Cu greu se poate face diferența între conceptul de renunțare și cel de predare, a (te) lăsa.
Când renunți, o faci după ce te-ai luptat până la epuizare, după ce ai făcut eforturi uriașe și ți-ai sfârșit toată energia.
În final, rămâi secătuit de vlagă și nu mai ai puterea nici măcar de a dori...
Ce te-a adus până aici?
Speranța că vei putea să obții/determini un anumit rezultat dorit. Nu ai lăsat, nu ai dat drumul, decât atunci când nu ai mai putut. De aceea în renunțare se trăiește extrem de intens "nu pot". Mai mult, în această fază, nu mai ai energie să poți, să poftești, să-ți dorești altceva.
Starea seamănă cu o apatie. Se pierde pofta de viață în general.
A te preda este altceva. Este o alegere de a nu mai lupta, de a nu mă mai opune, de a nu mai stărui în războiul cu obstacolul care se interpune între mine și obiectul dorinței mele. Nu mă mai agăț de speranța că dacă insist, dacă
mă strădui până la "capăt" (care nu este altul decât cel al renunțării), voi putea atinge acel rezultat, împlinirea dorinței mele. Când mă predau, o fac când încă pot să mai lupt. De aceea, în predare este "pot", pe când în renunțare este "nu (mai) pot".
175
Credința că dacă insiști, dacă vrei foarte mult și depui eforturi uriașe o să reușești este una limitativă și distrugătoare. Este o credință utilizată destul de des în cultura tradițională, dar și în cea actuală. Sloganul "dacă
vrei, poți" este destul de des auzit. Adeseori, în pofida evidenței că nu ține de mine, îmi încordez "mușchii voinței" pentru a determina ceva din afara jurisdicției puterii mele. Mai rău, pot crede că pot avea putere asupra unei alte voințe, că îi pot determina direcția alegerii. Și mai rău este că eu cred că pot determina ce să simtă o altă ființă... când nu pot determina nici ce simt eu.
Este o credință în baza căreia aleg și acționez frustrându-mă, suferind, chinuindu-mă.
Deci, a mă preda, înseamnă a alege să fac altceva decât a merge până la capăt. În economie, într-o afacere de exemplu, asta înseamnă a face o schimbare și a nu insista până la faliment. În război, înseamnă a mă preda la momentul în care nu sunt distrus/învins total.
Renunțarea deci nu este o alegere, ci o cădere din lipsă
de resurse. Într-un fel, este finalul unui kamikaze. Este acel am făcut tot ce am putut până în pânzele albe, am mers până la capăt. Aceste deziderate/slogane sunt valorizate cultural. Sunt considerate ceva bun. Un om care face așa este un om care "nu se dă bătut", are ambiție, nu renunță așa ușor…
A nu renunța, a merge până la capăt, indiferent care ar fi acela, cu orice costuri, are valențe eroice. Iată de ce "a nu renunța", decât la final, când totul este distrus iremediabil este o valoare de care te lepezi cu greu. Pe de altă parte, dacă nu ai făcut "absolut tot ce ai putut", te vei învinovăți.
Iar vinovăția este bau-bau-ul suprem pentru oamenii civilizați în cultura eroului.
176
44. De asemenea, este necesară deosebirea dintre acceptare și alegere
Accept ceea ce nu ține de mine, când nu am de ales decât între a mă împotrivi la ceea ce nu ține de mine, în fața căruia/căreia oricum nu am nicio putere – deci împotrivirea mea nu face nicio diferență – sau a lăsa să se întâmple ceea ce oricum s-ar întâmpla în pofida împotrivirii mele. În cazul în care aleg să mă împotrivesc, împotrivirea mea ar produce eventual nervi sau un accident vascular, dar nu și o rezolvare a ceea ce doresc.
Deci, și la acest nivel al acceptării avem de ales între acceptare (a lăsa) și neacceptare (a mă împotrivi ca prostu', fără niciun efect, fără rost).
