vreau..." este expresia eliberării complete.
"Oamenii se îmbolnăvesc când nu simt că sunt iubiți, dar se vindecă, nu când sunt iubiți, ci când simt că iubesc..."
Când simți că iubești, nu simți că urăști, că ești supărat, că ești trist...
Textul de mai sus nu spune pe cine (să) iubești...
Spune să iubești și să nu mai aștepți iubire, să fii iubit, să
primești...
Cumva să dai/dărui, nu să aștepți să ți se dea, să primești.
Când aștepți asta, aștepți tocmai pentru că simți că îți lipsește, că nu ai, de aceea o ceri, o aștepți, simți o lipsă, un gol, o sărăcire... ceea ce conduce la boală... de orice fel.
Când iubești simți un plin, bogăție, tu ești cel/cea care dă/dăruie altora... Nu mai ai nevoie să îți dai nici ție pentru că deja ai în tine iubire...
Când consideri că trebuie să te iubești, se creează o dihotomie între tu și tine. De asemenea, consideri că ai 105
nevoie de iubire, să primești iubire de la tine, ceea ce conduce la ideea, resimțirea de lipsă de iubire în tine. Se creează astfel un cerc vicios. Dacă trebuie să mă iubesc, înseamnă că nu am iubire în mine. Deci, de unde îmi dau eu iubire?
Dacă iubesc, dacă dau/dăruiesc iubire (nu contează cui) înseamnă că am... deci nu mai trebuie să îmi dau mie, că
eu sunt plin...
Când ai nevoie de dovezi pentru a te simți iubit ești condiționat/dependent de aceste dovezi să ți se arate/să
îți arăți că ești iubit/că te iubește. Atunci "dovada" de iubire față de tine "te face" să te simți iubit. Ești condiționat de dovadă, de fapte, de exterior...
La anumite persoane simțirea este o rezultantă, un efect al unei fapte, comportament etc... Fără acestea ea nu apare, nu există...
Ele resimt ceva la ceva sau față de ceva...
Nu simt pur și simplu...
Cumva, dintr-un motiv anume, cel mai probabil sub sau inconștient și-au blocat această Simțire în sine, cel mai adesea în urma unei/unor traume din trecut resimțite la momentul producerii extrem de dureroase, nimicitoare...
În consecință ei (re)simt doar ca efect la ce se întâmplă în exterior, la fapte, chiar dacă acestea sunt propriile fapte (sau lipsa lor...), eventual față de ei înșiși...
Ei au de reflectat la asta...
Pentru că pare a fi rădăcina tuturor "bubelor" lor...
Cumva, ei nu își lasă simțirea liberă. Și-au blocat-o.
Le e frică de ea?
Le e frică de ce ar putea simți?
Că ce ar putea simți ar fi incorect, injust, nedrept, irațional etc...?
Blocând simțirea liberă, simțirea primară, ce apără ei în acest fel?
106
Vor simți doar ce trebuie, doar ce este bine de simțit?
În felul ăsta vor fi mai buni? Mai puțin monstruoși?
Dacă fac bine, vor simți deci bine și astfel vor fi buni?
Astfel vor merita să fie iubiți? Să existe? Să...?
Astea ar fi câteva întrebări la care să reflecteze.
E bine să-și pună aceste întrebări lor înșiși/înseși și nu trebuie să-și răspundă neapărat la ele.
Să stea un pic fără răspunsuri și doar să se întrebe...
Să observe ce simt...
Ce provoacă aceste întrebări în ei?
Este bine să stea cât mai mult cu întrebările. Graba spre răspuns este doar nevoia de știut și dependența de senzația de control...
Contează mai mult a sta cu întrebările și a vedea ce simțire apare când se stă în întrebare... Astfel accesul la propria simțire, trăire, viață este mai mare. Altfel, se rămâne în cogniție, se omoară trăirea printr-un răspuns cognitiv, rațional... printr-un știut.
Când iubești, nu ai nevoie de dovezi de la nimeni, nici măcar de la tine. Ești liber, pentru că tu ești cel care iubești, din care izvorăște iubirea. Tu simți asta. Nu ai nevoie de dovezi factuale pentru a simți asta...
Iubirea e bună pentru că nu-i pasă de bunătate...
Ideea este că iubirii nu-i pasă de bunătatea celui spre care se îndreaptă. Dacă i-ar păsa, n-ar mai fi iubire, ar fi apreciere, recunoștință condiționată de bunătatea celui spre care se îndreaptă.
Iubirea nu este bună în sensul că e bună de avut, că e o virtute morală, civică etc...
Iubirea nu este nici bună, nici rea pentru că ea însăși se situează în afara dihotomiei bine-rău. Nu te condiționează, te lasă liber, te acceptă așa cum ești.
107
Atunci când spui bun sau rău, deja judeci. Iubirea nu judecă. Deci când spui că iubirea e bună spui că altceva nu e bun, sau e rău.
În felul ăsta nu mai ești în iubire, ci în afara ei.
Iubirea nu spune că iubirea e bună pentru că ar face o judecată...
Doar dacă te situezi în afara iubirii, spui că iubirea e bună.
Dar în felul acesta o obiectivezi, ca ceva bun de avut, îți dorești să o ai, fie ca pe o virtute, ca un atribut al tău, să
fii un om iubitor, fie să o primești de la cineva ca pe o
"bunătate" de simțire sau semnificație care să hrănească
propria valoare...
