cuprinde oboseala de peste zi, dar rezist pentru ziua viitoare, inspir aer proaspăt de ploaie, adorm cu gândul bineînțeles la tot ce nu se va întâmpla vreodată, tot ce îmi doresc se lasă așteptat…
nici eu nu știu ce vreau uneori doar pentru că sunt confuză.Toți trecem prin momente de crampei al mucenicilor ce ar mai fi vrut o zi să zâmbească?
77
CAD SMULSE PANĂ CU PANĂ, ARIPI DE ÎNGERI Dintotdeauna am vrut să pot să-i mulțumesc pe toți, dar nu am reușit niciodată. Și știți de ce? pentru că în primul rând nu eram eu mulțumită.
Chiar dacă crezi că ceilalți sunt mai importanți, ia aminte că
absolut nimeni nu este mai important decât tine, oricât de mult ai ține la oricine, nu uită de tine.
Dacă îți pasă mai mult de tine nu înseamna că ești un egoist, ba dimpotrivă, doar astfel vei ajuta mai multă lume: când vei fi fericit pentru cine și ce ești.
Dacă nu faci la timp, nu faci niciodată
Simt că se rupe firul care a mai rămas, lăsat pe marginea perdelei, plină de pustietate mă strigă împlinirea, alerg dar apoi cad nopți întregi, aș vrea să mă bucur de zâmbetul cuiva care mă iubește sincer și nu vrea nimic în schimb și să îi ofer măcar sub clar de luna ca în micul Paris plin de felinare, pășește ușor pentru a ajunge unde îți dorești, nu călca pe oameni, pierderea sunt ceilalți nu tu, dacă ai intenții bune.
78
2
Ploaia poate răscoli amintiri
79
Dulcele venin
Nu contează cât aștepți, ci pe cine aștepți.
Moștenirea îmi stă în oase sau în cenușă
Când îi ajuți pe ceilalți, pentru tine nu mai știi ce să faci Devine o obișnuință nu te mai poți aprecia Sunetul clapelor de pian îmi dau o stare de zbor în absurd Apăsând flămând închizând ochii încet, simțind cum ploaia cade câte un pic pe față
Uitând de orice griji de orice nume, orice vis.
Trăind doar unul singur, prezentul trist, simțind cum orice prăpastie capătă plasa pe care o poți sări, te poți juca, o poți rupe o poți coase, dar până când ? Ai idee?
Acorduri din ce în ce mai apăsate, nelucide, neclare, neatinse, neștiute, necunoscute, stând în umbră privind prin întuneric.
Auzind groaznicul tunet străpunzând copacii Lacrimile cufundânsu-se cu picăturile de ploaie Ploaia se oprește, eu nu mă pot opri, nu aici, nu acum 80
,îngenuncheat, țârâind o durere sfeșnică în presiunea ochilor, înțelegând și fiind numai tu cu tine, sfârșești, fericit din orice tristețe care lasă un gol în suflet, în inimă, în viață în tot, fără
explicații, fără regrete…e ușor de spus nu?
Sunetele se pierd în aer
În orice loc pentru a te simți bine este să găsești ceva din
“acasă”
Toate se învață, adevărat, dar cu unele te naști…
Acceptă ce îți este dat, căci îți este dat cu un motiv, fie nu suporți la început până accepți, fie după ce pierzi vrei înapoi, și timpul înapoi nu se poate da…deci ar fi cazul să
apreciezi cât ai.
Când nu știu cine sunt…vreau să stau lângă tine.
Cum te vezi?
Iubirea de sine e confundată cu egoismul, dacă nu este conș-tientizată,căci ne este dată frumos aranjată, plină de speranță, până când realitatea strică precum un val ajuns la mal înainte să apuci să faci un desen copilăresc cu bățul pe nisip…îți pui speranțele în ceilalți pentru a învăța că singurele speranțe nu se găsesc ci devin propriile motivații, încet încet uiți, te lași înduioșată de ambalajul egoismului și devii ceea ce te temeai să fi. Te mințeai adesea că e doar o stare trecătoare, dar te-ai schimbat, toți fac asta dar cu riscul să mă repet schimbare e în bine nu e în rău, nu ți-ai dat seama că devii un trup plin de mistere ce nu au ocazia niciodată să fie descoperite căci, ei bine, știi tu nu realizezi, ți-a intrat doar în subconștient, ca un spirit ce îți posedă corpul și mișcările minții, nici vântul nu-l mai poți simți, nici ticăiturile inimii care tresar ca o bombă, ca o grenadă
ce vrea să explodeze de la cafeaua băută în decursul zilei reci, 81
ochii și-au pierdut din limpezime au devenit marea tulburată
ce nici vântul nu o oprește ci o înverșunează să ia sufletele, și să
despartă nisipul de cer. Cum îți mai cunoști tu acum prezentul, cum te recunoști în trecut? Ai dreptate ai trecut de el nu mai privești înapoi, doar îl folosești ca o armă împotriva ta care-ți scapă printre degete și se duce undeva în largul îndepărtat, în zarea mării, nu-i așa atunci când comparai apusul și răsăritul vedeai elementul comun, soarele? Acum că cerul e plin de nori, ce se suprapun nu mai ai nimic de zis, nimic de făcut, tornada din sufletul tău doboară.
Ești undeva deasupra dar totuși atât de mic, nu mai simți nimic pentru că ești cuprins de panică, de uimire, de nimicuri, ești plin de tine în fața celorlalți, dar plin de jignire în fața ta…
ai ajuns un pustiu ce bântuie printre pustietățile ce le zidești în jurul tău, ți-e rușine că pe crucea ta nu scrie nimic și locul e gol pentru că tu te trezești în fiecare seară să-ți scrii povestea în umbre, să crezi că exiști când de fapt, trebuie să pleci în locul tău plin de semiluna înainte să răsară soarele, căci nu te mai intersectezi cu lumina, decazi și crezi în tine când ai nevoie de arme, îți folosești mintea când propria armă îți este pusă
la tâmplă, mi-am târât sufletul prin noroiul altora pentru a le curăța mizeria, acum nu mai ai nimic pentru că le-ai lăsat lor toate bucuriile tale și le-ai luat durerile, nu e greu dar le porți crucea lor pentru a fi bătut în briza strivirii și călcării în picioarele minții, pentru a fi atât de profund, de încântat și de diversificat al aplauzelor morții, bravo fă-ți prieteni în ceruri căci singura ta cale de scăpare este doar, lepădarea și lăsarea la intrare a durerii strânsă ca un lucru ce nu o să folosească
niciodată…
Marii actori fac totul pentru mulțumirea ce se aude din intensitatea aplauzelor de la final.
82
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI Scriu din dorința de a cunoaște până unde merg limitele, așa numite dorințe, oare timpul le poate explica? E neputincios timpul în fața acestora? Nu trebuie să existe întrebarea despre limite, trebuie decât să le cunoaștem pentru a le putea depăși ca niște bariere care opresc inspirația datorată creării. Ne-a lăsat Creatorul măcar pentru o secundă să atingem cerul înainte de a-l privi? Ne este cu putință să facem asta? Avem curajul să
ridicăm ochii spre cer oricât de depășiți de noi înșine suntem?
Ca să nu căutăm răspunsuri trebuie să nu avem întrebări și să pornim spre necunoscut în primul vagon din trenul vieții pentru a vedea tot ce se întâmplă cu riscul de a pierde momentele care spunem că nu-s importante, fix acelea fiind cele care fac legătura
Tac pentru că tăcerea e cel mai mare strigăt pe care, nu urechile, ci sufletul o poate auzi.
Se pune praful peste toată existența din care am luat naștere o să pier în necunoscut pentru că din necunoscut am luat naștere…
Alegerile contează
Toți avem același destin la final dar ducem vieți diferite E așa bine când dormi cu gândul la nimic…
Nu hrăni cu speranțe sufletul și nu îl amăgi, el știe să iubească
sincer și vertical. Pur. Decent și demn. Nu îl învață să trișeze și să se lase hrănit cu amăgiri.
Vei plânge cu lacrimi seci.
Continuă-ți promisiunile, până la punctul în care nu mai simți furnicături în palmă și nici emoția soneriei, promite-i sufletului tău că nu o să îi rănești semenii.
Nu aruncă sentimente și cărămizi care au consolidat latent și 83
eficient relația pentru câteva plimbări cu mașina, alături de un alt om care ai impresia că el e alesul.
Gândește-te întotdeauna la tine, însă nu îi trăda pe restul, asta te-ar defini ca entitate, ființă și umbră.
Nu da zâmbetele sincere pentru fericirea falsă, nu te lăsa umbrită de frumusețea altuia, uită-te în oglindă, ești reflecția propriilor trăiri. Chip frumos, zâmbește !
Ești suma alegerilor tale, nu spune că nu ești ceea ce ai vrea.
Vocea interioară șoptește adesea liniștii și strigă disperată să
dispară durerea creată din mult prea multă pustietate, vrând ca dintr-un vis să-și trezească subconștientul, și să fugă ca dintr-un vis, ca într-o ședință de hipnoză la pocnirea din degete a doctorului.
Problematici sentimentale
Întotdeauna izbucnesc a scrie, între pornirea spre un drum și oprirea către alt drum, ca într-un lanț trofic.
E atât de greu să-ți ferești privirea de oricine se uită la tine pentru că ai lacrimi în ochi, pentru că îți pare rău că trebuie să
lași oamenii care țin la tine sau ar fi putut să te iubească așa cum ești, căci nu ai niciodată cum să știi ce îți prevede viitorul, dar din păcate e greu să te obișnuiești cu ideea că nu trebuie să te gândești la viitor, căci viața ta depinde de ziua de azi și trebuie să te rogi îndurerat pentru cea de mâine, să fi puternic și doar să-i faci fericiți pe toți. Impunerile aduc numai rău, și gânduri negative, dacă asculți instinctul vei scăpa de multe întrebări.
Sufletul mi-e bântuit dar nu mint despre ceea ce sunt.
Știi că și corpul răcește când iese de la cald la frig, așa și când ești îndrăgostit și deodată trebuie doar să-ți treacă, să treci brusc când abia începusei să simți, e timpul să smulgi ca un spin din suflet, tot atașamentul.
Am descoperit iubirea cât am fost deschisă și dispusă să
84
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI accept și să ofer pentru a primi acea iubire, acum că m-am închis în mine, și nu mai cred nimic, pentru că atât timp cât nu ai încredere, nu poți fi trădat.
Multe lucruri nu vor mai conta peste câțiva ani, chiar dacă
acum te costă nopți pierdute.
Vibrația cerului
Mi s-au prăbușit toate vocile în minte și acum stau să le scornesc pe fiecare în parte
E tulburător când vrei să fi puternic dar nu poți lupta cu propriul organism căci câștigă bătălia.
Cascadă gravității
Mi-am pierdut o parte din sentimente și mă simt ciudat.
Am reușit să devin mai rezervată în informații și simt că asta trebuia să fac demult.
Nu poți avea grijă la tot ce ajunge să te doară…
Inhalând o parte din otravă…
ci de cum trebuie să percepi lucrurile și nu cum ți se par, ci exact cum sunt
Câtă nepăsare în jur…câtă fericire mai poți să înduri?
și fericirea e un păcat dacă ceilalți nu îl vor da astea nu sunt probleme adevăratele probleme trebuie să
se trateze cu pastile
Cine mai vorbește de aceste probleme care te macină pe dinăuntru?
Angoasă ce apasă ca plumbul în sânge și îmi arde venele sufletului?
Liniștea de multe ori este inspirată și de oameni…
Mi s-a răcit cafeaua cum mi se răcește inima, cu cât apar mai mulți oameni care sunt contrarul a ce mă aștept.
85
Dând ocazia de a-ți demonstra oamenii că nu sunt la fel cum crezi este o invitație spre a te dezamăgi conștient.
Amintirile merită depănate cu cel cu care le-ai creat?
Trecutul nu trebuie să aibă legătură cu realitatea în care îți desfășori viața din prezent.
~ Gândurile 85 ~ Oare se merită?
Nu contează că sufletul mi-e îngenuncheat, nu merg cu ochii în lacrimi.
Unii își arată tatuajele de pe mână, aliii își ascund semnele Nu te pune nimeni în situația de a-ți dori ceea ce nu e al tău.