Însă în situațiile în care ține de mine, am de ales, de decis ce să fac, ce atitudine aleg, nu să accept. În aceste situații, am de ales, pe de o parte, să mă împotrivesc în diferite moduri la ceva și, pe de alta, între diferite opțiuni de a face sau a nu face ceva.
A spune "accept să fac asta…" sau "accept să-mi faci asta…" este impropriu înțelesului de acceptare. În aceste cazuri exprimarea corectă este "aleg să fac asta…" sau "îți permit să-mi faci asta…", pentru că ține de mine. Alegerea ține întotdeauna de mine. În acceptare este o alegere minimă între a lăsa să fie ceea ce oricum ar fi indiferent ce aș face eu sau a mă împotrivi fără sorți de succes, poate eventual cu senzația că am făcut ceva, nu am stat ca prostu', chiar dacă împotrivirea mea a fost în van.
În concluzie, când nu ține de mine, accept, când ține de mine aleg să fac.
177
Oamenii înțeleg greșit asumarea. Ei cred că asumarea îi ferește de consecințe, de trăirea acestora, pe când asumarea
înseamnă
tocmai
trăirea,
îndurarea
consecințelor în împăcare.
Dacă te doare nu înseamnă că ești neasumat.
Asumat înseamnă că eu aleg ceva asumându-mi riscuri.
Ce riscuri?
Să pierd sau să mi se întâmple ceva nedorit…
În ambele cazuri simt durere, frustrare etc. în mod firesc.
A fi asumat înseamnă deci a trăi durerea (pentru că ăsta este riscul asumat). A suporta consecințele înseamnă
asta, să trăiesc durerea. Asumarea nu înseamnă că eu nu mai suport consecințele, ci din contră…
Formula este următoarea:
Cu toate că o să mă doară de mă ia dracu (îmi asum asta), decid asta.
A nu fi asumat/ă este atunci când zici că ți-ai asumat, dar aștepți să nu te doară, să nu suporți consecințele alegerii tale. Este absurd… Păi, atunci ce mai este asumarea?
Asumarea este responsabilitatea. Adică cineva răspunde, plătește pentru această alegere/decizie atunci când iese nașpa și câștigă când iese bine. Adică îmi asum și pierderea și câștigul. Dacă pierd plâng, mă doare, dacă
câștig râd, mă bucur… Mi le asum pe amândouă după caz…
Ce înțeleg oamenii prin asumare?
Că dacă declari verbal că îți asumi ceva, în caz că se întâmplă ceva nașpa nu te mai atinge? Nu te mai doare?
E ca și cum ai zice că dacă te arunci în cap în piscina fără
apă și zici că îți asumi consecințele/responsabilitatea (așa vrei tu), în cazul când o faci și ți se rup picioarele ești mirat că te doare???
Ciudată logică…
Un alt exemplu:
178
Mă bag într-un joc – să zicem la loto – și îmi dau ultimii bani sau din puținul meu ca să joc, cu speranța de a câștiga și nu câștig.
În mod firesc îmi vor lipsi banii aceia și voi simți lipsa lor în lipsa pâinii sau a ce prejudicii mai pot suferi din cauza aceasta. Dacă regret ce am făcut, și zic că nu o să mai fac asta niciodată, că ce prost am fost, că m-am luat după..., înseamnă că nu mi-am asumat consecințele. Dacă nu regret, chiar dacă mă doare, chiar dacă sufăr de pe urma actului meu, atunci sunt asumat.
Asumarea/responsabilitatea înseamnă că nu mai învinuiesc pe nimeni pentru consecințele pe care le suport/trăiesc eu. Nici pe mine nu mă învinovățesc și pedepsesc. Le accept (nu mă împotrivesc lor, nu încerc să
scap de ele) și le trăiesc, fie cu durere într-un caz, fie cu bucurie în celălalt…
46. Și diferența între "a lăsa să fie" și "de-lăsare"
„Dă-mi Doamne puterea de a accepta ceea ce nu pot schimba, curajul de a schimba ceea ce-mi stă în putinţă şi înţelepciunea pentru a face diferenţa între ele!”