Apare astfel dorința obsesională de a o poseda, fie într-un sens, fie în celălalt, fie în ambele.
Această cale este una a judecății... a ce este bine de avut, făcut, gândit, simțit... Această cale nu conduce la iubire, tocmai din cauza dorinței de a avea iubire, devenind astfel o cale a disperării...
"Când fugim de cineva devenim ca acela. Necesită să ne întoarcem și să ne confruntăm cu fantomele care ne bântuie, pândindu-ne din întunericul nostru.
Uneori, cel mai tare ne e frică că ne e dor de cel pe care-l urâm, mai mult, că o să realizăm că de fapt îl iubim."
Paradoxurile emoționale pot fi debusolante. Nu e nimic logic și coerent ca în gândire. De multe ori frica și vinovăția provin din "infidelitatea" față de unele emoții.
Ciudat este că ne simțim mai vinovați de infidelitatea față
de emoțiile negative. Vrem să fim fideli urii noastre. Nu vrem s-o trădăm prin iubire. Ne e frică mai mult să iubim ce/pe cine urâm decât să urâm ce/pe cine iubim. A doua variantă pare mai "naturală". Foarte probabil datorită
faptului că ura, ca orice emoție/sentiment/simțire negativă, găsește întotdeauna o legitimitate într-un 108
motiv, o justificare rațională, coerentă. Iubirea, niciodată
– ea e întotdeauna ilegitimă.
Iubirea și moartea...
Eros și Thanatos au fost mereu împreună...
Psihic, Thanatos apare în orgasm ca pierdere de sine (la petite mort), iar biologic moartea celulară a apărut atunci când celulele au început să se reproducă sexuat.
Anxiosul nu trăiește pentru că are grijă să nu moară etc...
exemplele pot fi multe.
Cumva, cine nu acceptă pierderea, despărțirea, eventual moartea nu-și permite să iubească, să trăiască să se bucure de ce este, de faptul că este, de orice îi stă în față...
Spiritual (creștin), frica de moarte este necredință. Pentru că a îi urma lui Hristos înseamnă a primi moartea întru înviere, întru bucuria vieții veșnice...
În budism atașamentul de viață sau de lucrurile din viață
creează suferință, asta nu este iubire sau compasiune...
"A îți da viața pentru cel pe care îl iubești..." – dăruirea...
Anxiosul care are tot timpul grijă să nu moară sau să nu piardă ce consideră el important pentru el, nici nu se bucură de viața pe care nu vrea să o piardă, nici de ce nu vrea să piardă în general. Nu trăiește, deci nu e nici mort, dar nici viu – e nemort... Nu poate iubi, nu are curaj să
iubească...
Deci, se pare că iubirea și moartea chiar merg împreună...
"Cel care primește 'oferă' mai mult decât cel care 'dăruie'."
Iubirea nu cântărește și nu măsoară...
Dacă ar face asta nu ar mai fi iubire...
Iubirea nu e mai mult, nu dă mai mult...
109
Ea e de fapt primitoare, pentru că îngăduie tot, rabdă tot, acceptă...
Cu alte cuvinte, iubirea nu este comerț. Nu e un calcul de genul, dacă dau mai mult decât primesc înseamnă că sunt mai iubitor. Dacă nu primesc deloc și dau puțin înseamnă
că sunt mai iubitor decât cel care dă cât primește?
Asta nu e iubire. Asta e îndatorare. Creare de cont în propria valoare, gonflarea egoului. "Eu te iubesc mai mult...", "eu îți dau mai mult..." – deci eu sunt grozav și nu sunt dator nimănui... Dacă primesc, mă simt dator...
să dau și eu – parcă îmi ia libertatea...
Oamenii se simt îndatorați când primesc... Culmea, asta este și educația culturală... să îndatorezi pe celălalt dăruindu-i, dându-i, purtându-te frumos cu el etc. etc...
în vederea obținerii de foloase sau garanții, siguranță
etc...
Intenția din spatele acestor acte urmărește deci un beneficiu: fie să ne simțim bine în calitate de "iubitori"
(conform definiției sociale că iubitorul e cel ce dă), fie pentru a obține beneficii pragmatice – dependențe, avantaje etc...
Cel care nu primește, refuză, respinge... ceva, ceva de la cineva, pe cineva...
Este asta un act de iubire?
Ce dă cel care nu primește? Care nu acceptă?
Îngerii doar ofereau fără să ceară înapoi. Le era suficient bucuria de a iubi ei...
Când au vrut să aibă iubirea pentru ei au pierdut Bucuria...
Așa au ajuns unii dintre ei rătăcitori... rătăciți în căutarea iubirii, în apucarea, posedarea iubirii...
110
Dar iubirea e liberă și nu poate fi "apucată", " deținută",
"captată"...
Ea circulă liberă prin toți și toate...
Rătăcit înseamnă că vrei să ai iubirea, nu să o dai..., iar asta e veșnică suferință...
Când dărui, nu consumi nimic. Iubirea nu este ceva de genul material, ca biscuiții. Cu cât dărui mai mult, cu atât crește mai mult în tine spre dăruire.
Deci, cu cât dărui mai mult, cu atât mai mult ai spre dăruire, cu atât curge mai mult prin tine...
Iubirea este ca viața. Este curgere continuă. Dacă vrei să
o captezi, să o deții, o blochezi, o sufoci și moare. Și astfel te secătuiești, mori de sete și de foame... de neviață... și încerci să o sugi de la alții...