Mă gândesc la câte tipuri diferite de oameni există totuși în aceeași situație, unii judecă, alții argumentează, unii ascultă, alții vorbesc.
Sub zidul de piatră încă se mai află sentimentele mele ce au rămas scrise
Nu ne putem visa trecutul căci am avut ocazia să îl trăim Ceea ce nu vine din inima nu are cum să atingă o altă
inima
Piatra iubitule, cea pe care mi-ai dat o când valurile o acopereau e în formă de inimioară, o mai ții minte? Ai spus că
e inima noastră și te gândeai că va veni clipa în care ne vom despărți, m-ai rugat să o păstrez, să te păstrez ca pe o amintire plăcută, să te povestesc frumos, căci toate momentele cu tine au însemnat mereu ceva pentru mine, dar nu știai că voi trece peste așa ușor, te așteptai să sufăr, cum fac majoritatea, ai crezut că
subtitutul relație cu tine, tu ai ținut doar la ceea ce te privea pe tine, cuvintele ajungând doar vorbe goale, e vina mea, pentru că
ți le-am dăruit deși eram conștientă că nu le meriți…credeai că
86
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI voi continua să fiu naivă și voi suferi, însă n-am avut timp nici să mă gândesc să te uit, totul a venit de la sine iar altcineva a fost acolo înainte să aibă ce să vindece cu adevărat, m-a scutit de ravagiile ce le puteai lasă în urmă totuși, nu te-am înlocuit nici nu voiam asta, voiam doar să rămâi, însă ai ales să pleci voiam să
știu ce vrei să-ți ofer să ai ce îți trebuie lângă mine. Dar strigai că trebuie să știu fără să-mi spui, unde-i rolul comunicării? Toți avem nevoi diferite, suntem diferiți, înseamnă că tu ai vrut doar pe cineva, oricine ar fi fost acea persoană.
Nu spune că nu vrei să sufăr, nu știi ce e în sufletul meu.
Eram copleșită de prezența ta și dispusă să îți spun orice ai fi dorit fără alte gânduri ascunse, eram dar acum nu te urăsc, țin minte că te-am iubit atât de tare încât din clipa în care ai plecat toată iubirea s-a transformat în gol, e mult spus, dar nu mai simt nimic.
Zâmbetul tău îmi făcea orgoliul să dispară și-mi apăsa pe voce atât de tare încât nu puteam vorbi timpul se oprea în loc și nu mai puteam respira…cred că eram îndrăgostită…
La linia de start
Îmbrățișări pline de dor
Permise să ucidă
Suflet torturat
Pasionat de a trata durerea
N-ai cum să regreți ceea ce nu știi cum se simte Mă simt atât de străină în momentul în care te revăd Acolo jos printre umbre trăiesc oamenii cărora sufletul le este lipsit de iubire, cad din ce în ce mai mulți și se transformă în îngeri ce sunt condamnați la întuneric, atunci li se ard aripile și devin oameni greu de stăpânit, 87
sau li se ard sentimentele și devin ființe necurate, greu de învins căci sufletul le este făcut scrum iar vântul le poartă
rămășițele.
Ai grijă pe cine iubești și cui îi oferi afecțiunea, nu trebuie să
merite neapărat, dar trebuie să facă ceva să demonstreze că e în stare să o păstreze.
Definițiile sunt limite
Te îmbraci gros că ești gol pe dinăuntru Natura e una dintre marile taine neînțelese.
Doar când îmi pierd visele deschid ochii Nu cred în nimic care trebuie forțat și nu vine natural.
Mi s-au întâmplat și lucruri mai grave, de exemplu să mă
îndrăgostesc de o poză.
Ajung la perfecțiune, stricând lucrurile neexersând Nu face din tăcere o rutină
Mirosul de crini se confundă cu vocea ta Gelozia e o pedeapsă, dar mai întâi o boală ce-ți amărăște sufletul.
Pierd controlul timpului, pierd oameni, pierd tot, dar mai important este că mă pierd pe mine Când duci o viață dezordonată, devii parte din haos.
Nu poți exersa numai în mintea ta, trebuie să pui în practică și în realitate.
nu simt mereu nevoia să strig decât atunci când rămân încuiată în întuneric, ieșind fum, intoxicand toate clipele, când am chef să îmi creez amintiri dar să nu mă gândesc la ele.
Am ajuns la fundul cănii de cafea, zațul se lasă descoperit, cafeaua nu-și mai lasă simțită aroma, pierzându-și aglomerația de amărăciune rătăcită.
E aburindă și plină de brumă scoasă de la rece lăsată la cald, cu picuri mărunți de apă.
88
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI Mi-e inima cât un puric, când mă gândesc că trebuie să o iau iar de la capăt.
Uneori nu ai ceea ce vrei, ci ceea ce trebuie.
Nimic nu depinde de tine când sunt implicați și alții.
Oamenii vorbesc despre ce-i doare după ani de zile când au impresia că au trecut peste, dar de fapt încă le tremură
vocea și încă simt clipele ce le-a creat asta.
Ai grijă cu sistemul emoțional, căci e fragil, dacă se tulbură
din temelii, e greu să oprești cutremurul.
Până unde?
Fiecare persoană prin care m-am dezamăgit, m-a adus cu gândul spre începutul acestei vieți, cine ar fi crezut că tu o să mă trădezi în așa hal încât să mă iubesc!
Nu las ca în inima mea să se instaleze sentimentul vinovăției.
Nu mă lăsa singură nici o clipă.
Sunt oameni cărora le-aș etala întreg universul în față
Să vadă cât de inutili sunt dacă nu ai încredere în tine Știi că de la iubire la ura e doar un pas?
Eu sunt cu pasul la jumătate
Ai grijă…cu ce te alegi, împarte ce merit, nu ceea ce ai primit la rândul tău de la oamenii care nu țineau la tine!
Și m-am pierdut
Îmi place să risc
Zilele mi-s ca ruleta rusească
una are un gol
alta un glonț ce-mi înfundă sângele de la inimă către creier.
89
Când am câte o situație prezentă mă doboară psihic, fac recapitulare cu situațiile din trecut.
E greu
De câte ori fac o înțelegere, cu interiorul, se încăpățânează să
o încalce
Iese prin crăpături toată iubirea
E zidul fisurat…
E plin de praf
Și ploaia a venit înăuntrul lui
Îl las să-și facă de cap
Doar vreau să te blochez în cutia cu amintiri Pe tine suflete…te iubesc căci îmi aparții în partea de egoism pe care o are inima
Te zbați în partea mea dreapta
Și oferi ce-i mai frumos
Când îii propui să rămâi singur, afli că arta se naște din regrete.
~ Gândul 88 ~ Părăsește greșeala
Suntem diferiți
Și complicați în felul nostru
Suntem unici
De multe ori ne dedicăm prea mult
Și nu avem o limita
Învață să te cunoști
Ai văzut tu pasăre să zboară cu o aripa?
Dacă răspunsuln (sigur) e nu
Atunci
Cum crezi că poți păstra un om, dacă doar tu lupți?
90
Jurnalul unui om vulnerabil
Copil trist…
Da, cu tine vorbesc
Știu că ești trist, altfel nu citeai aceste rânduri și nu te aflai aici
Îmi cer scuze dacă te-am luat pe nepregătite, nu încerc să fiu ca și viața
Încerc doar în mod indirect să ne împărțim visele neîmplinite La care am renunțat mai mult din neîncredere Mi-au fost slăbiciune ani la rând, zeci de oameni La care am ținut pentru că asta simțeam în momentul ăla Dar ajungând la trădare, de fiecare dată, din partea multora, am luat decizia să cred doar în mine Să fim serioși, dacă am știi care e finalul câți dintre noi am mai vrea fericirea aceea ocazională
Presupun eu, că-s bună măcar la asta, sper Unul din zece
Foarte exagerat, nu?
Căci oamenii singuratici în general, au nevoie de energie în singurătate, departe
Când scuzele nu au rost, dar iertarea e pentru propria liniște Pentru că atunci când cineva își cere scuze Parcă mă rănește și mai tare gândul că a fost conștient, și totuși a făcut această alegere
Înțeleg că nu există perfecțiune
Cum înțeleg și faptul că suntem oameni și greșim în primul rând față de noi
Avem control asupra acțiunilor noastre Sau cel puțin așa ar trebui
Când ții la cineva nu îl minți și nici nu-l faci să sufere 91
Deși e puțin cam deplasată ideea
Mă gândesc în contradictoriu și la faptul că fiecare hotărăște pentru cine se vulnerabilizează
Ce consolare…e propria noastră decizie Dacă tu ești așa nu înseamnă că și cel de lângă tine e la fel De preferat ar fi să nu spui nimic și nici așteptări să nu ai Sau dacă îți permite starea, riscă-te, adrenalina își face treaba Însă așteaptă-te ca următoarele zile să le petreci confuz și mut
Retoricul și-a făcut culcuș înăuntrul meu De ce?
Eu nu l-am lăsat
Nici nu am știut că are un nume
Nici nu am știut dacă-s pregătită
Nici nu am preferat să fiu cu capul în nori Nici cu picioarele pe pământ
Mi-a plăcut însă să fiu câte puțin din toate Să știu câte puțin din toate
Și să iau câte ceva bun din tot ce mi se întâmplă
Sau de la oamenii pe care i-am întâlnit I-am rugat pe cei ce stăteau în ușă să plece, calitatea contează, cantitatea, nu
Când nu apreciezi prezența, nu te trezi când apare absența.
Poate voi afla când nu-mi voi mai pune întrebările respective Probabil fără să observăm mereu viața ne dă răspunsuri Peretele camerei din inima mea
E spart
În piept îmi bat bucăți de sticlă
Toracele mi-e sângeriu
Îmi pun sufletul în față
Și arunc continuu cu vorbele dureroase 92
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI De ce nu poate să fie puternic
Ce îl face așa slab
De ce se grăbește să ajungă la final Chiar trebuie să mă descotorosesc de el să pot fi fericită?
De fapt trebuie să învăț câte puțin în fiecare clipă să fiu puternică
Pentru că-s singurul meu prieten
Stingeam fericirea din ochii ei
Cum strângeau norii negri ploaia Cum totul se prăbușea în jurul ei
Eu eram totul
Mai mult decât nimic
Doar cerul
Eram precum un înger ce nu se lasă atins Eram unic
Și nu pentru că purtam aripi
Ci pentru că ea ținea la mine
Știi cum e timpul?
El nu te ține în loc, trece
Împreună puteam merge oriunde
Erai totul
Dar știi ce mi-a șoptit destinul?
Că totul trece, iar el ne desparte
Căci șansa noastră a ajuns la final
Mi se face pielea de găină când îmi imaginez că ploaia urlă
prin tunete
Te văd printr-un pahar pătat…
Harta eliberării tale
Conturează iubirea și suferința vieții mele 93
Cuvintele vor rămâne spuse și duse de vânt Te pierzi în zare
Sunt multe lacrimi amare
Precum o magie trecătoare
Atunci când suferi, ascunzi ceva
Tandrețea ta îmi trăiește visul
Mă pierd în vraja ce reapare
Încep să sufăr și doare
Iubește pentru că orice vis dispare
Chiar dacă lacrimi vărs
și-n suflet port tristețea
Cerul are scris în nori
Umplut de fericire
La răsărit apar scări, căci nu există lift Nu sunt grele etapele ce se află în acceptare.
Cine stabilește suficientul?
Răcoarea de sub castani
După atâția ani am deschis ușa, nu mai e la fel, pentru că atât timp cât stai afară, nu poți asimila ce e înăuntru, vopseaua e cojită, neîngrijită, e răcoare și liniște, prielnic păianjenilor, nu e de mirare că nu a mai intrat nimeni de atunci, de ceva vreme, miroase a închis, prin geamuri mai pătrund încet niște raze de lumină, arată ca un loc bântuit dar totuși locuit. Știi după toate astea, nu credeam ca voi mai intra în acel loc.
Oalele de lut adăpostesc șoricei chițăind. Mă uit în jur, deja m-a cuprins un fior rece la fel ca aerul de acolo. Îmi aduc aminte clipa aceea, mi se rupe inima ca atunci. Aici e locul, îl pot simți, cineva aprinde lumina . Am pierdut tot, plecând, atunci nu îmi 94
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI păsa, mereu pe geamul dormitorului am priveliștea trecutul.
