Procesul, de uitare, care poate fi pus pe seama mecanismelor obișnuite de apărare față de traumele din copilărie nu este întotdeauna al acestui "complex psihofizic" în care s-a întrupat o persoană, ci chiar a sufletului.
218
De multe ori, de la el izvorăște această ideologie. Că mai bine să nu știi. Dacă nu știi, rămâi bun. Dacă nu știi, nu ți-e frică. Dacă nu știi, nu te doare. Dacă...
Ceva de genul, dacă nu știu că ești defect, rău te iau în brațe, te iubesc, te iert...
Este o cale paralelă cu adevărul și duce la inautenticitate.
La o falsă iertare, iubire, acceptare...
Simțirea e Calea.
Simțirea de maximă intensitate e percepută pe lumea asta ca durere. Sufletește, ca ardere. Simt dragoste – simt căldură.
"La început era Eh (Eu). Nimicul Absolut.
Și O absolută sfâșiere de a Fi izvora din Adâncul Nimicului.
Și așa a fost Yeh (Sunt).
Și Eh (Eu) a zis Yeh (Sunt). Și așa a fost EhYeh (Eu Sunt).
Și EhYeh (Eu Sunt) a zis de la Eh Simt (că) Yeh (Sunt).
Iar Yeh s-a înfierbântat și a răspuns născând Dragoste."
(Mitul Creației).
Prima dată Eh spune Simt și Yeh răspunde dragoste (căldură, ardere).
Ce simt? Că sunt...
De aceea, fuga de durere este de fapt fuga de simțire...
Ce nu simt? Că sunt... Dragoste.
Și Yeshua e Meshyha a fost ispitit în Grădina Ghetsimani să îndepărteze acest pahar... Dar nu asta era Calea. Calea de a ajunge la dialogul primordial al lui Eh și Yeh.
Simt că sunt...
O veșnică sfâșiere de a fi... Eu.
E mai mult decât bucurie, e ceea ce unii numesc fără să
știe ce e aia, fericire…
Sensul e că noi aici pe lumea asta avem de mers pe calea simțirii.
În această întrupare, cele cinci simțuri pot să accentueze simțirea, dar pot să o și distorsioneze. Distorsiunea se 219
poate datora mai ales minții, credințelor ei limitative, prejudecăților, ideologiilor...
Și asta pentru că trauma primordială constă în exercitarea alegerii, a libertății. Este o frică de Libertate, de Adevăr.
Este o preferință pentru o libertate oarbă...
56. Despre vinovăție și control/frică
Oamenii urăsc responsabilitatea și viața pentru că se confundă responsabilitatea cu vinovăția, ceea ce într-un fel e corect...
De fapt, e același lucru...
Dar cultural, se spune că nu e bine să fii vinovat, pentru că ești rău, defect, greșit etc., dar e bine să fii responsabil...
Confuzia e firească în acest context.
Întrebarea rămâne:
E bine sau nu să fii responsabil/vinovat? Adică, e bine să
fii liber? Adică e bine să fii?
Pentru că, dacă nu ești liber, ești robot, un mecanism, adică nu ești tu, viu (a fi viu, deci, persoană, înseamnă a fi liber, deci responsabil/vinovat)...
Confuzia creată de cultură e mare, pentru că ne induce frica de vinovăție (deci de libertate, de a fi viu etc.) și, pe de altă parte, ne impune responsabilitatea, adică
libertatea.
Cum e posibil?...
Cum să "impui" libertatea?
Responsabilitatea nu se impune, ci face parte din libertate, adică din a fi viu...
Dacă ești viu, ești liber, deci responsabil.
Culmea... a fi viu, adică liber și responsabil nu este o alegere/responsabilitate (nu e o decizie, nu ține de noi sau doar de noi), ci doar a nu mai fi ține de noi...
220
Una dintre cele mai importante surse de nefericire umană
constă în faptul că nu ne împăcăm cu neputința noastră și cu alegerile/voința celorlalți.
La noi, urâm faptul că nu putem. Ne simțim vinovați că nu putem. De exemplu, dacă vrem să iubim pe cineva și nu putem, ne simțim vinovați.
Adică, din cauza noastră nu îl iubim "așa cum ar trebui"...