Nu poți capta iubirea și viața ca în baterii, în acumulatori.
Asta e gândire destul de materialistă, "pragmatică"...
Merge când aduni bani și castraveți... dar nu viață și iubire...
Iubirea și viața nu sunt de la noi, doar curg prin noi.
Nu sunt de la noi, deci nu sunt ale noastre... și nu pot fi niciodată ale noastre...
Ține de noi să le lăsăm să curgă prin noi unde vor ele...
Deci, nefiind de la mine și neputând fi ale mele, nici nu pot pierde ceva dăruind...
Doar câștig... câștigul de a simți iubirea și viața curgând prin mine...
Câștig trăire...
111
25. Diferența dintre dragoste/iubire și păsare, grijă
sau "fericire" (dintre trăire și netrăire, dintre viață
și neviață sau moarte)
"În dragoste/iubire nu este frică; ci dragostea desăvârșită
alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârșit în dragoste/iubire” (I Ioan 4:18)
„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea… acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată.” (I Corinteni 13:4, 7-8)
Oamenii sunt în căutarea fericirii…
Adică sunt în căutarea a ce?
Ce este fericirea?
Întrebându-i, oamenii dau diverse răspunsuri, dar toate aceste răspunsuri pot fi rezumate într-unul singur – ei vor să scape, să se elibereze de durere fizică și/sau psihică, de lipsuri fizice și/sau psihice (neîmpliniri), de griji. Deci, definirea fericirii este una negativă, nu este un ceva spre care te îndrepți, ci este ceva de care fugi, te îndepărtezi, vrei să scapi – este văzută ca o eliberare, o libertate de, nu o libertate pentru. Nu este un pentru ce/cine, pentru că fericirea ca atare nu poate fi "pictată". Descrierea ei, pictează doar lucrurile s-au persoanele de care vrei să
scapi și astfel drumul către fericirea imposibil de închipuit este lupta, războiul cu acestea. Nu știm ce e, nu știm cum arată, nu știm unde e, dar vrem să o atingem. "Știm" doar că ea e niciunul din aceste lucruri – durere, lipsă, grijă.
Durerea este considerată din categoria patologicului, a bolii, de nedorit, în timp ce grija este considerată din categoria "sănătății", normalității, a virtuții… În ceea ce privește lipsa, aceasta se situează fie într-una, fie în 112
cealaltă categorie. Ea este mai degrabă văzută ca un mijloc. Lipsa (neîmplinirea) poate să conducă la durere.
Dar împlinirea lipsei poate să conducă (speranță) la fericire sau lipsa durerii și/sau grijilor. După cum vedem, fericirea și lipsa durerii și grijilor se defininesc reciproc.
Deci, omul în căutarea fericirii vrea să scape de dureri, lipsuri și griji pentru că toate astea îl împovărează, îl fac să se simtă captiv, rob, neliber. Într-un fel, este firesc acest demers. El pare logic din punct de vedere economic dacă ne uităm la categoria patologică. Durerea poate crea incapacitate de funcționare, să reducă calitatea trăirii, de asemenea, lipsurile pot fi o cauză de incapacitate socială
la rândul lor.
Totul pare coerent și logic aici, dar să aruncăm o privire asupra categoriei de sănătate, de normalitate, adică să ne uităm mai atent la griji.
Grija este foarte valorizată social, ea este un semn de
"maturitate", de responsabilitate, de păsare – este o virtute.
Ne este foarte greu să ne lepădăm de griji (care ar fi definiția fericirii – eliberarea de povara grijilor), pentru că
percepem
acest
lucru
ca
lepădându-ne
de
responsabilitate, de păsare.
Și asta, pentru că am fost învățați că grija, îngrijorarea, deci anxietatea înseamnă păsare, deci dragoste, ni s-au inversat valorile și am definit pe invers atitudini total diferite, precum frica și iubirea. În acest fel, culmea, anxietatea, frica a fost definită ca fiind dragoste, când de fapt este împotriva iubirii, dragostei. Dragostea alungă
frica, iar frica gâtuie, sufocă, omoară dragostea.
O suceală, inversare la 180° a valorilor, prin faptul că
frica, fiind frică de pierdere a ceva ce nu vreau să pierd –
deci valoros pentru mine –, devine păsare de a nu pierde valoarea (deci ceea ce mă atrage și vreau să am – definiția iubirii). Asta înseamnă că țin, îmi doresc, iubesc ce nu 113
vreau să pierd. În felul ăsta pervers, frica (ca busolă
pentru ce consider valoros pentru mine) devine păsare și prin asta se identifică a fi iubire/dragoste…
Astfel, intensitatea grijii (a anxietății) se face indicator al intensității iubirii. În funcție de cât de mult te îngrijorezi pentru cineva, arată cât de mult îl iubești, ții la el. În funcție de cât de mult te îngrijorezi pentru un lucru, arată
cât de mult îți pasă de acel lucru.
Îngrijorarea este o concentrare a atenției (hiperatenție, hipervigilență) asupra a ceva şi (concomitent cu) o intensificare a intenției (hiperintenție, hiperîncordare, forțare) de a mă împotrivi la ceva ce nu doresc să pierd.
Ceea ce nu vreau să pierd poate fi viața, o ocazie, integritatea corporală sau psihică, un prieten, un copil, un părinte, un job… Față de toate acestea eu îmi direcționez întreaga viață prin atenție și intenție. Astfel ele devin valori prin investirea în ele a fluxului vieții pe care o am.