("Rugăciunea seninătăţii" a lui Reinhold Niebuhr) Când ne identificăm cu ceva, cu ce avem, cu felul de a fi, de a face, cu comportamentul, cu felul de a gândi etc. –
când spunem "ăsta sunt eu" – se creează ideea că ăsta sunt eu (ca un dat), nu că așa aleg să mă comport eu.
Și atunci, datorită acestei identificări, fie mă resping pe mine (resping a fi-ul meu, pe "eu sunt"), dacă voi percepe ce am, felul meu de a face etc. ca fiind ceva de nedorit, fie mă mândresc cu asta ca și când eu sunt asta, nu doar un fel de a face ales de mine la momentul respectiv.
Adeseori spunem că ne place de noi în anumite momente, iar în altele, nu. A spune asta, este o greșeală "tehnică", 179
pe care o facem datorită identificării cu "felul nostru dat"
de a fi (de exemplu corpul) și/sau cu "felul ales" (de exemplu atitudinile, stilul de expresie, comportamentul, faptele și altele asemenea). Dar odată ce am făcut această
"greșeală", suntem dependenți de ceva ce nu ține de noi, daturile cu care ne-am născut de exemplu sau cu felul obișnuit de a gândi, comporta etc. Acestea din urmă, mai ales, au o dinamică mai mare decât primele, astfel că ieri mi-a plăcut ce/cum am făcut, iar azi nu prea, dar mă
exprim că "ieri mi-a plăcut de mine", iar "azi nu-mi mai place de mine" și "aș vrea să fiu iar ca ieri".
Nu eu sunt perfect datorită dotării și funcționării mele și nici nu sunt greșit datorită acestora, ci eu doar sunt și pe acestea le am (sau aleg să fac într-un fel) la un moment dat sau nu.
Când le am (sau aleg să fac într-un fel), ele nu mă
definesc. Ele sunt ca ustensilele. Ca o șurubelniță, de exemplu. Nu mă definește șurubelnița. Eu sunt eu și doar sunt. "Șurubelnița" poate fi mintea mea sau picioarele mele. Cum o utilizez, e altceva. Dar nu sunt eu.
Șurubelnița aste un dat (defectă sau nu – nu ține de mine, deci o accept sau nu, oricum nu am ce face). Ce fac eu cu asta, cum o utilizez ("prost" sau "bine"), ține de mine. A alege să o utilizez într-un fel sau altul, să o utilizez disfuncțional sau funcțional raportat la ceva anume ține de mine.
Este posibil să fi fost învățat (de părinți, de cultură, de credințe etc.) să o folosesc într-un fel disfuncțional în raport cu scopul ei. Atunci se numește că am deprins o practică care nu mă conduce la scopul vizat. Prejudecățile sunt handicapante funcțional, pentru că mă opresc de a ajunge la obiectiv – de a cunoaște, de a vedea, a auzi, a gusta etc., apoi a realiza. Ele îmi induc ce gust să simt, îmi spun cum stau lucrurile înainte de a vedea cum stau lucrurile, uitându-mă la ele sau pipăindu-le. Așa că mă
opresc de a cunoaște. Rezultatul este că nu o să cunosc 180
cum sunt lucrurile, ci le voi "vedea" în conformitate cu șabloanele culese de nu știu unde – pre-judecăţi, formule de-a gata. Eu nu mai gândesc. S-a gândit deja înainte.
Am o șurubelniță, am o minte, am organe de simț bune, dar nu le folosesc sau le folosesc prost. Efectul este ca și când nu le-aș avea, ca și când le-aș avea stricate. De aici handicapul funcțional, ca și când ar fi unul dat.
Să îmi utilizez daturile, instrumentele într-un fel, ține de mine, este o alegere, e un a face cum este mai bine (să
îmi folosesc mintea, vederea, auzul, experimentarea etc), nu o acceptare. Accept doar atunci când nu ține de mine.
Dacă sunt dotat cu o minte defectă, atunci nu am ce face.