Locul acesta era secretul nostru, dar erau secrete ținute unul față de altul. Nu pot să vorbesc la trecut, nu pot mi se inundă
sufletul ca un ocean fără sfârșit și încăpător, urechile mi se înfundă, am acea speranță că totul se va întoarce…speranță
vulnerabilă.
Nu mai pot lupta contra cu propriile arme, voi face o pasiune pentru asta, o pasiune ce mă va distruge. Perfecțiunea este în suflet, iubești jumate, apoi întregul găsind însemnătatea scrisului, despre tine, deși nu vei ajunge cunoscut.
Ce alegi? Să continui așteptând o minune? Sau să acționezi, făcând cea mai mare lecție a vieții tale la momentul respectiv, dar știi că ai încercat, măcar rămâi cu ceva?
Un singur drum gândește-te că ai în viață, fericirea de multe ori e gratis, până și potecuțele pădurii sunt ramificate, alege-o cu grijă și nu pe cea mai scurtă sau împodobită, ci pe cea pe care ești sigur că o poți parcurge. Alege cu grijă căci locul e nou, precum oamenii, nu știi ce se ascunde în spatele lor, și până tu nu privești prin ochii mei, îți dau și șansa asta…pentru a putea să vezi cât însemni pentru mine.
Nu poți trăi prezentul cu experiențe din trecut.
Până la urmă găsește rostul în putregaiul din fruct Nestins în propria lumină
E primăvară, sufletul îmi înflorește din nou. Sunt propriul mare dușman, ascund secrete de mine, îmi feresc ochii de trecutul abandonat, pentru a nu-mi simți sufletul. Mă feresc și de oamenii cărora nu le plac când plâng, nu vreau să mă vadă
așa. Căci sufletul nu-i cu mine deși face parte din mine, merge pe miza, că cel ce îți susține masca e de două ori mai vinovat decât cel ce o înfăptuiește, e de părere că trăind înăuntrul meu are drepturi depline să-mi dicteze de câte ori am de gând să fac 95
câte o greșeală, că nu e bine, săturându-se să mai lupte până la urmă, m-a lăsat singură pentru a plăti faptele.
Decupează ce poți din viață
Suferința ce apasă și nu lasă loc de interpretări Ești vinovat de propriile alegeri
Fă ce-ți dorești cu încredere
Află înainte de a deveni amintiri.
Pe pragul speranței
A nopții amurg
A vieții ritm
Pe-a nopții tărâm.
Te-ai gândit că nu am avut nici eu parte de încredere?
Dacă tu nu mă accepți, eu cum aș putea să o fac?
Îmi sună a ceartă între doi copii
Ești mai departe decât cerul de pământ Milă? Nu…refugiază clipele în cufărul din mijloc Focul nu se stinge, doar atinge lumina zilei Tot ce e de făcut, e să mă găsești, adevărul care mereu știe diagnosticul
…dar nu și tratamentul.
Lasă-mă,fierb în focul meu, găsesc un răgaz să vorbesc cu liniștea mea. Sufletul înțelege că îți iubesc tăcerea, absența vocii și a speranței are un impact puternic, dar admir apusul acum, e ca un zvon al soarelui că va reveni în privirea-mi. Să nu crezi nimic, decât dacă mă iubesc.
Cursul apei
Își lasă malurile mângâiate de vânt
Sufletul e fierbinte, acoperă-mi ochii cu o pătură de rouă
96
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI Dragostea seduce ca un avion pierdut în zbor Noaptea e cel mai greu de îndurat, dorul, sub lumina stelelor Florile pot crește și pe munte, printre pietre De aceea se spune, dacă vrei cu adevărat să trăiești, arată-ți că încerci
Nu vreau să te rănesc în zbor
Nu vreau să te îndepărtezi de dragul plecării Am nevoie de puterea ce mi-o oferi Ești motivul pentru care pot visa Sunt diferită când nu ești..
Să scriu despre soare?
Să spun ceva de lună?
Să văd cum stelele frumos
Mă îngână
Să merg prin lume
Cu alt nume
Să văd cum bruma
Acoperă natura
Să las ca totul să treacă
Ca o cascadă într-un ulcior neumplut niciodată.
Strălucești mai mult decât licuricii Te privesc mai mult decât privesc stelele Redu durerea, scoate spinul ce mereu îl împingi adânc în suflet
Oamenii se pot risipi precum norii Te văd printre stele, acolo e locul tău, îți stă cel mai frumos.
Pe întuneric, în liniște, devii inofensivă pentru că nu e 97
RITM SURD
nimeni să te rănească.
Greșim pentru că ascundem dorul, îl îngropăm adânc în suflet, se luptă, se zbate să iasă la suprafață, și asta distruge pe dinăuntru
Răbdarea e cheia regăsirii tuturor fericirilor De multe ori așteptăm la o ușă închisă fără să o vedem pe cea care tocmai s-a deschis.
Liniștea e cel mai dorit tovarăș.
Unele lucruri sunt făcute pentru a atrage atenția, interzis de multe ori e ca o invitație să încalci regula.
Dezamăgirea apare atunci când cel pe care îl crezi diferit e la fel ca ceilalți.
Tot ce trebuie să faci e să faci este să schimbi direcția.
Să râzi, să asculți, să înveți, să ai opinii, să le respecți, căci degeaba gândești diferit dacă acționezi la fel, să fii sincer, cu tine prima dată apoi cu ceilalți, să fi tu.
Când aștepți singur, nu ești slab ci puternic.
Așteptarea înseamnă să ai mereu un gol în suflet.
Familia, inima și demnitatea nu trebuie sacrificate.
Lucrurile mărunte fac viața frumoasă și clipele importante.
Am prea multe vise și prea puțină experiență.
Trăiește să lupți, să speri, să iubești.
Nu găsești întotdeauna cuvintele potrivite să îi faci pe ceilalți să înțeleagă. Chiar dacă alegerea nu e corectă, e alegerea mea.
Asumă-ți riscul atunci când nu arăți ce simți, căci pierzi ce iubești, ești un exemplu pentru cei ce îi ai alături? Una e să te schimbi, alta e să te saturi. Stările nasoale se formează de la somnul tulburat. Tu strângi, alții sunt mai puternici decât tine 98
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI și te doboară, fără să-ți dai seama.
Până și închisoarea e doar o cameră.
Îmbrățișările sunt pansament pentru suflet. Dorul m-a făcut să simt intensitatea trecutului încât trăiesc prin asta indiferent de paradisul și joaca urmată de infern.
Se numește dor pentru că sufletul e prins în propria închisoare. Trăiești iubind cu adevărat, precum o frunză se usucă
la un moment dat, îi vine timpul, de aici și toate la timpul lor.
Inima se strică de la prea multe dezamăgiri.
Plouă liniștit, picăturile fac cerculețe în asfaltul demult neudat.
Nu era încins, încă nu a venit vara, totuși zăresc balonașe, sub stropi de apă. Plâng îngerii nici lor nu le e bine. Mi-e frig, sunt doar cu un halat pe mine dar mă simt în același timp și puțin amețită de la aerul proaspăt ce îl emană pământul ud.
Imaginea de sub cascadă inhalând un ceai cu miros doar de mentă ce dă senzația de zbor. Cu tijă până și la inima amanetată
pentru un pumn de pământ divin. Mereu meriți o șansă, dar lipitul nu face un lucru întreg, îndreaptă-ți auzul spre vorbele mele și brusc norii se transformă. Un chip mă urmărește până
la pat nemaiputând închide ochii de frică, în liniștea asurzitoare scot un țipăt turbat, și straniu.
Știu că m-am dus în lumea lui, povestea lui, urmărindu-i pașii alegând prin pădurea părăsită, pomii fără frunze. Trebuie să
continui, în jur e durere, de ce atâtea cadavre, e macabru, unde am ajuns? Am leșinat și în vis revenind mai apoi la realitate cu senzația că locul acela nu e la mare distanță față de locul în care mă aflu. Actoria plânsului mort, acești oameni zămbesc…
combină cuvintele refuză să crezi asta!
Iubirea te mai face uneori să te și îndoiești, dar probabil 99
suspiciunea ta e legată de capacitatea de a te face înțeles, de ați exprima corect sentimentele
Unde îți găsești sfârșitul vieții într-o altă dimensiune sub o altă înfățișare ca printr-un portal deghizat în propria viață.
E doar un alt simț ce înșală corpul prin energiile nervilor.
Îmi potrivesc ceasul după tine
Lemn de castan și niște capete de funii, foste parâme ale corăbiilor din cea trecută vreme, ce miroseau a mare.
Mă așteptam în subconștient să fiu dezamăgită, însă
realitatea mă pregăteam pentru fericirea ce avea să apară
după ce renunțam la suferință.
Întoarce-te retoric
De ce să-mi plouă suflet
Când cerul plouă înzecit mai frumos?
De ce să-mi vibreze buzele,
Când naiul își prelinge sunete lin?
De ce să-mi las inima să plângă
Când surâsul meu topește gheața?
De ce să adie tristețea în ochii-mi senini Când vântul adie printre codrii verzi?
De ce să-mi frâng zborul către tine, Când condorul își frânge aripile în picaj?
De ce să-mi pierd vremea cu oameni mici Când oameni mari mă adapă?
De ce să cuget în gânduri sfioase,
Când cu gânduri răsunătoare trosnesc minți?
De ce să mă plimb pe alei plumburite Când grădini de rai mă așteaptă întinse?
100
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI De ce să mă-ncurc în sentimente trufașe Când iubirea face nenumărate minuni?
De ce să cred că există limite,
Când știu că am dincolo o veșnicie neatinsă?
De ce să nu-mi ajung eu
Când îmi zac în suflet comori prețioase?
Și cum să descopăr o lume întreagă
Când încă nu am terminat să mă descopăr pe mine?
Răspunsul se află mereu în mine însă de multe ori nu îl pot găsi pentru că sunt prea plină de dezamăgire, acel sentiment de durere care nu știi de unde vine pentru că ura celor din jur îți intră prin toți porii, nimeni nu va fi acolo când vei avea nevoie de cineva, serios, revino-ți, nimic nu poate fi mai rău, întotdeauna bine, toate trec, există liman cum și din larg poți ajunge la mal.
Nu mai există om care să mă facă să-mi spintec inima pentru el
visele nu se șifonează precum avioanele de hârtie O râmă se usucă când nu ajunge la pământ, așa e și cu oamenii
în inima fiecăruia e o fabrică de vise
De-ale originilor
Oamenii când sunt puși sub presiune exorbitantă… explodează.
Pentru că țin ascunse nevoi, împlinite sau nu.
Însă aceștia din perspectiva mea se împart în două mari categorii: cei foarte calmi și cei agitați constant, și cum marile categorii se ramifică din ce în ce mai multe subcategorii, vom afla că cei mai de jos,și nu mă refer la josnici, ci cei mai mulți sunt cei care nu acceptă în ruptul capului să piardă, pentru că
101
sunt obișnuiți doar să câștige și să li se ofere, crezând că merită, tot ce își doresc.
Dacă prima experiență este negestionată, vor rămâne marcați și veșnic temători în ceea ce privește o relație. Nu neapărat că le e frică să sufere. În esență nimeni nu-și mai sacrifică
timpul decât de dragul celuilalt, suntem egoiști pe orice plan, ne înțelegem reciproc și ne asemănăm. Adevărul e undeva la mijloc, în granița dintre femei și bărbați niciunul dintre aceștia nu au dreptate nici mai mult nici mai puțin suntem vinovați când greșim în egală măsură. Nu putem spune de celălalt că
a greșit mai mult când și noi am greșit. Trebuie să cădem la o înțelegere comună pentru a face o atmosferă agreabilă pentru ambele părți, împreună sau separate. Decizia ne aparține când e vorba de a alege cu cine să-ți petreci timpul sau cu cine merită să
continui, oricât de greu ar fi e cazul să renunțăm când simțim că nu mai merge, și să cuprindem într-un discurs tot ce ne deranjează ca cel de lângă noi să știe ce ne supără și să nu folosească asta împotriva noastră, căci de altfel nu o să fie bine din nici o parte, și oricât de ispititor ar fi mai bine lăsați-vă
reciproc să fiți fericiți, dacă ceva nu funcționează și nu aveți tăria că se merită să rămâi, de ceea ce te temi nu scapi, destinul îți va demonstra de câte ori va avea ocazia aspectul acesta.