Păi, dacă nu putem ceva, orice ar fi acel ceva, oricâtă
intenție/bună-voință am genera, oricât efort am depune, efectul ar fi nul. De fapt, ne simțim vinovați de faptul neputinței noastre, care se manifestă prin furie împotriva neputinței noastre. Această furie nu înseamnă altceva decât un refuz al realității: nu accept faptul că nu pot, nu se poate să nu pot, nu am voie să nu pot... E un decret dictatorial pe care îl dau neputinței mele. Cu toate acestea... tot nu pot. Și mă zvârcolesc de furie și disperare...
Putința nu e de la mine, cum faptul că sunt om nu e de la mine. Adică nu este un efect al alegerii mele, al voinței, al sforțării mele. Dacă de mâine aș decreta că sunt fluture, în pofida oricăror eforturi, tot homo sapiens aș rămâne...
De asemenea, nu pot să produc viață la voință/alegere.
Nu pot să îmi mai dau o zi de viață în plus. Pot însă să mi-o iau. Tot așa, nu pot să produc iubire și orice altă simțire prin care se spune DA. Pot produce doar un refuz, o împotrivire, un NU. Nu pot produce iubire și bucurie, dar pot produce vinovăție, ură, frică...
Nu pot produce viață, dar pot lăsa viața să fie. Nu pot produce iubire, dar pot lăsa iubirea să fie... Pot să las, nu pot să pot...
Pe de altă parte, când alții nu pot, de exemplu să ne iubească, îi învinovățim de rea intenție, că nu depun suficient efort..., uitând că în cazul nostru nicio voință și efort oricât de mare nu au fost suficiente pentru a produce ceea ce cerem de la alții. Ei, dacă ar vrea, ar putea...
221
Pe ceilalți îi învinovățim de rea-voință, pe noi, de neputință...
Măcar noi avem bună-voință... Avem intenții bune...
Dar ceilalți ar putea... dacă ar bine-voi. Ei clar nu vor, sunt răi. Clar sunt vinovați. Merită toată ura noastră, toata furia noastră... pentru că ei ar putea să genereze și viață și iubire și... tot ce dorim noi, dar nu putem...
Dacă ar vrea, ei ar putea să ne iubească...
Și... dacă noi am fi putincioși, poate ar vrea, ar prefera, ar alege să... ne iubească...
Voința lor, deci, e prin definiție mai eficientă decât a noastră în a determina simțire sau orice fenomen. Ei nu au scuze... pentru că la ei e o simplă alegere. Aleg să ne iubească sau nu. Nu presupune putut...
Mai mult, voința, intenția, gândul, emoția lor, sentimentul lor de ură, cuvintele lor rele, exprimate sau nu într-o formulă magică, au o extrem de mare putere asupra noastră. Ne pot îmbolnăvi psihic și fizic.
Întotdeauna, cineva sau ceva din exterior are o putere mai mare asupra noastră decât noi înșine. Răutatea cuiva îmi poate face rău nu doar psihic, ci și fizic. Ceva din exterior, malefic (un mediu toxic, blestemat sau plin de viruși sau germeni dăunători) mă poate ataca. Niciodată eu.
Excludem din start ideea că noi putem să ne îmbolnăvim în orice fel datorită răutății noastre (bineînțeles, întotdeauna justificată), a emoțiilor negative precum frica, furia, ura sau a gândurilor negative.
De asemenea, aceste lucruri sunt valabile și în cazul gândurilor, emoțiilor bune. Dacă vin din partea celorlalți, au mai mare putere asupra noastră. Ne poate salva mai degrabă altcineva bun sau un mediu benefic sau un tratament bun etc., decât noi înșine, chiar dacă posedăm aceleași caracteristici/însușiri. De aceea așteptăm pasiv salvarea din afara noastră.
Noi suntem neputincioși... și neajutorați, dacă ceilalți (sau Soarta, Universul) „nu vor" să ne ajute.
222
Ceilalți (sau orice din exteriorul nostru) au mai multă
putere, fie asupra noastră, fie asupra lor, fie asupra lumii în general. Noi nu avem putere, oricât ne-am strădui, doar tânjim după ea.
La noi, e multă voință, dar cu toate eforturile, nu putem.
Ce să facem?
La ei, e vreau...
Nu acceptăm acest vreau al lor. Acest DA al lor către ceva ce nouă nu ne convine. De ce le place lor cutare lucru sau altul? De ce nu vor și ei ca noi? De ce nu simt ca noi? De ce nu simt ce vrem noi? De ce... de ce?...