O accept sau nu. Eventual, am de ales ce pot să fac eu cu această minte, cu această șurubelniță defectă. Atât. Asta am în dotare și trebuie să văd cum mă descurc cu asta.
Deci...
Așa-ul meu poate fi un "dat" și un "ce aleg eu să fac" cu el – funcționarea.
Am aceste picioare – este un "așa dat" (morfologia anatomică – o accept sau nu).
Ce și cum fac eu cu aceste picioare – este un "așa funcțional". Asta nu este de acceptat, pentru că ține de mine ce și cum fac. Aici pot să aleg, să schimb, să nu mai fac așa, ci altfel. Greutatea stă în inerția obișnuinței, în necunoaștere etc.
Aici este de lucrat și practicat. Nu la cele care sunt date și sunt în afara ariei mele de putere, care nu țin de mine.
Acolo este de acceptat sau nu. Dacă nu accept, mă
împotrivesc ca prostu' la vântul care bate și sufăr…
Foarte important este să discern între ce ține de mine și ce nu. Că altfel ajung să accept ce ține de mine să fac (și nu fac nimic), în loc să aleg să fac cum vreau și, pe de altă
parte, să încerc să schimb ce nu ține de mine. Stupid.
Deci…
"Eu sunt" nu este așa-ul meu (nici chiar cel dat) – mi s-a dat, am dobândit un așa, de exemplu corpul care nu-l 181
reprezintă pe "eu sunt". Corpul este ca un radio care redă, exprimă postul de radio captat pe frecvenţa cutare. Este instrumentul de exprimare a eului aici și acum. Este posibil să fie un instrument nu prea bun de redare, dar asta e. Dacă nu îl accept, ce pot face? Să nu mă mai exprim prin el (să mor, să mă sinucid sau să mă lamentez, să-l resping, să-l distrug în felul ăsta indirect și cam atât).
Dar când mă identific cu instrumentul, cu corpul de pildă
(când spun eu sunt corpul) respingând, neacceptând așa-ul dat zic că mă resping pe mine în sensul de "eu sunt".
În sens extins, "eu sunt" se poate identifica și cu așa-ul funcțional – comportamente, deprinderi, credințe etc. (de multe ori și cu achizițiile, cum ar fi cu bicicleta) Dacă le respinge pe astea, simte că se respinge pe sine în sensul de "eu sunt". În primul rând, aici nu este vorba de acceptare, pentru că aici este de a alege să faci într-un fel sau altul. Ori el dacă se identifică cu acest mod de a fi, de a face într-un fel, dacă renunță la asta, simte că renunță
la el. Cum-ul nu este un dat, deci e de ales. A îl respinge, nu înseamnă că mă resping pe mine în sensul de "eu sunt"
și nu e nici măcar un dat (cum ar fi corpul). Dacă resping felul de a gândi, de cum utilizez gândirea, nu resping gândirea pe care o am în dotare (datul) și în niciun caz pe
"eu sunt" care o are în dotare.
Deci…
Dacă eu am de ales să nu mă mai folosesc de prejudecăți în cunoașterea și relaționarea cu lumea, cu oamenii, cu acțiunile etc. și să aleg o altă abordare, cum ar fi experimentarea personală, nu înseamnă că mă resping pe mine, că renunț la mine, că nu mă accept etc. Pentru că
nu este vorba despre mine aici (în sensul de "eu sunt"), ci despre cum aleg eu să fac lucruri, despre deprinderi, despre obiceiuri…
Dacă mă identific cu un obicei (prost/bun, dăunător sau nu...) și spun că asta sunt eu (ca foarte mulți oameni care se identifică nu doar cu daturile, cum ar fi corpul, ci și cu 182
felul de a face lucrurile), atunci avem de-a face cu o gravă
depersonalizare – identificarea lui cineva cu ceva.