Când ne e poftă de o ciocolată trebuie să o cumpărăm dar dacă e cea mai scumpă ciocolată nu ne o putem permite, ce facem, rămânem cu gândul la ea…e mai ușor exemplu cu ciocolată dar pliată pe cazuri reale, oamenii nu se știe cât pot rămâne disponibili. Dar de fapt și ciocolata va fi luată, și nu de cine are aceleași nevoi ca și tine, ci pur și simplu și-o permite, singura asemănare este că banii își spun cuvântul și în această situație, oamenii se lasă
cumpărați de lucrurile materiale iar cei ce nu și le doresc 102
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI atât de “obsedant” sunt considerați visători.
Suntem oameni greșim, mai mult sau mai puțin, depinde ca cel de lângă noi să înțeleagă asta, și să înțeleagă că o să greșească
și el la rândul lui, iar dacă nu-ți accepți propriile greșeli ceilalți nici atât nu te vor înțelege. Reproșurile nu duc nicăieri, poate doar atunci când vrei să îl ditrugi psihic pe cel de lângă tine, doar așa are un folos, să te simți mai bine nu cred că o să reușești.
Ești nebun pentru societate și bun pentru tine. Gândirea liberă
nu ar trebui să te influențeze negativ. Dacă doreșți să mănânci de pe jos nu vei ajunge prea sus. Scuzele nu te scutesc de consecințe. Nu există pericole ci perioade ce nu le putem controla. Pe cât e de simplu pe atât e de complicat. Oftezi și te ascunzi degeaba printre suspine, degeaba te gândești după
ce greșești. Toate au o limită pe care trebuie să o impunem.
Toți te învață că ceea ce faci nu e bine dar tu continui să
greșești, aceasta e latura canibală de om.
Oare când doi oameni se îndepărtează e o formă de iubire?
Iubirea e precum cheia scăpată printre gratiile unei cuști în care ești închis atât timp cât cauți fericirea în alții. Această fericire trebuie simțită sau căutată? Viața dacă ar veni cu instrucțiuni poate ar fi mai diferită.
O excursie printre amintiri
Ieșiri în parcul dinăuntrul sufletului cu capul descoperit, apusul e singurul spectacol de fiecare dată. Copii sunt printre singurii care se bucură, conștiința ta însă nu are stare și e abătută spre absolut. Înțelegi pe alocuri rolul fiecărei clipe și insiști să o faci de neuitat dar nu vrea să “câștige teren” din cauza pierderii în zadar a coincidențelor aburinde. Îți pătezi “onoarea” de copil 103
doar pentru că ceilalți vor orice altceva de la tine. Ai doar o imagine clară ca și cum ar fi fost ieri, deși au trecut mai bine de șase ani de când ai crezut că acel mare pas o sa fie revanșa a măcar trei, după care ai dat înapoi. Te-ai înșelat, ai căzut, pentru că indicele scăzut care privește din depărtare, evită convins să te pună în aceeași categorie. Precum un rău intenționat făcut din bunătatea ta mârșavă cu gândul că tot răul spre bine, credeai că
orice nuanță are o deosebire fundamentală, credeai că ai totul fără să oferi? Mă tem că tare te-ai înșelat. Acela a fost ultimul prilej de nedumerire și reflecție.
Fire nehotărâtă, dar cu o abundentă pasiune nebună, valurile vieții sunt ca dansul mirilor morți într-un spațiu limitat ajuns la extrem. Viața îți aranjează detaliile, tu trebuie doar să le interpretezi și să dobândești oricum, nu totul o să fie, mai ales perfect. Cum nici puterea nu constă într-un început, în a fi un om bun după ce ai comis numai negări ale ființei tale. Teama distruge orice fericire, învinge mereu cel care trăiește cu ea, știi că mereu nu îți dorești ca altul să fie fericit dacă tu nu ești.
Oricât aș povesti uit mereu să readuc la viață și ploaia dar în același timp tot eu fac să răsară soarele. Primești indiferență
în schimbul iubirii cu cea mai mare rușine obscură și ascunsă.
Toți ne dăm seama de adevăratele valori prea târziu. Suntem prea orgolioși uneori să recunoaștem dragostea și o ducem în taină, sub o privire de dimineață prin cuvinte și stări reci, dar parcă lipsește ceva. Mi-ai atins sufletul iremediabil într-un mod pasional? Precum toamna invadează încă din timpul verii, vrea să fie de vis, să dea o lecție celor ce nu îi acceptă
sora iarna, primavara intrând târziu în focul bucuriei. Mirosul gutuilor îmi aduc aminte că ți-am onorat prezența ca unui drog, eram dependentă deși erai ca fumul în aer, te respiram fără să mă deranjeze, nu mai e durere în ochii plânși de ani 104
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI de zile găsind o scăpare tocmai la finalul vieții unui sentiment.
Ea stă în inimă, blochează conștiința însă poate striga cu un curaj neîntărit de bariere care să susțină că e dezamăgit, doar pentru că așteptările lui nu au nimic comun cu așteptările ei.
Mă îmbăt cu acele cuvinte fără rost ținând în suspans rostul de pe fundalul serii mândre că ne-a separat crezând că e de ajuns.
Sentimentul acela de muzică, răsună a bucurie iar sufletul e în suferința lui veșnică trezind o sinceritate asupra marilor probleme nerezolvate. Marea iubire de multe ori se găsește în cărți sau e perfectă doar în filme. Ca orice sentiment iubirea e trecătoare deși uneori o vei simți intens apoi vei realiza la momentul potrivit că ai fost un pion în plus din altă trusă de șah.
Miza cea mare presupune speranțe minime și multă muncă de unul singur cu tine. Iar din această ecuație vei ieși mai schimbat ca luna lui Mai.
Anotimpuri
Ziua de ieri a început cu soare dar spre seară a plouat de părea că nu se mai oprește, cu fulgere parcă țipând de durerea ce o provocăm toți în noi fără să știm că e acolo. În momentul acela m-am gândit dacă am încuiat ușa, doar ca să îngân în pragul casei ploaia, prima șansă a mea e să îmi înfrunt frica.
Prin întunericul nopții am dat peste mașina de cusut, locul cel mai bun al pisicii de dormit, normal că a sărit direct în pat peste amintiri. Mergând în continuare prin întuneric parcă înțeleg ce simt orbi în acea clipă, ușa s-a deschis din cauza puterii vântului.
Ca într-un film căruia îi este zgâriat cd-ul în pragul sărbătorilor, pâlpâie lumina gata să se întrerupă. Ultima oprire a fost mai departe decât am crezut gândindu-mă dinainte la ce va fi, am ajuns în mijlocul întâmplării ploaia nu e așa rece precum o spun mulți, îi înțeleg presiunea și viteza la care ajunge comparând-o mereu cu fumul unui incendiu în care nimeni nu intervine. Ca 105
de obicei oricât ai încerca să fugi, mintea îți joacă feste deși are dreptate…nu te poți ascunde.
Deși viața nu are limite, le poți impune de la începutul realizării că nu ești singur. Ești înconjurat de forța care te-ar urma până în pânzele albe! Oricât de obosit ar fi vântul nu mă las, continui la fel cum am început, florile sunt turbate de puterea soarelui parcă și mie mi se pare că acum coboară
standardele mai jos. Pomii sunt rezervați și curtați de albine, unde e umbra în momentele acestea? Parcă și păpădiile au umbra lor, folie peste cer, o adiere ușoară îmi mângâie spatele gol. Culorile par a fi o găleată de var stins, ușa sufletului e între deschisă, ai cheia dar nu găsești lumina ce se lasă pătrunsă prin deschizătura aproape vizibilă…știi te-ai gândit vreodată că ai fost atât de aproape de tot ce îți doreai și ai pierdut pentru că nu ai continuat. Lacrimile sunt lăsate verii trecute, am trecut peste deși mă simt strânsă cu ușa când gândul vrea să o încuie forțat când încă ești acolo…presiunea este ca o melodie de fundal plăcută urechii de plutirea înecată în umbra destinului. Amorul prea cu pasiune îți deschide mereu la sfârșit mintea și îți închid inima.
Sunt în afara timpului. Simt că nu sunt eu următorul. Alerg după linia trasată la limita inimii. Privirea păstrează în adânc mii de sentimente care trezesc o singură amintire ca un artificiu întrebând constant: Unde sunt eu? Unde ești tu?
…apoi rămâi în flacăra ce nu se stinge cu apă, cum nici după
minciună nu poate fi încredere, pentru că atunci când minți trebuie să ții minte tot, în schimb când spui adevărul nu trebuie să reții nimic. Îndreptându-se tot pentru toate și tot pentru nimic, comportamentul fără o mentalitate stabilă nu înseamnă
nimic…inteligența fără caracter nu valorează nimic în fața lumii care promovează pentru binele tău, ca viziunea comună să
106
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI devină una subiectivă pentru că este un obstacol între vis și realitate.
Noul trend! Lipsa de respect Cel mai mare nimic din toate timpurile? Contraceptivul ideal este o bună educație.
Decupează ce poți, dacă poți, cum poți. Suferința e apăsătoare, nu lasă loc de interpretări multă vreme. Decât cea în care te aflii. Fă ce îți dorești cu încredere. Află înainte să nu fi aflat că
ce ai făcut acum o să fie o altă amintire. De atunci cauți mereu prima dată dormitorul. Dă-mi din tine tot ce pot realiza să devii din vis, realitate.
Te stingi încetul cu încetul și cu gândul la imposibil, speri că
te ridici, târându-i și pe alții după tine, spui sec că nu se poate, joacă-te cu calcule, nu mă deruta. Ferește perdeaua din fața ochilor știu că vrei altceva decât să simți…dar tac pentru că îmi înveninez iubirea. Lasă-mi speranța și-așa e pătată, dacă pleci nu te întoarce, am plecat pe calea viselor, unde îți lași bagajul?
Unde ții scrisoarea iritată de știința speranței care moare ultima, nevinovată sau în timp ce încerc să fac nod la firul ce se rupe când vrei să pleci. Iluzii, puține. Fapte? Clientul fidel al cumpărării sentimentelor șterse, cu durere mă strecor în somnul încrederii, e greu să cred că negativul melodiei e o altă
clipă știută, ascunsă, realizată prin scrieri nesfârșite, măcar ceva bun a făcut suferința, m-a îndemnat la artă, altfel simțeai că
le irosesc pe toate, nu e nevoie să faci diferența dintre gând și suflet…
Dacă ai fi într-o cameră blocat plin de oglinzi ți-ai acoperii ochii să scapi de tine? Nu îți respecți nici sufletul, nici trupul.
Ți-e bine…acum?
Cine ești ? O ființă respiratorie, bipedă, condamnată la viață.
Toți suntem la fel, așa că ești automat obligat să devii tiparul vrut de societate, nu mai contează educația, ci anturajul. Avem 107
dreptul la gândire excesivă, împărțirea părerilor față de cine vrea să ne asculte și întocmire de fapte pe baza propriilor demonstrații și crederi întemeiate.
Mă simt ca un om neeliberat la propria decizie. Acum înțeleg de ce când pleacă oamenii sunt precum norii, când dispar se vede soarele.
E o necesitate a sufletului se simte împovărat în preajma ta dar nu poate să îți spună, nu are curaj. Sau mai degrabă îi e frică
că te-ai supăra, parcă teama se mărește când își aduce aminte de clipele minunate alături…dar amintirile n-au niciun folos când totul se consumă. Dacă cineva nu te vrea nu îl poți avea cu forța. Eliberează-l de tot, oricum și-a dorit mereu binele egoist nu a existat niciodată gând de “noi”.
La un moment dat nu crezi în intuiție, dar vei vedea că nu totul e așa cum credeai. Fiecare om are o semnificație, cunoaștere de nou și ținută în frâu de puterea minții. Inundat de emoții și lacrimi de fericire ca dorințe reușite.