Nu lăsăm DA-ul altora... nu lăsăm ploaia să cadă...
Ne e frică de libertatea celorlalți... de DA-ul lor. Încercăm toată viața din toate puterile să-l limităm, să-l manipulăm... să-l anihilăm...
E foarte istovitor... să nu lăsăm vântul să sufle.
Încă o neputință pe care ne-o punem în cârcă. Și de asemenea, încă o vinovăție: nu ne-am străduit suficient să îi facem pe ceilalți să...
Cum să lăsăm mântuirea noastră la alegerea celorlalți? Ei pot, dar au o rea-voință. De aceea considerăm că ține de noi să le „câștigăm" buna-voință, să le-o determinăm cumva. Cum credem noi că am putea să facem acest lucru?
Cum putem produce acest miracol, având în vedere că noi nu suntem putincioși?
Păi, cum altfel? Ne întărim voința, pentru că noi suntem niște voinici ai voinței... Ne încordăm interior și amplificăm și mai mult voința noastră. Prin încordare interioară, prin străduință, producem o hiperintenție, o supervoință care va reuși să determine voința celorlalți (Dumnezeu, îngeri, univers, orice ființă, inclusiv omul), fie să facă ce ne dorim, fie să nu facă ce nu ne dorim. Concomitent sau ulterior, ne concentrăm la extrem gândul ca un efort de proiecție, precum și intenția asupra efectului dorit. Acest proces este denumit de obicei stare de așteptare. Starea 223
în care așteptăm să se întâmple ce ne dorim sau să nu se întâmple ce nu ne dorim. Este arma noastră supremă, magică, prin care credem că ținem la distanță pericolele de orice fel și chema binefacerile. Toate pe lumea asta sau în orice lume am fi se supun sau ar trebui să se supună
acestei supra-puteri... așteptarea noastră. E incredibil de puternică... credința noastră în ea. În sfârșit, ne-am descoperit „puterea”. Prin ea putem controla totul. De aceea nu vrem să renunțăm niciodată la ea...
De aceea suntem înțepeniți în așteptare, pentru că ne bazăm pe ea mai mult decât pe orice.
De obicei, numim această stare de așteptare împreună cu efectele ei corporale (de multe ori doar datorită acestor efecte) anxietate. Uneori o numim impropriu frică. Dar în frică, facem ceva concret, nu așteptăm. Ne luptăm sau fugim.
Aceste două neacceptări, a libertății celorlalți și a neputinței noastre, sunt surse pentru frică și depresie.
Frica și ura față de libertatea celorlalți și depresie datorată
neputinței noastre și vinovăției pentru asta.
Și totuși, când poți, te simți așa de bine!...
Așa e. E o mare plăcere în putere. Iluzia că stăpânești, controlezi viața...
E ca o dependență... poate cea mai mare dependență...
dar una aleasă datorită senzației plăcute pe care o oferă.
Plăcerea de a deține controlul poate face trimitere la plăcerea oferită de putere, de dominare, de a supune...
realitatea, mediul, pe ceilalți...
Este ca un act autoerotic...
Pe de altă parte așa te poți absolvi de orice vină că ai putea păți ceva din cauza ta sau a neatenției... Dacă se întâmplă ceva, e de la "univers", nu că nu ai fost tu destul de implicat sau atent.
Și uite așa avem plăcere plus lipsă de vinovăție...
Când ești nevinovat ești victimă...
224
Orice victimă se simte perfectă, fără greșeală... aproape sfântă... Iată încă o plăcere.. plăcere la pătrat...
Doar ceilalți, universul sunt de vină...
A pune în cârca altuia e o descărcare de povară, de vinovăție...
Interesant cum cel care vrea să dețină controlul, care tinde să se supraresponsabilizeze, vrea de fapt o deresponsabilizare...
Când simt bucurie, durere, tristețe, iubire, păsare nu este alegerea mea și nici a altora.
Și dacă nu simt astea, iarăși nu este alegerea mea sau a altora. Deci, dacă nimeni nu poate fi cauzator, nimeni nu e vinovat.