Interesant cum oamenii tind să-și respingă, să nu își accepte daturile (cum ar fi corpul), dar nu renunță în ruptul capului la felul cum au învățat să le utilizeze, la stilul lor de a face ceva, la obiceiuri, la cum. Mai degrabă
se identifică cu felul de a face un lucru decât cu ce au (minte, picioare etc). Pentru că daturile nu țin de ei. Le-au primit. Pe când felul cum fac un lucru este o alegere, este o creație a lor (ca senzație, că de obicei este învățat de la părinți și din mediu cultural). Le e greu să renunțe la cum-ul lor, chiar dacă este nașpa.
Ei se vaită mai degrabă că nu le sunt acceptate felurile (idioate sau nu de a face un lucru), mai puțin cum au picioarele… În ultima situație, dacă nu îmi accepți picioarele, nu mă afectează așa tare, atâta vreme cât eu le accept. Dacă însă eu nu le accept, mă doare dacă tu nu le accepți. Pentru că în acel moment le voi respinge și mai tare eu însumi. Aș vrea ca tu să mi le accepți, ca să le accept și eu.
"Eu sunt" nici nu este luat în calcul, e prea inefabil. Prea puțini oameni sunt conștienți de acesta, de ei.
Nu de puține ori felul în care alegem să utilizăm așa-ul dat, are o influență asupra acestuia. De exemplu, m-am născut cu o musculatură anume. Dacă practic anumite exerciții, mușchii se vor forma într-un fel, dacă practic altele, se vor forma în alt fel. Unele exerciții, unele practici pot să conducă la malformații. O postură vicioasă, de exemplu, dacă stau cocoșat, pot să dezvolt o cocoașă.
Putem numi asta, dacă vrem, somatizarea asupra unui fel dat (anatomic) a unui fel de a face (postura viciată).
Ține de mine să aleg, să adopt o altă postură, chiar dacă
îmi este greu. Dacă eu spun că asta înseamnă că nu mă
accept așa cum sunt, că eu așa am învățat să stau, că așa m-am obișnuit, așa mi-e comod, confortabil, atunci asta este o alegere, nu o acceptare a ceva ce nu ține de mine.
183
Este o de-lăsare (a nu face ce ține de mine), nu o lăsare să fie (acceptare a ceva ce nu ține de mine). Și voi pretinde de la ceilalți să mă accepte așa cum sunt, dar de fapt le pretind să mă lase să fac ce și cum vreau eu…
Dacă acest lucru mă privește, mă afectează doar pe mine, atunci este problema mea. Dar dacă îl afectează și pe celălalt (pentru că, de exemplu, conviețuim în același spațiu), atunci devine problemă comună și sursă de dispută, conflict, tensiune.
47. Deosebirea dintre "îmi pare rău" și "vinovăție"
Tendința de a te arunca la picioarele cuiva, de a te tângui/târgui, de a ispăși, pentru a repara lucrurile și a redobândi ce ai pierdut este neasumarea din vinovăție.
Această tendință își are originea în neasumare (vinovăție), nu în părere de rău, în asumare. Ea te împinge să nu îți asumi rezultatul care este consecința alegerilor tale conștiente/inconștiente. Nu ești blând cu ele (alegerile tale), le blestemi, te blestemi...
Te arunci la picioarele stăpânului urându-ți și urlându-ți vinovăția și spui "bate-mă, biciuie-mă, omoară-mă, dar dă-mi ce mi-ai luat sau nu-mi mai dai, fac orice!"
Această tendință este deci un act agresiv al sclavului care încearcă să-l forțeze pe stăpân să-i dea ce vrea, ce dorește. Nu se împacă cu faptul că nu mai are. Forțează, violentează, încercând să determine milă, vinovăție, compasiune – manipulare perfidă.
Dacă stăpânul zice "bine, te iert..." din milă, sclavul se răzvrătește că el nu vrea milă, ci iubire...
O așteaptă și nu vine... vine doar milă. Dacă mila este compasiune, se simte nevăzut pentru că această
compasiune ere valențe universale, nu îi este adresată
special lui, dacă este cu dispreț, atunci se simte văzut prost, dar este real – este disprețul stăpânului față de 184
sclav. Iar ăsta este un lucru real. Câtă vreme ceri de la cineva ceva ce numai el îți poate da, te faci sclavul lui și primești în consecință.