Te întrebi de ce câștigi tocmai tu dintr-un miliard de oameni pentru că meriți, nu locul doi ci locul unu în viața ta. Cu o singură mutare poți câștiga premiul cel mare dacă știi să joci sau uneori norocul e de partea ta dar și pierderea e mai grea atunci. Mereu trebuie să fii optimist și egoist dar nu în sensul de împărțire a iubirii la trei. Într-adevăr nu poți lăsa amintirile decât într-un geamantan mare, încuiat cu lacăte să nu scape, însă persoanele cu care ți-ai făcut acele amintiri te poți lăsa de ele pentru că vezi în timp că nu mai sunt la fel, oamenii își schimbă rapid starea. Îmi trec mii de gânduri pasagere prin minte în timp ce mă doare și capul sincronizându-le să le scriu în aceeași ordine fără să sar de la o idee la altă până nu explic toate ideile din toate punctele de vedere pe toate părțile haotic…
Atunci când îți pui bazele prea mult în cineva riști să pierzi 108
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI controlul, față de tine. Părerile sincere sunt de apreciat, iar criticile îndrumă doar pentru a merge mai departe, mai bine începând să avansez spre perfecțiune. Tot ce poate rămâne în urma amintirilor este nevoia obsedantă a fumătorului căruia i se iau țigările, pe urmă, scrum.
Ipohondru
Din ce e făcut sufletul? Caut în cameră idei gata fabricate. Sub presiunea atingerii și ce e greu de suportat? Slugirea sufletului, cu o pedeapsă grea. În căutarea sufletului pierdut. Închid ușa alerg în lacrimi spre altarul întunecat, e încuiat…În frică creez o clepsidră plină de aer, îmi pierd glasul. Am doar adierea vântului ce îmi alină sufletul încărcat de praf. Simt iubirea printre doruri și vise. Amintiri despre cum mi-am trăit ultimele clipe alături de tot ce mi-am dorit. Nu picură nici sângele prin vene, nici pulsul nu avea putere, numără nopțile căci ele sunt liniștite și reci, pentru o clipă mi-am pierdut mințile. Acceptă
viața și nu o complica, dacă îi înțelegi sensul chiar e simplă nu alerga spre nimic, oricum nu ajungi nicăieri dacă te grăbești sau aștepți. O rană din iubire se coase cu spini de trandafir, ce aș
vrea să mi se agațe de-o speranță. Iubirea asistă la o nedreptate în fața morții suferinde. Chinuită de roua dimineții contopită
făcându-mă o lacrimă, încă una lângă tine. Îmi e frică de puterea ta precum dimineața se teme să apară și să dea afară noaptea.
Rătăcesc drumeț purtând în suflet sânge. De dor mi s-a lipit gândul, sufletul nu poate fi intervievat el oprește dând pe mut tot glasul știe pe dinafară nemurirea lui.
Sunt confuz. Stai acasă inima și te odihnește. Ferește-ți mintea de gândurile negative. Și trăiește azi ca și cum mâine nu ar exista.
109
Clapele pianului mă recomandă o persoană bună care se luptă
cu interiorul, încerc să schimb trecutul trăind mereu să apreciez amintirile aduse de dânsul, nu mă întrec în gânduri nici galopul cailor pe câmp ce stârnesc praful la răsărit.Trebuie să fii pregătit să oferi măcar o clipă un zâmbet poate te eliberează și pe ceilalți îi bucură. E atât de cald totul capătă o altă culoare, fluturi alături de gărgărițe zboară în sincron precum balerinele prima dată
pe poante, visul lor devenind realitate pentru că își urmează
semnele lăsate adânc în minte. Fă mereu ce e bine pentru tine știi că mereu vei învinge, sau dacă ai pierde ai știi cum e să fi învins, decât să aștepți o minune care te lasă cu multe întrebări fără răspuns, un secret mereu zăcând înăuntrul tău, fugind mereu cu gândul înapoi, adu-mi depărtarea mai aproape și fă-mă să mă răzgândesc când sunt nehotărâtă. Lasă-te scăpată de situație și simte cât e de ușor să nu lupți pe zi ce trece cu valurile care oricum se vor liniști, e greu doar învață…cuprinde întreg cerul cu privirea, atinge inima și profită cât bate, ia pauză și totul o ia de la început.
Un tunet se aude cu ecou peste sufletul meu îl pot vedea, aș
vrea să deschid umbrela inimii să mă pot feri, dar îmi place atât de mult când îmi plouă pe chipul ce e spălat de pustiul privirilor în fiecare zi. Simt cum mă curăț în camera plină de zile aruncate degeaba. Nu sunt zile negre sunt zile de la care pot să învăț
că viață poate fi mai frumoasă zâmbind. Alerg departe prin ploaie, să mă gândesc de ce încerc să fug în loc să stau, să mă
bucur de curcubeul ce iese după, trebuie să înfrunți ploaia ce a fost înainte de a-l vedea. Sunt unele momente și zile în care îmi plânge sufletul și nimic nu mi-a putut alina durerea. M-am simțit invizibilă, când reușeam să mă opresc din plâns sughițam iar inima mea se oprea…mă simt atât de încărcată, fizic, psihic…
simt un gol, dar mă pot salva. Singură într-o lume? Suntem 110
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI în lumea în care putem deveni puternici și pentru a ne ridica mai presus de orice durere. Ce poți regreta mai mult decât că
ai pierdut și ai apreciat oamenii ce nu își dădeau interesul. Toți suntem egali, construim ceea ce este aici dar sufletul ajunge în același loc. Viața te învață să trăiești oricum. Toate se întorc asupra mea ca și cum aș sta în fața unei oglinzi, deși nu te cunosc când te văd, îmi sare inima o ia la galop și o pierd pentru un timp.
Vrei să încep cu cuvintele: “Vreau să uit tot, amintiri inutile, am vrut să schimb prezentul dar e presărat de trecut.” Vezi?
Vreau să nu mai țin la tine, dar încă îmi zâmbești sau doar mă
amăgesc. Vreau să pleci dar tot revii ca să te iubesc din ce în ce mai mult. Cum nu vrei tu să fii mințit și știi cum e să fii dezamăgit, nu face asta, știi cât doare. Chiar de timpul îmi spune că nu te pot uita, în sinea mea simt că pot doar să te înlocuiesc la suprafață. Asta doar simt, căci încă îți dau putere asupra mea. Să ador șansa că te-am avut ca și subiect de examen la sesiunea vieții? Că am văzut doar cum e să (nu mă) iubesc?
Mă trezesc zâmbind sau îmi vine să plâng. Eram lașă, fugeam de mine. Încet îmi aținteam privirea asupra inimii tale făcând totul posibil.
Așteptând la coada plină de infern, ai avut dreptate când mi-ai spus că e inversul speranței că moare ultima.
Oricât ai încerca să lupți, toți te fac să îți pară rău că nu te iubești mai mult
Controlează-ți emoțiile uitându-te în oglindă, nu lăsându-i pe ceilalți să te critice!
Când vezi că nimeni nu te contrazice, înseamnă că nu te ascultă
M-am lăsat condusă de inimă, și m-am întors la vechea mea iubire, eu.
111
RITM SURD
Singur
De-ar fi o vreme în care timpul ar sta în loc, aș vrea imposibilul, să nu ne spunem adio sufletelor noastre, aștept clipa revederii oare voi putea suporta durerea? Datorită distanței adesea am văzut cine merită să fie păstrat. Erai iluzie, nu erai cum te vedeam eu. Acele zeci de clipe, emoții și zâmbete așa le vedeam eu în lumea mea. Mereu spunem ce ar fi fost dacă, pentru că
regretul e mai puternic decât fericirea de moment. Nu am puterea timpului mă mulțumesc cu prezentul, e tot ce pot face adăptându-mă vremii, fiind spontană, fără planuri de viitor.
Ai băut prea mult fugind de responsabilitatea că nu îneci amarul care are legătură cu trecutul. Ai crezut ca poți mai mult…oricâte gânduri ai încearca să închizi ochii, mâine e o nouă zi, esti prea inadaptat, mereu ți se pare că totul se duce de râpă de pe o clipă pe alta, găsești scuze, nu am crezut că poate să doară așa de tare, nu dorești nimic serios ci doar suflete de care te agăți pentru a-ți dezvolta imaginația. Pentru tine am rămas doar la intenții, doar pentru a veni din nou și din nou cu minciuni noi, le ascultam doar pentru că te face fericită. Poți învăța din orice greșeală, dar nu poți învăța greșelile să te ierte de fiecare dată.
Am avut un șoc când mi-am ieșit din teritoriu, nu știam cum să reacționez, eram în cochilia mea ferită de realitatea care mi se părea prea dură să pășesc. Aveam nevoie de ocazii pentru răspunsurile supranaturale, m-am ales cu lecții pe tot restul vieții pentru ca oamenii nu sunt așa cum credeam și așa mi-am pierdut gândurile de suportabilitate, și am trăit mai mult în extern decât în intern.
Nu iubi doar pentru că timpul îți răpește tot ce ai mai scump, trăiește fără nici un gând, totul trece dar în același timp totul 112
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI rămâne o amintire. Am fost împinsă în fața realității ca de un zid.
Tu ai plecat…ca de obicei la sfârșitul unei povești de dragoste, ori cu final deschis, ori cu un final neașteptat, am intrat în starea veche, pentru că trăiam cu impresia că alegându-i pe alții mă vindec, dar nu-i așa deloc, vindecarea se capătă în singurătate, departe de oricine, pentru că această vindecare consumă energie, dar cu răbdare, nirvana este la capătul drumului.
Rănile rămân în inimă și totul te urmărește în minte, de aceea m-aș duce oriunde, m-aș ascunde în culcușul din colțul sufletului, acolo unde mă simt în siguranță, unde e cald, unde pot vedea valurile prin sticlă, nu vreau să-mi mai aduc aminte de nimic, vreau doar liniștea nopții, chiar dacă bate vântul tulburat, am realizat că iluziile te aduc în pragul infinității.
Salvez nimicuri din ce a rămas în urmă
Azi s-a stins și ultimul meu vis, am obosit Întorc clepsidra, dar timpul nu se întoarce De multe ori nu pot privi în oglindă chipul acesta secat de atatea pauze, de cioburile viselor ce cad și nu se împlinesc.
Doar dacă ești împins înveți să zbori Fiți egoiști doar când sunteți triști repetând că meritați să fiți fericiți!
Sânge amestecat în suflet răscolește amintiri adăpostite în caz de fericire
Totul se întipărește, nimic nu se risipește Totul dispare, nimic nu mai apare
Trebuie doar sa fi tare
În caz de urgență
Nu sparge sentimentele nimănui
Nimeni nu e vinovat că altcineva te-a făcut să suferi 113
Tu ești singurul responsabil că te lași păcălit de un chip frumos Ne urâm din nimicuri
Și strângem în noi frustrări apoi acuzăm ceea ce oglindim Doar cei care nu-și asumă caracterul caută vina în altă parte decât interiorul lor
Nimeni nu e de vină de frustrările și supărările tale Când o sa realizezi asta o să vezi că vei trece mult mai ușor peste orice
Eliberează-te
Căci singur creezi situația în mintea ta Dar când ajungem la final și calculăm din ce pornește ura Pe cât e de înfricoșătoare pe atât e de adevărată…
pleacă din iubire gestionată greșit!
Ce nu oferă căldură sufletului ci doar trupului, rănește inima…iar inima rămâne. Ea este una dintre speranțe. Ca zâmbetul ce nu poate fi oferit din tristețe, doar lacrimile pot oferi fericire.
Ploaia îmi aduce aminte de ziua în care visul meu uitat s-a împlinit. Asta e tot ce ma lăsat sufletul împrăștiat.
Înecând corăbiile
Toamna a început să-și arate cealaltă față, ieri a fost soare, azi vântul a început să bată cu putere câteva picături de apă se așterneau în palmă. Porneam spre casă, eram la jumătatea drumului când deodată ploaia a început să își pună amprenta.
Odată ajuns m-am așezat la geam, am căzut pe gânduri…
toamna aceasta nu era ca celelalte era altfel…jos în spatele blocului erau numai frunze iar vântul răscolește, și frunzele și sentimentele, cu putere.
Eram cuprins în răcoarea dimineții, îmi imaginam pădurile 114
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI de aramă, cum soarele atinge cu razele ca după ploaie, cerul și-a schimbat veșmântul, abia zărești câte un nor cenușiu pe cer, potecile în care razele soarelui nu bat, natura e visătoare, singuratică, parcă ar vrea ca ceva să îi țină de urât.