Dar dacă eu, simțind durere, tristețe de exemplu, nu las să simt asta, înseamnă că eu aleg să nu las, aleg să mă
împotrivesc conștient sau inconștient durerii, e un nu vreau... Și atunci aleg, conștient sau inconștient, să fac ceva pentru a nu mai simți asta. Crezând că acest lucru este un efect al unei cauze, o caut pentru a o anula ca astfel să anulez efectul – durerea. Caut vinovatul. Îl pot găsi în mine sau în afara mea, în ceva sau cineva. Și, după
ce cred că am găsit cauza/vinovatul, îndrept energia emoțională a durerii/tristeții către cauză, cu speranța că o pot anihila și astfel anula durerea. Această alegere de îndreptare către cauză/vinovat a energiei durerii se numește furie, ură, supărare. Pe scurt, acestea trei, sunt învinovățiri. A învinovăți este o alegere. Dacă găsesc cauza în mine, sunt furios, supărat pe mine, mă urăsc pe mine. Dacă o văd în afara mea sunt furios, supărat, urăsc pe altcineva sau ceva exterior mie.
Acestea pot fi exprimate pe o paletă largă de manifestări de la violență comportamentală până la pura încordare fizică și emoțională, inhibată ca exprimare exterioară.
Efectul scontat este nul. Nu se poate anula durerea chiar dacă ucid vinovatul. Indiferent unde văd că este cauza, 225
chiar dacă eu cred ca o îndrept către ea, energia rămâne de fapt în mine, iar efectele nocive ale acestei energii sunt distrugerea mea, fizic și psihic.
În concluzie, am de ales între a lăsa și a trăi această
durere sau a merge pe calea de mai sus. Asociat căii de mai sus, mai sunt și mecanismele negării, refulării, suprimării, reprimării, sublimării. Toate cu efectele lor secundare mai mult sau mai puțin nocive.
Cu alte cuvinte, când aleg să nu trăiesc durerea, aleg să
fiu supărat, furios pe mine sau pe altul, aleg să urăsc pe altul sau pe mine.
De cele mai multe ori procesul e inconștient și are reactivitatea unui impuls, unui instinct. Dar originea lui stă
într-un "progrămel". Când copilul cade, dăm na-na la asfalt sau la piatra de care s-a împiedicat. Ea e devină că
era acolo, că există...
Cineva trebuie să o încaseze, să plătească. După ce pățește, copilul primește "satisfacție" și iată că nu mai plânge. Deci, nu îl mai doare. Ecuația e simplă.
Credința, dogma e stabilită. De aia și funcționează așa bine.
Dar mai este ceva ispititor la vinovăție, poate mult mai mult decât utilitatea infantilă de deresponsabilizare.
Faptul că ne creează senzația de control și ne oferă un sentiment de identitate (a ne simți noi înșine, unici, deosebiți, speciali).
În puținele cazuri în care simțim că trăim, vrem să murim, fie din cauza durerii, fie de bucurie.
Mai ales când suntem bucuroși spunem că ăsta e un moment și un loc numai bun de murit...
Adică, atunci când simțim cu adevărat că trăim, simțim că
e un loc și moment bun de a muri?
Când ne simțim morți, vrem să simțim că trăim, iar când simțim că trăim, vrem să murim?
226
Sau de fapt vrem să permanentizăm aceasta simțire de a fi viu?
Când încercăm să facem asta eșuăm lamentabil. Rupem din fluxul viu al viului o bucată, un moment pe care îl imortalizăm. În felul ăsta noi împăiem viul. Viața noastră
se transformă astfel într-un insectar de momente împăiate. Ne resemnăm într-un voaiorism nostalgic, așteptând să ne completăm insectarul cu specimene de trăiri speciale, rare... Iată o viață care a meritat...
Facem multe ca să simțim că trăim, dar nu știm ce să
facem când trăim și vrem să murim, să nu mai fim, să se termine.
Este plin de sens și cu înțeles să faci chestii ca să... simți că trăiești. Dar când trăiești, simți bucurie... care mai e sensul? Ce mai urmează? Pentru ce simți că trăiești?
Pentru ce te simți viu? Unde mai e sensul?
Ce-ți mai poți dori când te simți viu, simți că trăiești, când ești în bucurie?
Când sensul este dat de un scop în viitor, totul este în regulă. Sunt activ, muncesc pentru realizarea scopului (să
zicem bucurie, fericire, să mă simt viu...) și în felul ăsta am un sens, dar mă simt mort (nu mă simt viu, ăsta fiind un deziderat). Când ating scopul de a fi viu, pierd sensul...