Valoarea supremă, care este fluxul prezent al vieții mele, valorizează ceea ce "atinge", spre ceea ce se îndreaptă.
În acest fel ajung să îmi prețuiesc foarte mult investiția. E
ca atunci când investești bani mulți (sau alte resurse materiale) într-un proiect. Acesta începe să capete valoare pentru tine, chiar dacă el în sine este un rateu. Îți este greu să renunți, chiar dacă îți dai seama că este un fiasco, o groapă care-ți înghite resursele. Spui că nu poți să renunți așa ușor după cât ai învestit. De aceea, ai tendința să investești în continuare. Te-ai atașat și nu vrei să-i dai drumul, nu vrei să abandonezi. Simți că dacă ai face asta, renunți la ceva din tine. Și așa este. Ceva din tine este acolo. Acolo ai pus resurse – atenție (timp), intenție (efort psihic, fizic). Resursele materiale (bani, bunuri) pe care le pot investi într-un proiect material sunt în ultimă instanță tot rezultatul timpului (atenției) și efortului (intenției, energiei psihice și fizice), ale vieții mele. Spunem că am pus suflet aici, că am pierdut timp cu asta.
114
Deci cu cât punem mai multă viață în ceva, cu atât ne este frică să nu-l pierdem, cu atât ne chinuim să săvârșim, să
realizăm acel ceva cu speranța de a ne bucura de el. Dar această speranță de bucurie pălește în fața fricii de imaginea disperării că l-am pierde. Numai asta avem în fața ochilor, groaza de a pierde. Și toată viața noastră se scurge spre a îndepărta, a ține la distanță aceasta posibilă
pierdere. Acest fenomen descrie concret grija și, de asemenea, "iubirea" pentru lucrul și/sau persoana pe care nu vreau să le pierd.
În această paradigmă, ce simt când spun că iubesc?
Grijă, încordare, frică, groază…
În altă ordine de idei, nu putem "investi" în cineva. Când sunt cu tine, doar sunt fără a face ceva, fără a intenționa ceva în vederea a ceva, spun că îmi este suficient asta, doar să fii, iar eu sunt doar atent la tine (te văd, te aud) și te simt (în orice fel). Asta este iubire/dragoste.
Când "fac" asta nici nu câștig ceva, nici nu pierd ceva, doar trăiesc ceea ce simt aflându-mă în "fața" ta. Nu resimt că este o păsare, o grijă, o încordare, pentru că nu simt că am ceva ce pot pierde. Dar dacă ies din atenția la tine și mă uit în viitor, apare grija de a nu pierde ce simt acum. În acel moment nu mai simt ce am simțit până
acum, pentru că ies din momentul prezent, din concretul acum și mă duc în virtualul "atunci", "când" (în viitor sau trecut) și îmi "investesc" atenția aici cu scopul (intenția) de a nu te pierde pentru că, "dacă" te pierd, pierd ce simt cu tine. Mă "uit la" ce simt cu tine și simt că am ceva.
Înainte, priveam, "mă uitam din" ce simt la tine și nu simțeam că am ceva ce pot pierde, ci simțeam că sunt bucuros sau simțeam căldură etc. Deci, când ies din mine, când ies din prezent, mă distanțez de mine, dar și de tine.
Atunci simt că mă am și mă pot pierde sau că te am și te pot pierde. În acest moment încep să fac prevenție. Să
mă preocup de strategii de a preîntâmpina ceea ce nu 115
doresc să se întâmple la un moment dat în viitor. Și așa ajung să investesc (atenție și efort/intenție) în viitorul meu, în viitorul relației mele cu tine. Așa ajung să îmi pese, să mă îngrijorez/anxietez. Pot face acest lucru în orice tip de relație – cu viața mea în genere, cu jobul, cu oricine și orice relaționez, interacționez.
Și uite așa, pentru că îmi pasă de relația mea cu tine, de viitorul ei, nu mai sunt cu tine. Ies din asta și mă pre-ocup să fac tot posibilul ca relația noastră să fie sigură, asigurată în viitor, durabilă, să aibă valoare…
Ajung să resimt relația noastră ca valoroasă în funcție de cât efort (intenție) și timp (atenție) i-am dedicat. Dar nu în sensul de a fi (trăi) cu tine, ci de a face cu tine sau a face pentru tine/relația noastră. Când îți spun că fac ceva pentru tine, nu tu ești vizat, ci relația noastră. Dacă fac ceva pentru tine, fac ca relația noastră să meargă, să nu se aleagă praful de ea, să nu o pierd. E un interes aici legat de valorizarea relației, legăturii. De aceea, dacă doar eu investesc în asta (sau într-o măsură mai mare eu –
timpul și efortul pot fi cuantificate), atunci o să înregistrez această diferență și mă voi considera nedreptățit, tratat incorect etc. și voi simți în consecință (rușine, vinovăție, ură, suferință, frică, frustrare, furie…). Voi fi nemulțumit de ce simt, de "calitatea" relației noastre, dar nu o voi considera nevaloroasă, dincontră – pentru că mă voi ocupa și mai mult de "problemele" de relație, acordându-le și mai mult timp și energie. Voi sta mereu cu gândul la ele, cu grijă… pentru că îmi pasă atât de mult. Și astfel valoarea relației va crește pentru mine, în aceeași măsură
cu percepția defecțiunii ei, problemelor din ea. Pare un paradox, dar nu este. Voi fi și mai atașat de ea, mai în frică să n-o pierd, cu cât mă străduiesc să o repar, cu cât o consider nasoală, defectă.