Când iubești, nu ceri, ci dai/dărui.
Această tendință este ascunsă chiar și faţă de sine însuși pentru a evita rușinea, penibilul, mai ales atunci când rațiunea o vede așa cum este, fie ca irațională, fie ca penibilă (adică improprie), fie ca nepractică etc…
A te arunca la picioarele cuiva înseamnă a face ceva cu disperare pentru a îl îndupleca, pentru a îi forța îndurarea...
Rezultatul este din start sortit eșecului, pentru că nu se poate obține decât milă și cel mai probabil nu aia care înseamnă compasiune, ci aia care seamănă cu disprețul, cu superioritatea…
Adică sclavul, cel ce cere, încearcă să supună voia stăpânului prin vinovăția și penitența sa...
Adică tipic isteric – acela care prin servitute, prin penitență vrea să smulgă de la stăpân ceea ce-și dorește, care vrea să fie stăpânul stăpânului...
Aici, stăpânul poate fi oricine – cutărică, ceva, o structură, universul, Dumnezeu…
Vinovăția nu se asociază, ci se contrazice cu iubesc, iartă
(-mă) și mulțumesc. Vinovatul nu spune mulțumesc pentru că nu este mulțumit, nu este împăcat, de aceea se simte vinovat și vrea să refacă la loc, să primească din nou.
În "îmi pare rău" este împăcare.
De asemenea, atunci când cerem sau așteptăm ca cineva să se simtă vinovat, îi cerem de fapt să plătească.
Cum?
Făcând ce vrem noi…
185
48. Despre a fi răspunzător Definiţia culpei in drept:
"Fapta este săvârşită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără
temei că nu se va produce, fie [altă ipoteză]."
Omul nu prevede, fie că alege să nu facă asta, pentru că
nu considera important, fie consideră altceva important, cum ar fi când pre-ocupările sale cu orizont îngust lasă pe dinafară vederea a ce este considerat neimportant pentru sine. Asta conduce la a nu acorda atenție la ceva ce poate conduce la o eroare, accident etc. – la a fi neatent. Care de obicei este o scuză ca fiind circumstanță de deculpabilizare. De exemplu "aaa... scuze, n-am fost atent, n-am vrut" – adică nu a fost premeditat, deci nu se pune ca și culpă, dacă nu este intenționat.
Deci cea enunțată prima și care provine din neacceptarea gradului de risc și a doua, care provine din a nu acorda importanță.
Ambele sunt alegeri. Una, este de a nu accepta, a nega etc. pentru că forțez să fie/să văd ce/cum vreau eu și a doua, de a fi preocupat doar de ce consider important pentru mine.
Sunt alegeri de tip neasumat care conduc la accidente.
La celălalt pol se situează mecanismul obsesional în care se încearcă să se prevadă totul, să se acorde atenție la tot, ceea ce conduce la colapsul persoanei pentru că este imposibil să faci asta. Poţi face doar ce ține de tine în limitele resurselor spațiale și temporale. De aceea, pentru obsesional este necesar să distingă ce ține de el de ce nu ține de el (ce poate și ce nu poate) și să accepte ce nu poate că nu poate și să facă ce poate.
La isteric mecanismul obsesional se manifestă în sensul că
el vrea să prevadă tot ce nu ține de el, dar vrea să
controleze asta și astfel nu mai acorda atenție la ce ține 186
de el să facă sau să nu facă. De exemplu, în timp ce conduce mașina este concentrat pe cum să facă să se învârtă universul invers sau cum să se facă iubit și calcă
un om că nu se uită la drum (ceea ce ar fi ținut în totalitate de el). Este valabil și pentru pieton. Este valabil oriunde, oricând și în orice. Ţine de noi să trăim, dar dacă suntem ocupați cu altceva considerat mai important, ratăm asta.
După cum se vede, legea este făcută pentru isterici...
Așa cum Legea lui Moise era făcută la fel tot pentru isterici. Pentru a le pune limite.