Pare un paradox, dar e o realitate a simțirii. Și da, simțirea e paradoxală. Nu prea știm să trăim fără sens, ceea ce înseamnă că nu prea știm să trăim când simțim bucurie, când ne simțim vii. Atunci vrem să murim sau ne îndreptăm iar spre un scop care să ne dea un sens. Adică, ne îndreptăm fie spre suferință, în care găsim mult sens, fie în căutarea unei alte trăiri... timp în care, bineînțeles, nu simțim că trăim...
Ideea e că nu simțim sens decât în drumul către un scop (fie acesta trăire, bucurie etc...), câtă vreme suntem pe drum, permanent în mișcare, câtă vreme mergem în altă
parte. Niciodată aici, niciodată acum. Ori viața (bucuria, 227
trăirea) este întotdeauna acum și aici. Nu în altă parte. E
sens în sine, iar sensul însuși e fără sens...
A ști e primul pas. În principiu, ăsta e pasul care ține cel mai puțin de noi.
Ține mai mult de cei (aici intră toți ceilalți, inclusiv universul) care te ajută să vezi asta.
Următorii pași țin mai mult de noi...
Următorii pași țin mai mult de noi, în sensul că, mergând pe calea exercițiului libertății (propriei alegeri), asumării, responsabilității, începem să simțim că nu mai împărțim acestea cu alții. Devenim din ce în ce mai stăpâni pe propria viață... Asta înseamnă că nu mai avem cu cine să
împărțim responsabilitatea/vina pentru propria viață. Iar asta echivalează cu simțirea singurătății, atâta vreme cât ești singurul responsabil de propria viață.
Această perspectivă, pe care, dacă nu o conștientizăm, în mod clar o intuim la un anumit nivel, este perspectiva singurătății în purtarea poverii propriului destin. Această
perspectivă
o
vedem/percepem/interpretăm
ca
amenințătoare și de aceea alegem să nu facem următorii pași. Nu vrem să fim singurii responsabili de propria viață.
Nu vrem să fim singuri în fața responsabilității/vinovăției.
Vorbesc aici de vinovăția autentică, faptică, cea care vine împreună cu libertatea, nu de sentimentul de vinovăție care apare întotdeauna în neputință, deci când ceva nu ține de noi, deci care e în afara ariei noastre de libertate.
Această vinovăție "faptică", enunțată mai sus, face referire la situația în care cineva exercită o acțiune directă
sau indirectă, la diateza activă, asupra cuiva sau asupra a ceva, deci atunci când acțiunea sa determină, cauzează
un efect. A fi vinovat înseamnă, în fapt, a cauza.
Un exemplu clar este următorul.
Cineva (Gheorghe) îi dă o palmă cuiva (Vasile). În acest caz, Gheorghe a cauzat durere fizică lui Vasile. Deci Gheorghe este vinovat pentru durerea pe care în mod 228
direct a provocat-o lui Vasile. Dar Gheorghe spune că este nevinovat, că nu a avut de ales, pentru că a fost determinat să facă asta din cauza comportamentului lui Vasile. Vasile nu voia să asculte de argumentele lui Gheorghe, ținând-o pe a lui că știe el mai bine... Această
încăpățânare "l-a enervat" atât de tare pe Gheorghe încât
"nu a mai avut de ales" decât să-i de-a lui Vasile o palmă.
Ce era să facă? Îi plesnea capul de nervi...
În exemplul de mai sus, Gheorghe este vinovat faptic, dar Vasile este cel învinovățit.
Acest exemplu, poate fi luat ca model/pattern pentru orice altă situație.
Adeseori auzim "M-ai băgat în spital/mormânt maică! Uite cum ți-ai bătut joc de viața ta"... Această învinovățire este similară celei pe care Gheorghe i-o aduce lui Vasile.
Vasile nu exercită nicio acțiune asupra lui Gheorghe, nu-i face nimic, nu-i aduce niciun prejudiciu, nu-i cauzează
nicio daună. El doar face ce vrea cu propria lui viață, cu propriul corp, cu propriile idei convingeri etc. Gheorghe, însă, îi cere lui Vasile să facă cum îi spune el, să creadă
ce și cum crede el, să fie de acord cu el. Gheorghe încearcă să îi impună lui Vasile propriile sale valori, creează asupra lui Vasile o presiune. Pentru că acest lucru nu are eficiența dorită, el SE enervează (așa cum te poți enerva pe vântul care suflă altfel decât vrei tu), adică se înfurie că ceva sau o voință nu se supune voii sale, astfel că el se împotrivește acestui fapt, acestei realități din afara ariei sale de putere și creează o presiune interioară.