De ce?
Păi cum să nu acordăm atenție și să nu depunem efort pentru repararea, îndreptarea problemelor?
116
Și făcând asta investim viață în relație. Și atunci, cum poți să dai cu piciorul la viața ta, dacă ai pus-o acolo?
Stai și tragi în continuare, poate iese ceva… Dar la un moment dat te epuizezi, nu mai poți, ești sleit și să mai faci și să trăiești. Chiar și atunci nu dai drumul, te ții de acea relație, de acel job infernal… La câtă muncă ai băgat, la cât ai învestit… Îți este mai ușor să-ți pui capăt zilelor la propriu decât să renunți. Un om responsabil, păsător nu face așa ceva. El în mod eroic se sinucide decât să
renunțe… Sună contradictoriu? Sau trage până cade răpus de boală decât să renunțe. Doar boala, doar incapacitatea dată de aceasta îl mai poate scuti de responsabilitatea care-i stă în cârcă.
Dar cine i-a pus-o acolo?
El însuși, datorită faptului că este un om serios, păsător…
Fac toate astea pentru relație, pentru tine…
Efectul, însă, este că voi fi și mai mult absent din prezent, din a fi cu tine acum, voi trăi cât mai puțin cu tine și mă
voi îngrijora cât mai mult pentru viitorul relației noastre.
Consecințele se pot deduce ușor, chiar se poate face și o ecuație cred…
Dar cum să nu mă îngrijorez? Cum aș putea să stau așa relaxat când se pot întâmpla multe lucruri nedorite, când pot pierde atâtea? Cum să fiu atât de nepăsător?
Înseamnă că eu nu țin la lucrurile astea…
A îți păsa se arată prin a avea grijă. Dacă nu ai grijă, înseamnă că nu-ți pasă.
De aceea, eu ies din iubire, din trăirea acum cu tine, pentru că îmi pasă de relația noastră și vreau să mă asigur etc. etc. Pe scurt, abandonez trăitul, iubitul pentru asigurarea trăitului, iubitului în viitor, pentru siguranța acestuia, pentru permanentizarea acestuia – formula anxiosului, care nu trăiește de frică să nu moară…
Păi, ce? Nu-mi pasă de asta? Sunt responsabil de ce va fi.
Sunt responsabil pentru cum îmi va fi, cum va fi pentru 117
noi. Muncesc la asta. Și astfel ies din trăire pentru a munci, pentru a mă îngrijora, a-mi păsa. Nu mai am timp de iubit, trăit.
Sunt un om serios, care nu stă doar să fie, muncesc. E
multă valoare pusă în muncă, multă viață, mult timp și efort învestite.
"Sa facem și noi ceva pentru noi…", "Tu nu faci nimic pentru relația asta, nu-ți pasă…", "Ce ai făcut tu pentru mine/pentru relația asta ca să…" auzim adesea din gura noastră sau a celuilalt.
Privită tehnic, ecuația e simplă. Iubirea/dragostea =
păsare, îngrijorare -> povară. Fericirea = a scăpa de povară, de griji = de dragoste/iubire.
Chiar dacă simt, trăiesc la un moment dat dragoste, iubire fără griji, încordare, deci păsare, mă "trezesc" la un moment dat și mă responsabilizez față de asta și intru în grijă, în păsare, pentru că așa face un om cu scaun la cap, își face griji, întreține ce are bun, nu stă ca putoarea, ca nesimțitul – nu stă degeaba.
Cum să stai așa fără să faci nimic? Fără să faci să fie mai bine sau fără să faci mentenanță la ce e? Ce crezi? Că se face de la sine? Pică din cer? Trebuie să muncești. Nimic nu este pe gratis. Nimeni nu-ți dă degeaba. Trebuie să
depui efort. Să te strădui, să reușești.
Sună cunoscut?
Culmea este că sună și logic. Dar nu ontologic. Iar în economia psihică dă cu virgulă, cu minus, cu faliment.
Programe sabotoare pentru a nu ajunge la dragoste/iubire sau, în caz că ajungem, să nu stăm mult acolo, să ne vedem de treabă. Care treabă? Să muncim. Să facem ceva.
Și astfel, fericirea devine a scăpa de păsare, de grijă, de dragoste/iubire, de… tot.
De unde vin toate astea?
Cum de s-a ajuns aici?
118
Să facem puțină retrospectivă.
"Mă iubești mami?", întreabă copilul.
"Cum să nu, nu vezi cât mă strofoc, cât mă chinui să ai ce-ți trebuie?", răspunde mama.
Mă bucur că ești, mă bucur de tine, simt bucurie când te văd, când sunt cu tine – este evident, nu mai trebuie să
pun întrebarea, mă simt văzut, auzit, simțit… Dacă nu văd asta, am un dubiu. Oare mă iubești? Răspunsul e dat prin dovada adusă de grijă, de chin, de sacrificiu, de împovărare – este clar o dovadă de iubire… "uite câte fac eu pentru tine? Normal că te iubesc".