Hristos a fost primul și marele terapeut care a invitat persoana liberă să se asume (să-și ia crucea sa și să-l urmeze pe calea libertății și responsabilității – adevărul și viața). Dar istericilor (majorităţii oamenilor) nu le-a convenit. E resimțită ca prea împovărătoare.
Oamenii preferă să poarte crucea altuia (să fie responsabili pentru alții, să scoată paiul din ochiul altuia), să se preocupe de ceva ce nu pot, decât să-și vadă de treaba lor, de ce ţine de ei. Își lasă crucea lor jos sau o pun în cârca altuia și încearcă din răsputeri să o preia pe a altuia, să se preocupe de ce nu ține de ei. Bine-nțeles că justificarea lor este că fac asta din cauză că le pasă atât de mult, că intenția lor de bine este atât de mare... De aceea le este greu să nu se ocupe de alții și astfel nu au timp de ei, de a face efectiv ce ține de ei.
Îndemnul lui Hristos este de a-ți vedea de treaba ta ("dacă
eu vreau ca el să... ce ai tu?"). Adică ocupă-te de ale tale.
Nu te mai compara, nu (te) mai judeca etc. Fă ce vrei cum poți cu tine... Să-ți vezi de tine. Când faci asta, poți să fii tu întreg și cu altul...
187
49. Despre nunta/uniunea dintre copiii Cerului și făpturile Mamei Pământ – dintre spirit și trup (un mit șamanic după "Mitul Creației")
"Mama Pământ a creat făpturi felurite și toate au dragoste în ele. Dar ele nu știu ce este iubirea și lumina de care sunt atrase irezistibil. De aceea ele tânjesc să fie iubite/cunoscute și luminate prin unirea cu trupurile de lumină și iubire ale copiilor Cerului, precum și prin atenția acestora. Numai așa pot ele să-și ofere darul de dragoste sădit în ele de Mama Pământ. Iar, acest dar copiii Cerului pot să-l culeagă prin simțire, prin primire.
A fost această idee a creării universului fizic în al treilea tărâm, Pământul de Mijloc, pe care Omul ca fiul al Cerului a avut-o acum multe evuri, prin care se poate realiza nuntirea dintre copii Cerului și făpturile Mamei Pământ.
În acest tărâm Mama Pământ a creat făpturi pe măsura copiilor. Trupuri cu care ei să se împreuneze și să le locuiască. Prin ele se pot ei bucura mai deplin de acest tărâm atât de gustos. Împreunarea dintre copiii Cerului și trupuri este Nunta sacră a acestui tărâm – Erosul primordial dătător de viață. De aceea viața fără eros se ofilește. Și a făcut Mama Pământ trupurile ca niște mirese frumoase și pline de dragoste. Foarte fertile sunt ele, dar așteaptă ca sămânța Iubirii să fie sădită cu atenție și fermitate în ele. Făpturile Mamei Pământ nu cunosc libertatea, dar cunosc respectul și nu suportă
constrângerea.
De aceea, iubirea copiilor Cerului este dorită în necondiționare. Atunci când trupurile/miresele sunt sădite de copii cu iubire și bucurie, acestea se dezvoltă, cresc în putere și lumină – înfloresc. Astfel rodul de dragoste se arată și se oferă spre a fi cules. Dar este ca acest rod de 188
dragoste să fie oferit de copiii Cerului unul către altul, ca să fie dăruire și primire în împreună.
Această împreunare este Nunta eternă, în care trupul este oferit celuilalt plin de rod.
În acest al treilea tărâm venim pentru a învăța această
împreunare. Să primim și să dăruim.
Ce să primim?
Ce ni se dăruie.
Ce să dăruim?
Ce primim...
Așa putem spune că avem viață în noi. Altfel, nevoia de a o poseda, de a o constrânge într-un fel, de a o ține/deține permanent în proprietate, o usucă, o omoară.
Și așa a fost întocmit Pământul de Mijloc – parte masculină
și parte feminină, care să se caute și împreună să se țină
laolaltă – după felul Omului și Femeii."