Ca și consecință, el simte o presiune în cap și, ca să scape de această presiune potențial periculoasă pentru sănătatea sau confortul său, o descarcă printr-un act, cum ar fi o palmă (bineînțeles, justificat...).
Asemenea comportamente și concepții sunt larg răspândite. Ele constituie o cultură. O cultură educațională
a ordinii, disciplinei și siguranței... Cultură care sădește în conștient, precum și în fundamentele subconștientului sau 229
inconștientului oamenilor ideea de vinovăție "nonfaptică".
În acest mod ei ajung să se simtă vinovați, atunci când nu sunt cauzatori, atunci când sunt nevinovați "faptic"...
În felul acesta, oamenii se simt vinovați/responsabili de mulțumirea sau nemulțumirea celorlalți, de fericirea și nefericirea acestora, dacă ceva nu merge bine în preajmă
sau în general în lume, dacă apropiații se îmbolnăvesc sau mor, dacă ceilalți simt sau gândesc bine sau rău despre ei, dacă suflă vântul prea tare, dacă, dacă...
Această simțire de vinovăție "nonfaptică" are ca și caracteristică o presiune pe care persoana o exercită
asupra sa, dinspre interior spre exterior. Se forțează să
poată. Să poată tot ceea ce e în afara puterii sale. Să
poată să facă să nu se îmbolnăvească și să nu moară cei dragi ei, să poată să genereze/determine în ceilalți iubire pentru ea, să poată să determine soarele să răsară de la apus... Cu alte cuvinte, ea vrea să fie cauzatoare (vinovată/responsabilă) de bine în toate lucrurile ce nu țin de ea și se simte cauzatoare (vinovată/responsabilă) din cauza neputinței sale.
Cauza fiind neputința sa, își îndreaptă presiunea asupra acesteia pentru a o face mai putincioasă. Poate că nu s-a străduit suficient... Cu mai mult efort, cu mai mult sacrificiu, poate reușește... Când are impresia că se apropie, se îndepărtează și mai mult... Intră în disperare și/sau se înfurie pe neputința sa, pe ea însăși că nu este în stare. Într-un final sentimentul de neputință devine atât de evident și de dominant printre alte simțiri, încât aproape că nu mai simte altceva. O neputință
copleșitoare, în fața căreia se simte dezarmată, strivită.
Resemnarea în fața acestei neputințe devine o "soluție salvatoare" și cade în depresie, adică nu mai vede niciun rost să mai facă, să mai vrea ceva din moment ce nu poate nimic... bucuria, pofta de viață, trăirea oricărui moment de viață devine astfel inaccesibilă.
230
Cât timp, însă, mai speră că voința sa, străduința sa, efortul său vor putea face o diferență, va continua până la epuizarea totală, până la îmbolnăvire și/sau moarte...
Acestea sunt cele două deznodăminte inevitabile ale vinovăției "nonfaptice". Dar până să ajungă la aceste finaluri, oamenii trăiesc în conflict cu ei înșiși, în suferință, în disonanță, cu efecte destabilizatoare în planul sănătății psihofizice și în planul relațiilor cu ceilalți – disfuncționali pe mai toate planurile vieții, scăzându-le drastic calitatea vieții.
Dar când oamenii, chiar atunci când se simt vinovați
"nonfaptic", sunt confruntați cu vinovăția "faptică" (atunci când cauzează, când sunt efectiv responsabili prin ceea ce fac celorlalți sau își fac sau nu își fac lor, adică atunci când pot, când se află în aria lor de putere), ei își derogă
responsabilitatea, se dezvinovățesc. Și fac asta în mod aproape reflex. Expresii precum "nu eu doamna...", "nu am vrut...", "...pentru că m-am luat după...", "din cauza lui...", "din cauză că așa sunt eu... prost/nebun/genă
proastă, semăn cu...", "nu am avut ce face...", "nu pot"
etc. sunt exemple cunoscute în acest sens.