Vietățile sunt cuprinse de sunetul tainic misterios, vor să
spulbere orice dorință de a se refugia după o vară fierbinte, legănându-mă ușor cu parfumul minunat al gutuilor abia coapte, păsările erau obosite, degeaba încercam să aud măcar un ciripit, nu se auzea nimic…
Toamna este un anotimp plin de schimbare farmec și culoare…
bucuria ce nu mă lasă să mă întristez fă-mă să uit fără să îmi aduc aminte caută amintirile
să zâmbesc?
timpul găsește un nod în fir
nu e vreme pentru clipe ci pentru cuvinte
dincolo de tăcere
dincolo de cerul prăfuit
oare unde sunt?
până la urmă o să vii
dar de ce mâine?
astăzi e soare
astăzi sunt eu
Uneori în viață trebuie să te rănești pentru a simți alinarea, atunci când ești prea bun și trăim cu impresia că putem salva pe cineva de la o patimă, ei bine nu, nu suntem salvatorul nimănui, deși mi-a venit greu să cred că trebuie 115
să cazi, ca să te poți ridica, să pierzi pentru a câștiga, pentru cele mai bune lecții de viață se învață prin durere.
Poți crede când iubești că totul stă în voia inimii pe care nici oamenii, nici cerul, nici chiar propriile noastre interese nu o pot schimba vreodată.
Ce a fost a fost, ce va fi contează, toți suntem buni la teorie până vine practica, tuturor ni se poate întâmpla orice, nu suntem scutiți chiar de credem că noi suntem expuși de a primi propriile acțiuni.
Să te faci alt om e simplu prefă-te că nu îți pasă, lasă totul ca și cum e pustiul întunericului când ultimul val străbate marea agitată, dărâmă munții de nisip făcând plajă pentru vara viitoare, lasă umbre în zorii zilei când răsăritului îi e frică să se facă văzut, singurătatea mea ce o simte până și unicul meu prieten ce îmi stă alături în nopțile reci de amărăciune, pământul…
Lasă dragostea asta să respire
Nu merită nimeni să îi sfâșii sentimentele cum la rândul meu am fost dezamăgită, nimeni nu merită să sufere pentru mine, înainte să fac ceva trebuie ca acela să știe că eu nu sunt deplin de goală pe dinăuntru încât să pot iubi mai multe persoane în același fel. Uneori în viață știm când greșim, altă dată nu avem idee de greșeală decât după ce vedem după ce rămânem singuri.
Fericirea e gratis pentru suflet
Pe holul gol al fericirii
Se aude încă un ecou
La înălțimea marii împărătese
Totul duce la soare
Razele neliniștite se tem de apariția nopții Sufletul e lăsat să cerșească fericirea eternă
116
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI Visează căci visele sunt singurele care nu se plătesc…
Atunci când vrei să vorbești pe cineva de rău gândește-te dacă
tu ești perfect
La început crezi în omul ce l-ai cunoscut apoi încerci să îl cunoști și realizezi că te trădează…alege să te sfătuiești cu tine decât cu alții. Nu știi ce se ascunde în spatele cuvintelor: “Ai încredere în mine!”
Morala: Învață să nu crezi în nimeni până nu îți demonstrează
că merită!
De obicei “cei mai buni prieteni” se dovedesc a fi “cei mai mari dușmani”, dușmanii se țin aproape, dar dacă ai energia necesară.
Iubire adolescentină
…în ochii tăi descopăr visele ce le trăiam, dar plătesc clipa cu tine, cu tot sufletul din mine
cerul e plin de stele doar una e a mea, una ce îmi umple lipsa ta.
fulgii de nea sunt lacrimile înghețate ale îngerilor nu vor fi cu tine cei ce sunt împotriva ta, niciodată
te-aș primi în visul meu chiar și de ar fi ultimul lucru pe care îl pot face
dependența e trecutul ce calcă pe urmele amintirilor caut dragoste în toți dar ea dispare la primul pas cu un gust amar
vine și pleacă atât de lejer, cum ar fi putut să aleagă să stea?
ca o pată de cerneală ce poate fi ștearsă dar nu mai poate reveni cum era
Ieși singur, stai cu gândul la ceea ce ți se întâmplă, vei realiza că ai pierdut multe când voiai să le ai pe toate 117
Tot te rănește? pentru că îți pasă…și pentru că ai încredere Toți vor iubire, dar nu oferă
Nu pune suflet în ceea ce faci dacă te vei gândi mereu că pierzi tot
Cu luna încă pe cer cu greu se vede răsăritul dintre munții acoperiți toată noaptea de zăpadă, copacii și casele sunt ca într-o poveste, nu am cum să nu văd copii ce au ieșit să se bucure, oameni de zăpadă, sunetul săniilor îmi încântă urechile.
Pădurea din depărtare are brazi așteptând să fie împodobiți, în casa mea ce are lumina aprinsă până și cățelul vrea să meargă
cu mine să facem în zăpadă îngerași, drumul este curățat, e atât de liniștit albul.
uneori gândește-te că e prea târziu regula numărul unu de învățat, nu da altcuiva lecțiile tale.
hai să încetăm să dăm vina unii pe alții, toți suntem responsabili de ceea ce ni se întâmplă, singuri suntem vinovați nu ne influențează alții dacă suntem siguri de ceea ce vrem să facem să fim realiști nu există cale de întoarcere, dar dacă ai greșit, poți doar să îți ceri scuze toți suntem singuri, niciodată nu realizăm cât de repede trece timpul
nu zic trăiește în trecut ci învață din el că îți va fi de folos dacă ai pățit ceva o dată soarta te face să aștepți și a două
lovitură dacă nu va veni, tu fi pregătit și nu îți pierde acest curaj
crede doar în tine, ai încredere în ceea ce faci, dacă o faci e pe răspunderea ta nu pe a altuia, fi independent îți va prinde bine, bucură-te de viață e simplu.
persoană ce ține la tine îți respectă deciziile în orice situație și nu te pune în situația să faci ceea ce nu vrei mă inspiră marea și curajul soarelui de a se arăta după ploaie 118
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI totul e făcut când e prea târziu, totul e unic nu o știi să iubești ca la început, orice dezamăgire te întoarce la trecut dacă nu te vindeci, de azi alege să fi puternic Există o diferență între a te da bătut și a ști când să te oprești pentru că ai suportat suficient Uneori trebuie să luptăm pentru ce iubim și pentru ce ne pasă, dar uneori trebuie să învățăm să găsim puterea, de a le da drumul.
Găsește o inima care te iubește în clipele tale cele mai rele și brațe care să te țină strâns atunci când ești vulnerabil.
pentru a găsi o inima care să se potrivească cu tine îți trebuie puterea de a trece peste fosta ta iluzie de om care ai crezut că e aleasa
Nu întotdeauna este suficient să fi iertat de ceilalți. Uneori trebuie să înveți să te ierți,
deoarece propria iertare se obține greu dar merită!
Relațiile bune nu se întâmplă pur și simplu, este nevoie de timp, răbdare și de doi oameni care vor să fie împreună
și să se iubească necondiționat.
Până nu faci pace cu cine ești, nu vei fi niciodată mulțumit de ceea ce ai
Există un singur mister pe care nu-l pot exprima…
să dau mai mult și să primesc mai puțin Este alegerea ta dacă te folosești sau nu de această putere de a pune limite.
Frica, trebuie acceptată, numai așa poți scăpa de ea.
Te-aș iubi dar mă tem că te-ai schimbat Nimic nu poate merge bine când există un rău la mijloc Dacă nu păstrezi legătura constant nu mai cunoști omul de lângă tine, așa trăiam cu impresia, dar nu vei cunoaște 119
nici într-o viață pe cineva…așa că nu-ți fie teamă, că pierzi controlul.
Cu cât îți pui încrederea mai mult în alții cu atât sfârșești să
nu merite
Dacă vrei să mergi înainte eliberează trecutul!
Din albul iernii va aduc câte un strop de fericire Și din ceața străzilor, noaptea devine minunată
Îngerii zâmbesc, în ochi se vede strălucirea, bradul e luminat, sufletul e curat
Iarna cu străzile împodobite de luminițe, în dar primim Crăciunul
Se aud glasuri de copii pe drum
E cer deschis, porțile raiului sunt deschise iar Primești în dar zâmbete
Comoara se află chiar în adâncul oceanul inimii tale, aceea este iubirea!
Ce frumos ar fi să revii în locul de altă dată și să îți găsești cel mai bun prieten mereu acolo.
Luptând cu morile de vânt
Am închis poarta amintirilor pentru că Romeo și Julieta au devenit dușmani,
Iubind omul nepotrivit, ajungi un nimic, crezând că totul e plin de trecut prin locuri pline de amintiri, de ce?
Dacă aș fi un balon, aș zbura până aș întâlni soarele, și aș sta pe el cu toată căldura ce o pot suport Iubește ca și cum nu ai suferit după nimic…iubește-ți viața și prietenii…e cel mai de preț lucru.
…sentimentele nu pot fi puse în balanță. Întotdeauna mirosul de scorțișoară îmi aduce aminte de bunica, de copilărie, de 120
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI povești, de minuni, “minuni adevărate”…
Îmi vine să îți ofer toată dragostea pe care o merităm amândoi Atunci când gândul mă duce la tine fără să vreau îmi vine în minte și pasul de a te iubi Cei mai inteligenți oameni sunt deseori cei mai triști pentru că ei înțeleg cum sunt sentimentele la alt nivel.
Pierzând nopți în fața unei tehnologii ce nu își are rostul Avem fiecare o cale liberă, eu mi-am pus un petec care tot se descoase și cade
Ai vrea să îți iei cortul să te duci în pădurea plină de frunze să simți cum îți adie vântul în păr, iar marea sărată
să îți usuce pielea
Să mă descopăr de căldură, de plapuma plăpândă o aștern pe mine
Când frigul vine să o iau iar peste mine, aș uita-o în mijlocul saltelei ce plutește deasupra mării liniștite de această noapte cu stele senine.
Totul aduce o greutate asupra pomeților mei prea încer-cați de iubire
Să dai cercetării și gândirii orice cuvânt scos de cineva care îți pasă
Cu ce rost…cu ce merit își perimite să între în viață ta De ce lași ușa deschisă?
Ia cheia încuie cu toate lacătele amintirilor, nu mai intra acolo, lasă să se așeze praful oricum viața îți aduce lucruri noi ce devin vechi și lucrurile viitoare devin amintiri.
Nu lăsa pe nimeni să însemne totul pentru tine, înainte de a fi tu totul pentru tine.
Zâmbetul celui care suferă e mai dureros decât lacrimile celui care plânge …
Vei simți ceea ce simt, îți vei da seama vreodată, vei înțelege 121
cu mintea și cu sufletul tău străin de mine, de tot ce am vrut să spun cu adevărat, cu înțelesul inimii și al tuturor cuvintelor venite.
Mă doare gândul tăcerii fără pic de inspirație, îmi pare rău când te văd plecând
De obicei ultima cheie care ți-a rămas în mâna e cea care deschide cele mai multe uși,
Un colț de cer uitat peste lume, un braț apăsat peste munți, lacrimi de stele, dorințe albastre,
Un om fără un trecut sănătos, este ca o casă fără temelii.
Gândul la tine mă duce în largul marii și pune ancora în mijlocul oceanului, tremur când scrii ,am emoții ca la prima poezie de la grădiniță, e suficient să nu vezi un om ca să-l placi, îl placi și pentru ceea ce este, nu doar pentru cum arată?
Nu te rătăci în labirintul sufletului tău Întrebările abat de la drum
Adierea de vânt ce trece doar să-ți încălzească fața, să ți-o usuce, apoi apa vine cu superputerea ei de regină, să te înece în amar.
Unii oameni îți inspiră pur și simplu indiferență, acea indiferență de care îți e atât de dor, care duce la iubire copilărească
din naivitate, cu toate că nu știi ce se întâmplă cu tine, vrei să
cunoști pe cineva care să nu fie diferit, dar întâlnești din ce în ce mai rău, pentru că nu te vindeci, ci fugi de tine.