"Arată-mi că mă iubești" cer oamenii când mai cresc. Au învățat că iubirea se arată prin ce faci, în special prin griji, prin sacrificii – fapte, nu vorbe, dovezi palpabile…
Și așa apare un conflict în mine. De când sunt mic încep să înțeleg iubirea ca pe o grijă, ca pe un sacrificiu, ca pe o povară, ca un efort… de care abia aștepți să scapi…
Și ce mult mă bucur când fața mamei se luminează când mă vede, când îi lucesc ochii, când zâmbește și se joacă
cu bucurie cu mine. Atunci simt că mama se bucură de mine, cu mine. Atunci chiar simt că (mă) iubește. Dar și văd că atunci când apar grijile (chiar cele legate de mine) apare o umbră pe fața ei. Bucuria este umbrită de grijă și nu mai simt iubire. Știu că își face griji pentru mine, știu că mă iubește, dar nu mai simt. "Își face griji pentru mine…" Și uite așa, mă aleg cu grijile, nu cu bucuria. Așa învățăm la modul cel mai profund că a(-ți) face griji pentru persoana pe care o iubești, la care ții, de care îți pasă
înseamnă să iubești.
Dar ce simt când mă îngrijorez, când îmi fac griji?
Simt frică. Frică că pierd ce iubesc. Simt frică, nu iubire, nu bucurie. Îmi pasă prea mult spun, de aceea nu mă pot bucura, nu simt iubire, dragoste, și tânjesc după fericire.
Iubirea, dragostea, bucuria se simt fără frică, fără grijă.
Dar cum să renunț la grijă? Asta ar arăta că nu-mi pasă, 119
că nu iubesc. Ori mie chiar îmi pasă de tine, chiar te iubesc. Dar grija "mă omoară"... iar de multe ori vreau să
mor ca să scap de ea și să fiu fericit. Parcă mi-a intrat în oase grija asta. De câte ori iubesc, apare. E lipită de dragoste, ca o căpușă. Imediat cum apare dragostea, vine și ea și nu mai pleacă. Dar pleacă dragostea, iar grija devine un uzurpator al regelui de drept.
Cum poate grija să se dea drept regele de drept?
Păi, are documente doveditoare – fapte, sacrificiu, suferință, chin…
Iubirea ce dovezi are? Ce arată?
Bucuria din ochi? Luminarea feței? Lipsa fricii și relaxarea în joacă?
Sună a nepăsare…
În plus, astea sunt prea subtile, nu sparg retina, nu sunt dovezi palpabile.
Așa că dacă nu mă îngrijorez, nu mă consider un iubitor, ci un nepăsător față de tine, pe care simt că te iubesc. Nu este suficient că simt asta, că mă bucur, că îmi e ușor ca respiratul cu tine. Cum să-mi fie ușor? Cum să mă
relaxez? Asta-i nepăsare. Mă "simt" vinovat de nepăsare și purced la încordare, la a-mi face griji pentru tine, pentru noi, pentru ceva – arăt că-mi pasă și ies în felul ăsta din vinovăția de nepăsare, de "neiubire"…
Și uite așa mă împovărez cu griji. Viața mea devine o povară. Îmi fac griji din orice, ca un om serios și păsător ce sunt, nu ca nesimțiții de nepăsători care trăiesc o mie de ani. Pe mine mă frământă grijile, mă omoară mai repede. Eu sunt un om inimos, iar ăștia se știe că mor mai repede, de prea multă păsare. Iar dacă nu se întâmplă, pentru că am inima prea puternică, viața mea devine un chin, un iad, din care vreau să scap, fie punându-mi capăt zilelor, fie bând până uit de mine cu tot cu griji, fie prin mijloace mai mult sau mai puțin tradiționale. Se pare că
tradiția grijii are o istorie veche, poate la fel de veche ca 120
și mijloacele prin care se poate scăpa de ea – mijloace către "fericire".
Să privim puțin și la eficiența grijii, pentru că se pune mare accent pe asta.
Auzim de când ne știm, cu o mare frecvență, indicațiile:
"Vezi, ai grijă să nu cazi/să nu te lovești!", "Vezi, ai grijă
să nu uiți să încui ușa!" etc.
Suntem îndemnați să "vedem", altfel s-ar putea să nu o facem în mod natural.
Se pleacă, astfel, de la presupunerea că, fără ajutorul grijii, în mod natural o să cădem și o să uităm, eventual și să respirăm.
Adică omul în mod natural uită cum să meargă sau uită ce este natural să facă fără grijă. Grija este o cârjă
indispensabilă omului. Fără ea, el este handicapat, amnezic.
Dacă nu stai cu gândul permanent la ce urmează să faci, clar că uiţi…
Sau dacă nu ești permanent atent să nu cazi, te vei prăvăli cu totul în momentul în care dispare grija…
Observăm, însă, în cazurile de intensă grijă, în cele patologice, că grija nu este doar ineficientă, ci dăunătoare. Cei care verifică de o sută de ori ușa, o uită
neîncuiată, iar cei care stau cu grija să nu cadă, cad și cei care au grijă să nu se lovească la bubă, chiar acolo nimeresc. Parcă se întâmplă într-adins, să se calomnieze astfel valoarea de netăgăduit a eficienței preventive a grijii.
Aici este necesară o diferențiere între grijă și îngrijire.
Îngrijirea este în prezent, în aici și acum. Acum îngrijesc floarea. Adică fac ceva concret, o ud, o sap, o mângâi etc.