Interesant este că atunci când oamenii cauzează ceva, conștient sau nu – deci, când pot –, se scuză că "nu au putut" face altfel și, eventual, se justifică și prin "pentru că" au fost forțați de cauze externe voii lor care au suprimat-o, au transformat-o în ne-voie – "nu am avut ce face, am fost nevoit...", spun ei adesea în apărarea lor.
Aceasta este prima fază, faza de apărare împotriva consecinței posibile, a pedepsei. Dacă pedeapsa apare totuși, resentimentul ulterior (precum și sentimentul de nedreptate sau incorectitudine) împiedică asumarea responsabilității/vinovăției.
În lipsa pedepsei, în schimb, este probabil să apară la oameni regretul, părerea de rău. Ca excepție de la acest 231
proces, poate fi acea categorie de oameni încadrată în diagnosticul de psihopatie/sociopatie sau tulburare de personalitate antisocială. Aceștia nu dezvolta nici frica de pedeapsă, nici regret sau părere de rău, ba din contră, ei pot simți satisfacție sau plăcere – plăcerea de a se simți puternici, în urma dovezii de netăgăduit că voia lor a schimbat, a determinat, a cauzat ceva în realitate. O
dovadă că ei sunt cauză, demiurgi, atotputernici, dumnezei. Dovada că ei chiar există – dovadă de care ei au disperată nevoie, pentru că nu simt deloc că sunt.
În regret, cei care nu se încadrează în categoria sus-numită încearcă să se împotrivească realității trecutului, încearcă să-l schimbe, să facă să nu se fi întâmplat.
Această încercare este una disperată și în același timp falimentară, dar ei se agață de fapt de o speranță absurdă
mai degrabă, decât să accepte realitatea dureroasă a vinovăției autentice.
Modalitatea predilectă de a scăpa de consecința reală a vinovăției – aceea de făptuitori unici, fără împărțirea acesteia cu alții sau cu "circumstanțele atenuante" – este de a cerși o pedeapsă, oricare ar fi aceasta, chiar și moartea pentru a primi ispășire, izbăvire.
Izbăvirea este văzută ca eliberare de focul mistuitor al vinovăției. Și aici vinovăția se transformă în rușine.
După Jung "rușinea este o emoție care mănâncă sufletul".
Așa e, dacă te împotrivești rușinii, dacă faci tot posibilul să scapi de ea.
A trăi rușinea înseamnă a trăi căderea din iluzia orgoliului, a ce cred, m-am iluzionat că sunt. În rușine sunt față în față cu mine real, așa cum mă percep eu pe mine fără
filtre. Așa cum nu vreau să fiu, dar sunt. Cu ce resping la mine. Cu ce nu sunt de acord la mine. De rușine nu pot scăpa fugind de ea în vinovăție sau compensând-o printr-un orgoliu nemăsurat. La un moment dat își va scoate capul monstruos și privirea ei mă va împietri.
232
Trăirea ei înseamnă să o las să mă ardă. Dacă o las, mă
va arde până la purificare. Dacă mă împotrivesc ei, mă va arde până la mistuire (îmi va mânca sufletul).
Purificarea ei mă va elibera doar dacă accept trăirea acestei arderi.
Ceea ce se simte în arderea mistuitoare este o durere ca o ardere. O ardere de sine. Rușine de cum sunt și în același timp vinovăție că sunt așa. Această durere resimțită ca o ardere de propria ființă este o împotrivire la propriul "a fi așa". Împotrivirea reprezintă vinovăția, adică
încercarea de a mă schimba, modifica, elimina, purifica –
este ultima încercare de a (mă) respinge, de a repara greșeala, este pedeapsa pe care mi-o aplic singur pentru a ispăși. Rușinea reprezintă faptul că nu mă accept așa cum sunt, singur cauzator, făptuitor al răului. Mă simt singur în fața vinei. Și neputincios... singura putință care mai rămâne este aceea de a nu mai fi. Într-un fel sau altul, rușinea duce inevitabil la moarte, pentru că ea de fapt e un refuz al adevăratei pedepse.
Ultima etapă constă în acceptarea totală și necondiționată
a vinovăției. Acceptarea că sunt singurul făptuitor al
"răului", fără nicio altă scuză. De asemenea, asta presupune să nu cer pedeapsă – adică, să nu cer nicio ALTĂ pedeapsă, să nu vreau comutarea pedepsei adevărate. Pedeapsa adevărată nu este altceva decât confruntarea cu adevărul. Iar adevărul este acela că sunt singurul făptuitor al "răului" și simt/trăiesc asta ca o ardere, ca un foc care mă mistuie. A accepta ca acest foc să mă ardă până la nimicire, mai mult, să trăiesc "în veci"
asta, reprezintă adevărată ispășire. Atunci pot spune că
m-am iertat, că m-am izbăvit.