~ 100 de gânduri~ Totul sub lupă
Pentru prima dată în viața mea vreau să fac lucrurile așa cum trebuie. Vreau să plec înainte să ucid toată iubirea, nu vreau să
(mă) rănesc prin plecarea mea… e greu să iei deciziile corecte 122
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI când inima îți urlă să rămâi…
Confuzie absurdă
Din toate zilele, aduce speranța sau spulberă tot Totul trece și se așterne infinitul praf al tristeții, precum polii opuși ai magneților
O secundă schimbă viața, mai mult decât viața într-o secundă
Pivniță în paragină
Aici îmi scriu sentimentele. Majoritatea au apărut în viața mea într-o zi în care nu știam că pot simți afecțiune. Înainte când auzeam pe cineva vorbind despre sentimente , iubire și ce înseamnă să ai pe cineva alături mi se părea patetic și începeam să râd, acum că știu ce înseamnă sunt ușor sceptică în ceea ce privește atașamentul. Credeam că știu ce înseamnă iubirea, doar pentru că atunci când nu erai lângă mine, mi-era dor de tine.
Cele mai mari eșecuri considerate de alții pot fi cele mai mari reușite dintotdeauna
Când îți dorești totul, rămâi cu nimic Poți iubi marea pentru că e deschisă și nu știi unde se termină?
Pentru a fi puternic trebuie să îți cunoști slăbiciunile și ceea ce te rănește
Aud tot felul de voci în sufletul meu, îmi spun să plec pentru a mă salva, plec pentru a ne întâlni în rai pe scările paradisului. Fericirea depinde de mine!
Inima mea mă face să simt că e spartă, se simte ca o discrim-inare.
Visele toate se încred într-o lună care reprezintă iubirea unei fete lunatice, căldura inimii nu-i de ajuns trebuie ridicată și 123
RITM SURD
cealaltă aripă.
Jungla visurilor, inima mi se sparge și nu pot merge mai departe.
Cele mai grele zile sunt atunci când vrei să spui cuiva ce simți dar nu mai poți simți nimic.
Cum arată viața fără frică?
Să țin legatura vizuală cu sufletul
Și să rezist până la capătul drumului fără ajutorul nimănui căci statul în pădure nu te face un copac.
Pe cer nu poți străluci ca o stea, dar nici ca luna Nu poți fi nici pe pământ o floare
Nici în suflet iubirea ce niciodată nu moare Nu poți fi înger, cât ești încă aici Poți privi flori de păpădie și poți simți miros răspândit de rapsodie
Te pot iubi ca om, te pot iubi ca sunet Te pot iubi ca întunericul atunci când nu am zâmbet…
Destinul stă scris pe peretele plin cu ceasuri ce ticăie mereu pe scări
Mintea mea e un ceas
În propriul vis
Cred că înnebunesc, am spart inima ceasului totul stă în loc
În sfârșit
Fericită de clipele trecute dar călătoria împreună a luat sfârșit
Spre căpătâiul tău mă-ndrept trecut, neîngrijit de soarta Mă uit în cerc aș vrea să iert
Dar nu pot tot deodată
Te-aș da înapoi, aș trece chiar peste Dar tot ce se întâmplă acum mă lasă total rece 124
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI Mă întorc la tine chiar și a mia oară să știu că doar mie îmi e bine ca odinioară
Dar te las și încerc să mă întorc, dar toate sunt mai aprige la orice atingere chiar în jur vorbind cu mine Între munți aș vrea să mă opresc inert în mijlocul drumului și aștept comoara să fie luată
Totul e în zadar chiar și la locul potrivit îndepărtat de subiect…
Frumusețea e tot ce simți înăuntru dar se vede pe dinafară, mângâierile amintirilor sunt să îți trăiești viața.
În loc de scuze fă alegeri
Fi motivat nu manipulat
Fi folositor nu folosit
Ascultă întotdeauna vocea interioară nu cea a lumii Faptul că nu-s hotărâtă mă face să mă răzgândesc de la orice variantă posibilă.
Arde ceva încet ca o făclie în inimă
Unora le poți ține sub observație limbajul corpului altora nu e posibil, sufăr de, depărtare.
Nu e vorba că nu stau lângă tine, ci te aștept la sfârșitul drumului…
Fumul pe care îl are o conversație
Plăcerea se confundă cu durerea
Sunt mai spirituală, eu nu văd iubire în cuvinte, ci în fapte, pe simțite.
Lecții grele pentru suflet, exerciții de netrăit și speranțe de nepătruns.
Parcă faci parte din jocurile cărora nu le știu regulile.
Atunci când suntem departe ne ducem dorul, atunci când suntem aproape ne pierdem.
Încă de mică am auzit să am grijă la ce îmi doresc 125
Adesea recunosc că am avut atât de multă grijă, încât am vrut binele altora mai presus de al meu.
Și de multe ori mi-am greșit, pentru că nu reușeam să
gestionez.
Dar nu regret știi de ce? Pentru că nu reușeam să continui la fel dacă aflăm răspunsurile, atunci când mă afectau ci după ce am trecut peste păsare și tot ce ține de o anumită persoană, mereu când încerci să aflii ceva, observi adesea că nu ești pregătit.
Vreau să-mi concentrez mintea pe ce e mai important, dar din fugă nu pot să rămân doar la un singur fir de poveste.
Îmi liniștesc marea cu valuri puternice ce îmi dărâmă starea, devin melancolică adesea.
În timpul în care încerc să-ți explic că nu e corect că ai greșit m-aș putea ferici alături de altcineva.
Scoarță pe suflet
Simt iubirea deși pare a fi departe, când noaptea se lasă frig eu mă încălzesc cu praful de cretă ce cade ca o vietate gata să
spulbere, ori continuitatea unui vis de copil. Nu toate sunt ca înainte nici copilăria nu mai are același “gust” e complicată, cu înaintarea în vârstă, îi vei simți lipsa. Plină de chinuri din cauza unui sentiment, lăsat să încerci, speranța a șoptit când inima strigă din răsputeri “Nu te duce!”
Unde ai ascuns ploaia ce ne-a căutat fără să ne prindă
din urmă și ne-a unit după ce abia curcubeul putea să iasă
la suprafață fără să ne simtă cum dragostea poruncește inimii și minții să fie proaspăt înmiresmată de ea și suferindă de plecare celui ce crezi că nu te va lăsa niciodată.
126
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI Mă doare gândul tăcerii fără pic de inspirație îmi pare rău când te văd plecând.
Pot trăi fără să văd strada care ieri era o groapă și mâine e peticită. Complici lucruri aiurea și nu o spui deloc în general, sunt doar lucruri sustrase de pe albumul unor caziere, a oamenilor ce umblă liberi pe stradă, cu mintea plină de fluturi sedentari, ce au aripile inutile să zboare.
Va regreta nisipul pentru că nu s-a împrietenit cu marea.
Frumosul durează atât cât trăiește o clipă.
Purgatoriu de suflete
Dacă lupți și nu reușești nu înseamnă că ești în pragul pesimismului ci pur și simplu ai obosit să încerci.
Mi-am presat la cald trăirile să rămână doar amintiri ce mă lasă rece.
Având în vedere că mizeria dinăuntrul întunericului meu se adâncește ca o groapă în gol.
Las cicatricile să-și astupe povestea, și nu le mai accentuez.
Plouă? Da în suflet, demult s-a lăsat întunericul, am încercat să-l alung, dar își face atât de drăguț loc înăuntrul meu, a ciocănit ușor, nu știam că e el, am deschis, m-a convins să-l las să între, purta un chip drăguț, a intrat când am închis ușa a început să facă prăpăd, apoi a ieșit în goană, nu a luat nimic ca un hoț obișnuit, a lăsat doar lucrurile din sufletul meu răvășite, a spart și a trântit cu ce a apucat, am un mare gol, când îmi amintesc, pășesc timid, fac pași mari, când de fapt sunt mai mărunți decât ploaia despre care vorbeam la început, am stins lumina, nu mai avea rost să o consum degeaba…acum peste tot s-a așezat praful, el e străinul care nu intenționa la început să distrugă, doar pentru că a fost distrus, dar e prea egoist să simtă, 127
că durerea ce o lasă-n urmă e, plină de ură…singurătatea e doar umplutura golului lăsat de suferință, e doar vina mea, eram puternică până să apară, mi-a schimbat concepțiile, tot ce am clădit până atunci…a avut mare efect asupra mea.
Notează-ți problemele și îndoielile interogativ pentru a putea privi obiectiv.
De ce să-mi fie frică când plouă? Pentru că sunt în asentiment cu această vreme.
Dacă nu ții la o persoană nu are nici o putere să te rănească
Câteodată ți se face dor dar, urci scările, deschizi ușa amintirilor și acolo e totul gol, au părăsit locul în care cândva însemnau ceva
Vrei să-ți trimit răsăritul?
Te scufunzi în oceane din ce în ce mai adânci te sculptez în vise de câte ori plângi
Adevărul e că nu mă pot preface, poate că acesta e cel mai mare defect al simțirii mele
Sunt devastată în interiorul meu, e un război la care nu vreau să particip, dar face în așa fel încât mintea se bate cu sufletul iar eu aleg să fiu nulă.
Lucrurile în mintea mea stau altfel, nu pot asalta realitatea.
Orgoliul distruge
Când dorm totul e pe pauză…până mă trezesc Aerul parcă are noduri și nu vrea să pătrundă în plămâni Sufletul mi-e trist iar corpul e forțat să doarmă
Asta nu face parte dintre visele mele Ți se mulează după corp privire-mi
Ieși în evidență purtându-o
Stelele sclipesc pentru tine
Luna vorbește deasupra mea
Mă îmbăt sub soare
128
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI Te îmbibă culoarea pielii
Ca atunci când mă adorai în brațele tale Amintindu-ne cât ne-a durut distanța Te coloram cu grafit
Ne risipeam în zbor
Ca doi fluturi
Cu aripile sfărâmate
Ochii îți sticlesc ca praful din clepsidră
Ca nisipul din deșert
Se prăjește sub soare
Mă transformă în reptilă
Iar curând o să năpârlesc de sentimentele ce-mi fac sufletul să moară
Scădem amăgiri
Îmi erai apă înainte să te cunosc
Acum când îmi vorbești mă obosești
Și mi se face sete
Mă dezhidratează fizic, neinteresul
Și indiferența mă obosește psihic
Insist
Deschid paranteze, le închid
Încep să înnebunesc cu gândul la tine În dragoste nu există loc de matematică
Îmi jupuiam pielea pentru a le fi altora pelerină
Când ploua cu vorbe ascuțite
Am hotărât să mă înalț către cer
Dar nu o să dispar
pentru că nu-s cenușă să mă evapor
Când mă ard pe rug ca pe un rău necesar 129
RITM SURD
Mă transform în lumină
Să-ți urmez pașii în întuneric
Ți-aș lumina calea să-ți urmezi visele Dar tu ești ghețar înăuntru
Încrederea din mine strigă să o părăsesc Și mă duc spre pierzare
Mă tem că sunt doar un praf dintr-o clepsidră
Nu-ți poți împrospăta amintirile
Dacă îți ocolești dorințele
Sunt pe drumul către lumină
Mă înclin la soare
Căci mă roagă în vise să revin
Când vine seara, mă bucur
măcar un lucru e sigur
Că ziua se termină.
Eu nu plâng
Eu fac cerul să nu suspine
Căci ploaia mă acoperă
Iar eu sunt un loc pustiu
Cutreierat de vise.
Rănile încă nu s-au vindecat și încă sunt pansate.
Dragostea din t(r)ei
Curață-mi sufletul
Am o poftă perfidă de a mă îneca în mare E atât de nebunesc, dar atât de calm Mă sfâșie și mă liniștește în același timp E ca și cum ziua se îngână cu noaptea Ca și cum cerul se ia de mâna cu apusul Ajung la concluzia că timpul e o armă, pe care trebuie să știi să o manevrezi
Cutremurul curcubeului
130
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI Cu pași repezi și iuți mi-am lăsat amprente pe nisip, mă
îndreptăm către marea ce-mi era casă și mă susținea când ploaia devenea torențială, nu mă lăsa să plâng, mereu mă ținea aproape, ținea la mine cât semiluna ține la luna plină, nu era un concept, mi-a părut rău când am aflat că nu eram o excepție, făceam parte din același pământ și trăiam cu toții sub același cer Mă iau fiori când mă gândesc câtă inspirație îmi oferă natura Să te calmeze doar furtuna
Să ți se domolească chipul pe plaiurile câmpiei să asculți cântecul greierilor și să-ți fie dor Te-ar aștepta sute de îngeri dar tu…te predai demonilor.