Așa și cu copilul, îl spăl, îl mângâi, îi dau să mănânce, mă
joc cu el etc. A îngriji înseamnă a face ceva efectiv, concret la momentul prezent. A te îngrijora, a sta cu grija 121
de a îngriji floarea sau să nu uiți să îngrijești floarea este altceva. Este o proiecție în viitor. Este o permanentă
amintire să nu uit să fac asta. Cumva, pornește de la o neîncredere fundamentală în memoria mea, desigur indusă din vechime de ceilalți care nu aveau încredere în
"ținerea mea de minte". Și uite așa, eu acum trebuie să-mi repet continuu să nu uit cutare lucru până îl fac. Dacă
trebuie să ud floarea peste patru ore, eu până atunci nu mai fac nimic altceva care să necesite atenție, pentru că
trebuie să fiu atent să-mi reamintesc mereu să nu uit să
ud floarea. Vorba aia, repetiția, "toceala" este o practică
bună de memorare, dar trebuie repetat mult până intră, eventual până fac lucrul respectiv. Dacă cu cinci minute înainte de a face, nu mai repet, s-ar putea să uit. Și chiar se întâmplă așa, datorită epuizării. Vedem acest fenomen și la cei care învață la un examen și repetă până când intră
în sala de examen. Odată intrați în examen, uită tot. Este o neîncredere în capacitatea de amintire în momentul în care este solicitată de situația concretă.
Nu s-a avut încredere în noi. Ceilalți (părinți, adulți) nu ne-au crezut capabili și astfel ne-au dat grija s-o avem cu noi când ei nu sunt cu noi ("Amintește-i să aibă grijă să
nu uite…"). Și așa noi ne-am bazat pe grijă și nu am mai făcut nimic. Oricum ne consumă toată energia, de unde să mai avem și pentru a face ceva, pentru a (ne) îngriji efectiv?
În Povestea "Prostia omenească", Ion Creangă descrie grija, îngrijorarea extrem de precis: "Și, cu ochii pironiți în drobul de sare de pe horn [amenințarea, pericolul] și cu mâinile încleștate, de parcă le legase cineva, începură a-l boci [pe copil] amândouă… Atunci ele, viindu-și puțin în sine, începură a-și șterge lacrămile și a-i povesti [omului]
cu mare jale despre întâmplarea neîntâmplată."
Aici, nevasta și soacra "bietului om" reprezintă păsarea și îngrijorarea la maxim. Atenția este țintită pe pericol ca pentru a îl ține acolo să nu miște, corpul se încordează ca 122
pentru a furniza energie concentrării atenției pentru a ține cu privirea amenințarea în control, într-un mod magic.
Îngrijirea, aici, ar însemna să se folosească de mâini, în loc să le încordeze până la înțepenire, și să dea drobul jos de pe horn.
Deci, se pare că utilizarea îngrijorării, tinde să se substituie nu doar iubirii/dragostei, ci și îngrijirii, a face efectiv ceva. Când mă îngrijorez, privesc, îmi îndrept atenția în viitorul imediat, mediu sau îndepărtat. Nu mă
uit aici și acum. Dacă am grijă să nu cad, mă uit mai încolo, în depărtare, la ce poate să apară periculos, mă uit în spațiul virtual, căci doar acolo este viitorul. Și în felul ăsta cad în groapa care este aici, aproape. Când se întâmplă asta, nu o iau ca pe o ineficienţă a grijii, ci ca pe o confirmare a necesității ei. Spun că trebuia să am și mai multă grijă. Și uite așa lucrurile escaladează. Cu cât grija îmi va provoca mai mult din astfel de lucruri, cu atât o voi intensifica. Cu cât o voi intensifica, cu atât voi păți mai mult lucrurile de care am grijă să nu se întâmple. Dar nu voi lăsa grija din mână. Nu e ea de vină. Eu sunt defect, prost, incompetent. Ea este cea care mă ține să nu cad mai rău. Ea este majordomul regelui, ea este locțiitorul părinților. Cum să renunț la asta? Ar fi ca o trădare, ca o lezmajestate…
Grija este marele protector, cel fără de care nu am putea supraviețui. Fără grijă, "ne mănâncă câinii…"
Apropo de câini…
Iubitorii de animale, chiar și atunci când se duc (fără nicio grijă) în mijlocul unei haite de câini pentru prima dată, aceștia, chiar dacă nu-i cunosc, se gudură pe lângă ei, iar pe cei cărora le este frică (au grijă să se ferească) de câini, îi latră și-i mușcă.
Îngrijorarea arată o neîncredere totală în aproape orice, în afară de îngrijorarea în sine. Lipsa de îngrijorare este considerată inconștiență, iresponsabilitate. Este gestul 123
suprem de supraviețuire, apărătorul suprem, mai tare decât oricine, fie acesta și Dumnezeu. De asemenea, este iubitorul suprem – "Nu e normal să nu te îngrijorezi puțin așa. Chiar nu-ți pasă?"
Grija, îngrijorarea este o cârjă pe care o folosim (total inadecvat) și atunci când nu ține nimic de noi.
O folosim atunci când, de exemplu, îmbătrânim, vine ploaia, se face ziuă sau se face noapte, când urmează să
vina meteoritul sau cutremurul, când urmează să murim…
În atacul de panică este cel mai relevant. Aici omul simte că pierde total controlul. Că nu mai ține nimic de el. Că
urmează să moară negreșit.
Ce face el în această stare, situație?