233
Când lași durerea să te străpungă ca un cuțit care intră
prin inima ta și trece pe partea cealaltă, conflictul generat de vinovăție se transformă în pace și vinovăția se topește...
Când lași frica să fie, ca atunci când o otravă îți inundă
toate celulele corpului și te lași să mori, te despovărezi de grija vieții și începi să trăiești... te simți liber, tu însuți, viu... simți ceva pe care poți să-l numești fericire...
Ceea ce simți e că ești, bucuria de a fi... plin de ceva ce vrei să împărtășești, să dăruiești, pur și simplu se revarsă
din tine... e viața care se revarsă către viață... o poți numi iubire...
Frica de frică este alegerea de a fugi, de a te apăra de frică – de simptomele, de senzațiile cu care vine sau le provoacă frica.
În acest fel nu fac decât să mențin pe veșnicie frica. Tot timpul va fi acolo să mă aștepte, să mă atace. Nu voi scăpa niciodată de ea.
Scap de ea doar când o las să treacă prin mine și să-mi ia tot. Dacă nu o las, mă va asalta tot timpul.
Deci, dacă decid să o las să mă atace, să facă ce vrea cu mine, fără să mă împotrivesc deloc, să mă las pradă ei, chiar cu riscul de a mă omorî, atunci, după ce trece, rămân doar eu, fără ea. Dispare, sunt eliberat.
Sunt de acord să fac lucrul ăsta?
Am de ales între a face asta sau a rămâne în situația în care sunt deja.
Nu este ușor, dar ține doar de mine să fac sau nu asta.
Nimeni nu poate să mă ajute să fac asta.
Toți cei care suntem într-o astfel de situație, avem de ales între aceste două opțiuni.
234
Nu ne poate ajuta nimeni să facem alegerea. Putem doar să nu fim singuri când facem alegerea, dar suntem singurii care o putem face.
Fiecare își poartă propria cruce (frici, dureri, suferințe, vinovății...). Nu putem prelua crucile celorlalți, nici ei pe ale noastre. Putem fi doar împreună, dar fiecare are de cărat propria cruce (de trăit cu fricile și durerile proprii).
Nimeni nu ne poate apăra de fricile noastre, nimeni nu ne poate alina durerile. Suntem neputincioși în a alina durerile celuilalt, suntem neputincioși în a-l apăra de frici.
Singurul lucru pe care-l putem face este să fim împreună
cu el.
De obicei, ceilalți cred că trebuie să te salveze de frică și să facă să-ți treacă durerea. Dar nu le stă în putință. Ei nu sunt obișnuiți cu neputința. Când tu te vaiți sau le spui cum te simți (negativ), atunci ei realizează că nu au cu ce să te ajute și simt neputință. Urăsc să fie neputincioși și preferă să nu audă, vor să taci.
Singurul lucru pe care ar putea să-l facă este să te asculte, să fie cu tine și, eventual, să te ia în brațe. Dar ei nu sunt în stare să facă asta cu tine, pentru că nu sunt în stare să
facă asta nici cu ei înșiși.
Puțini oameni sunt în stare să facă asta. Cei care pot fi singuri. Pentru că aceia fac asta cu ei înșiși. Și dacă o fac cu ei înșiși, o pot face și cu ceilalți.
Când cineva este prezent cu tine, când te ia în brațe, te simți acceptat și eliberat de vinovăție, simți dragoste...
Asta e reconfortant și tămăduitor. Duci mai ușor durerea.
Înfrunți mai cu curaj frica...
Dar nu poți cere cuiva să facă lucrul ăsta, pentru că nu se oferă la solicitare, mai ales că asta înseamnă în capul lor să trăiască neputința... Vor refuza, se vor eschiva, vor considera că le ceri prea mult...
235
Pot fi eu cel/cea care face asta cu mine. Nimeni nu mă
împiedică.
Dar dacă eu nu vreau sau nu pot, atunci este prea mult să cer altora să facă pentru mine ce eu nu vreau/pot să
fac pentru mine.