Se îngrijorează la maxim pentru a face față. Doar atât ține de el. Asta e doar a lui. Nu i-o ia nimeni. Dar, ce să vezi, că îngrijorarea amplifică și mai mult starea, agravează
simptomele de panică. Studiile făcute pe cei cu boli cronice cardiovasculare au evidențiat la grupul cu tulburare de panică un risc de mortalitate cu 80% mai mare față de grupul fără această tulburare.
Îngrijorarea, nu doar creează panica, ci o și amplifică
atunci când aceasta se instalează la un declanșator oarecare.
"Cum pot să stau liniștit când se întâmplă asta? Este normal să mă îngrijorez, nu stau degeaba…" spun oamenii în astfel de situații. Ideea este că scălămbăiala haotică a gestualității din timpul panicii, care arată în mod evident îngrijorarea maximă, este un act disperat în care se pune toată speranța de scăpare. Cumva, de această îngrijorare mă agăț ca de ultima soluție de a fi în siguranță, de a mă
salva.
Toți
ceilalți,
universul,
părinții,
medicii,
medicamentele, Dumnezeu, trec pe locul doi.
Deci îngrijorarea este instrumentul meu pentru a dobândi siguranța. Și nu mă simt în siguranță, decât atunci când 124
ține de mine, când eu sunt cel care am controlul. E
"neprețuitul" meu dar primit de la părinți. E doar al meu.
Câtă vreme este cu mine, sper la siguranță. Cum să mă
încredințez, cum să mă relaxez, să mă las în altceva care nu sunt eu, altcuiva? Cum să renunț la el? Ar fi ca și cum aș renunța la mine. E ultimul lucru la care renunț. În fața morții mă agăț cel mai tare de el. Disperarea (panica) cu care o fac, arată clar asta. Doar moartea ne va despărți…
Îngrijorarea este doar a mea, pentru că ține doar de mine (ca și sinuciderea). Nu am nevoie de nimic pentru a mă
îngrijora, nici de logică, nici de situații reale, de nimic, îmi pot face griji din orice, chiar și din nimic. Sunt un mic dumnezeu, demiurg al grijii. Chiar nici nu pot concepe viața fără ea. Ea este viața mea. De aceea când grija devine o povară, îmi doresc să mor, să scap, adică să
devin fericit…
Heidegger vorbește de grija (sorge) ca ființare esențială a omului, a "faptului-de-a-fi-în-lume”.
Deci, grija dă chip omului – chipul grijii, chipul păsării.
Dar nu grija pune stăpânire pe om, ci omul vrea să (se) stăpânească, să dețină controlul prin grijă – ea este caduceul lui, sprijinul lui. Și ține doar de el, îl poate produce oricând, nu este la mila nimănui. E al lui, doar al lui. E siguranța lui, deci neîncrederea lui, la care nu renunța niciodată ("... siguranța mea, aveauul, osânda mea.")
Concluzia ar fi, că îngrijorarea, grija este "dumnezeul"
omului creat de el însuși, este "prețiosul" său, puterea sa absolută la care nu renunță și față de care are o atitudine ambivalentă – îl urăște și îl iubește în același timp. Acest dumnezeu
a
uzurpat
locul
Dumnezeului
iubire/dragoste/bucurie, aducându-i acestuia critica că
este nepăsător (fără griji). De asemenea, în pofida oricăror evidențe ale ineficienței îngrijorării, aceasta este 125
considerată atitudinea cea mai serioasă, nobilă, responsabilă și eficientă dintre toate.
Acest fapt, fenomen, credință, mit, această convingere nestrămutată este sursa tuturor suferințelor umane.
Ce soluție avem?
Primul pas, ar fi să privim grija în realitatea ei. Să o desconspirăm, demitizăm, să o detronăm de pe locul pe care îl uzurpă.
Nu este ușor să facem asta, pentru că grija este creația noastră, copilul nostru, doar al nostru. Cum să renunțăm la ea? Cum să ne abandonăm copilul? Cum să facem pruncucidere? Noi ne-am întronat copilul în locul lui Dumnezeu, din nevoia de siguranță, care înseamnă facă-se voia mea. Făcând asta, noi ne-am pus în locul Creatorului, noi am devenit "dumnezeu tatăl" iar grija a devenit "hristosul", fiul nostru, căruia toate i le-am dat în stăpânire. Grija noastră este hristosul nostru, salvarea noastră, iar îngrijorarea este actul nostru de rugăciune, de pietate. Iată religia noastră. Iată credința noastră de nestrămutat.
La ea evem de renunțat.
Și nu este lucru ușor să renunț la credința mea strămoșească. Să devin necredincios. Un eretic.
Încrederea adevărată, încredințarea în necunoscut este dușmanul siguranței.
"Cel rău" este protectorul, cel ce ne apără de pericol, cel ce identifică pericolul, cel ce consideră că există pericol, cel ce ne ține în siguranță. Este hristosul, salvatorul nostru. Fiul nostru. Odorul nostru.
Cum am putea să spunem alături de Hristos "Piei, Satano!" sau "Facă-Se Voia Ta, nu a mea"?
Asta este întrebarea. Nu "a fi sau a nu fi", pentru că asta nu ține de noi (nu este vorba de a fi-ul în acest plan), oricum suntem.
126
Yeshua e Meshiha, izbavește-mă de cel rău (ego), pe mine cel ce trăiesc în separare.