Distragere premeditată
E o fuga de realitate
Atât de mult resimt ziua
Încât noaptea vreau sa uit
Că exist
Că simt
Că respir
Că trăiesc
Că pot iubi
Îmi uit sufletul acolo unde începe marea să se întâlnească cu cerul
Gânduri și cuvinte otrăvite
Mă macină ca într-o râșniță
Reflexia din întuneric,
Uită-te-n altă parte
Știu cine sunt
131
RITM SURD
Văd ce sunt
Îți faci loc în ceruri, ca ploaia să fie a ta Cu frig și ceață în umbra existenței tale Îți sugrumi rugina dintre vorbe
Țipi împreună cu moartea
De-a lungul bolții
Prinzi încet cearcăne
Printre golurile zilelor ce trec
Și tu, și ele-s de neoprit
Reînvii la suprafața apei
Destinul încearcă să-ți înece orgoliul Dar ți-a mai dat o șansă
Deși ți-a oprit mirajul nuanțelor pe secundă.
Ispita își bea cafeaua cu speranța, de altfel ambele-s deșarte și duc spre nicăieri.
Nu indiferența doare ci neputința.
Morala mea e ca o abominație
M-ai sărutat cu venin
Întinsă pe spate
Așteptându-mi sfârșitul
Am încremenit când ți-am văzut ochii plini de duioșia lunii Și când ți-am simțit mai târziu respiratia asupra-mi Ca o dulceață de piersici
Te savurăm din priviri
Dar ai dispărut
Ai încetat mai întâi cu contradicțiile, ca mai apoi să le readuci la viață
Ca o bătălie dublă
Dacă iubești pe cineva nou, eliberează-l pe cel vechi Nu face din asta o obișnuință
Căci vei ajunge să te încui pe tine însuți 132
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI Sperăm la nemurirea sufletului
Până am văzut cum ia viața sfârșit
Cum ultimul suflu e un abur în jur
Cum totul ia o întorsătură mai radicală
Totul în jur te epuizează
Ești pus la pământ
Îngenunchezi pe pământul mizerabil
Pe care ești nevoit să-l calci în picioare Suporți aerul ce-ți inundă sinusurile Inspiri frică
Aduni ura
O înmoi cu dragoste
Oferi ce ai în suflet
Dar înăuntru ești numai praf
Și cerneală
Ajungi în pragul milei
Dar zeii sunt prea plini de sine să-ți accepte lacrimile Ești prea slab să treci de ziduri
Te izgonesc ca dintr-un palat, deși voiai un colț din mizeriile lor
Voiai o viață simplă, împlinită
Nu făceai decât să te duci din pas, în impas Te roteai în jurul axului pentru a accepta bruma ce-ți acoperea ochii
Nu vedeai decât pesimismul cu care erai inundat Spălai marea cu sânge
Strigai cu sufletul
Te aruncai de pe pod să-i faci un bine soarelui Crezând că poți salva timpul
Dar de fapt
Timpul îți izbea ușa curgerii sale în față
133
Îți iei o vacanță de la viață?
Singur reprezinți, un tifon îmbibat de mireasma florilor de salcâm.
Nu mi-am mai căutat jumătatea,
Iar inima-mi ardea ca o torță
Căci îmi poate alunga singurătatea
Doar o femeie în cămașă de forță.
Angoasă
Suntem războinicii iadului
Deși avem îngeri păzitori
Alegem infernul crezând
Că vom ajunge în rai
Sunt nectarul zeilor
Din mine își trag toată puterea
Și mă lasă fără energie
Rămân pe margine încercând din răsputeri să-mi revin După ce m-a vomitat universul
Am întors capul către tine
Eu
Cu lacrimi în ochi
Tu
Mereu cu zâmbetul pe buze
Umbra ta mi-a pătat moartea
Am deschis sertarul plin de gânduri ce-mi amărau zilele Mă dedicam acestei suferințe adesea
îmi nenoroceau și nopțile
M-am refugiat tăcută în trecut
Îl numeam așa cu speranța că-l voi păcăli să treacă
Dar nu, a prins rădăcini înăuntrul meu 134
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI Și-a făcut loc, a luat ce a crezut că e bun Și
N-am mai apucat să închid sertarul
Mi-a luat inima care doar îmi pompa sângele în corp, era distrusă dar tot m-a făcut să
cad fără să mai simt nimic
Ca un mut ce a rămas sărac înecându-și amarul în vicii Rutina a luat locul trăirii vieții, de parcă a fost garanția ce a expirat sau supradoză din drogul ce oricât de puțin ai consuma îți provoacă dependență.
Am urlat de durere când mi-am expulzat regretele Indiferența mea e în pragul demenței cred că încep a o pierde pe ultima
Ești ca un praf de rouă ce-mi udă buzele cu venin Îmi înfige cleștii cu un zâmbet fals în care orbit de iubire Cred…cu stupoare că-mi aparține
Știu că e greu de aia te las jos, așezându-mă lângă tine, să
poți învinge iubirea, căci eu mi-am pierdut sursele în fața ei și am rămas fără nimic, mi-am vândut sufletul pentru un chip hain, care-mi jura iubire veșnică, n-am ajuns să
cunosc acea iubire, deja mă vânduse diavolului.
Te inspir din fumul vulcanului ce erupe în fiecare clipă în simțirile mele
Mi-am limitat sentimentele, am adunat, am scăzut, am făcut calculul final, și eu ieșeam pe minus, de atunci am evitat să mai fac greșeala asta.
Știu că cerul se lasă greoi peste oasele tale și le sfărâmă
căci nu pot rezista greutății universului.
Am un nod în pernă
Îmi stă fix în tâmplă
Îmi dezleagă mințile
135
RITM SURD
Și mi îneacă simțurile
Simțeam să mă înec am ieșit din apă
Dar în vis am realizat că luna mă ținea sub talpă
Ascunzi chei pe sub copaci
Degeaba fugi
Timpul te prinde de picioare și te scutură
De frunze
Toamna
Somnolența sicriului
Ochii mi-s obosiți
De când am privit marea
Și i-am ascultat
Valurile
Cum mă mint
Și m-ai lăsat să mă rătăcesc printre umbre Am luptat degeaba cu vântul pentru tine Tu n-ai vrut să prinzi răsăritul alături de mine Ai rugat noaptea ca insomniile noastre să fie strâns legate?
Ceea ce simți când suferi, ai tendința de a compară totul cu urâtul, dar de fapt ai doar inima dezamăgită
Eram doi demoni unul de o parte și altul pe cealaltă parte a prăpastiei adânci în iubire
La sfârșitul zilei, în noapte, în fața lunii sunt un simplu suflet abandonat
Azi va fi maine
Realitatea e ca o închisoare, se rulează timpuri noi Încep să-mi scriu gândurile și termin dezamăgitor cu un final rătăcit
Când te văd privirea mea întâlnește trecutul, știi cât doare 136
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI Oamenii recunosc din poze lucrurile la care visează
sub parchet sunt șiruri de lacrimi absorbite de pământ Diferența între ceea ce ai nevoie și ceea ce meriți, e că
ești singurul care decide asta
Toate obiectele vor avea aceeași temperatură dacă aștepți suficient
Gura ei era o ancora către frumusețe Ploaia cade ca ușurința unei amintiri.
Suspin
Sunt pe șinele de cale ferată, nu a mai trecut demult trenul peste ele, sunt așa de reci, n-au mai simțit căldură cuiva încât s-au răcit de ele însele.
Văd întuneric dar în capul meu luminile încă nu-s stinse Privirea ta acum e doar un fior rece iar albastrul din ochii tăi pentru mine sunt doar niște furtuni de valuri.
Transpir sânge
Vreau să ies din propria existență, așa visuri imposibil de realizat am
Am călcat pe culori să-mi desenez cerul cu soare, însă tu mi-ai luat acuarelele și ai vrut să plouă
Mă gândesc mereu la unele lucruri ce urmează să se întâmple, lucruri naturale, sau să le zic lucruri mortuare doar să mă
obișnuiesc cu gândul sau cu sentimentul că trebuie să trec prin așa ceva
Plătesc prețul oricât ar fi de scump, de a fi imună la niște oameni ieftini.
Voiai să spargi zidurile create de alții să ajungi la inima mea, acum că ai ajuns ai plecat, mulțumesc e doar vina mea, căci așa fac și eu când nu țin la un om, recunosc, merit, 137
când nu ții la cineva îl faci prin toate mijloacele posibile să țină la tine, apoi când inevitabilul se produce…pleci, nu te gândești la karmă.
Acele lipsuri dinăuntrul meu se evaporă unde nimeni nu se gândește, se duc la cer ca mai apoi să cadă, să ardă și să risipească
în zbor, ura pe care nu o pot controla, le strâng de pe jos, le pisez și le transform în cenușă, o las în vânt se risipește iar, și totul durează cât o viață de om.
De ce sunt microbuze cu două scaune, mai sunt și oameni care vor să stea singuri.
Ultima întrebare în viață, nu trebuie să fie pusă.
Lucrurile care trebuie să se întâmple, se întâmplă, și totuși sunt numite accidente.
Fiecare om e o baltă de sânge
Dacă aștepți, devii un recipient al timpului Avem două mâini, cu una ne marionetăm creierul, iar cu cealaltă inima.
Îți vei dori o viață întreagă să nu mai simți, după ce o faci .
Într-o lume paralelă soarele răsare noaptea, asta se întâmplă și în lumea mea
În interiorul meu e frigul iernii, degeaba țin ceaiul în mâna, nu mă încălzește cu nimic, cum nu mă încălzește existența ta doar prin gândurile mele.
Cu cât mă gândesc mai mult la lucruri negative acestea capătă influență asupra mea. Și îmi dau starea peste cap, încerc să mă mobilizez, și să fac ceea ce simt, căci am învățat să nu am regrete, după ce trăiesc încă cu ele, nu cu aceeași intensitate ,dar faptul că nu l-am îmbrățișat când am plecat, am primit sfatul de a mă motiva în oglindă
spunându-mi că vreau să fiu fericită, dar îmi spun asta cu lacrimi în ochi și în momentul ăla mi se rupe sufletul 138
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI pentru a miliarda oară în bucăți, mă bucură venirea lui tata căci umple golul ce e în inima mea și dezleagă nodul și amarul ce îl lasă lipsa lui, și plecare lui departe. Mă doare tare, căci emoțional la acea vârstă era siguranță.
Slăbiciunea mi se citește în momentul în care plâng că nu am putere asupra timpului.
Sunt așa de goală și nulă uneori încât simt că trăiesc într-o bulă
Să fi om printre hiene, e cea mai grea meserie.
Nu vreau să pleci pentru că nu vreau să renunț la amintirile cu tine
Odată ce atragi întunericul el nu mai dispare Gândirea mi-e stânjenită, de păianjeni chinuită
Poți fi înger chiar dacă faci rău Tu alegi ce fel de înger vrei cu adevărat să fi Am o chitară vrea doar să doară
Nu vrea să pară
Ca un strigăt mut
Când vorbesc cu tine mă simt de parcă aș aștepta trenul în gara nepotrivită
Clipă de pierzare
Prima dată îmi pasă, dar vezi tu a două oară nu există, nu pentru că-s rea sau ceva, dar am învățat să tratez oamenii cum să tratează.
Vei realiza că te-ai maturizat și nu știi când, ei bine într-un an te vei maturiza pentru toată viața, și nu anul în sine cât întâmplările dintr-o zi te fac să-ți schimbi radical perspectivele, și nimeni niciodată nu-ți va spune asta, vei realiza singur…din păcate sau nu, căci atunci când îți spune cineva ai impresia că
e atotștiutor, sau că nu e în postura să-și dea cu părerea…așa suntem noi, nu ascultăm, suntem oameni, greșim, dar când a 139
doua greșeală se repetă deja e o alegere care ne schimbă viața, mai mult sau mai puțin depinde de gravitatea situației.
Crezi că e așa ușor…gândurile mi-s vraiște dar măcar vine noaptea, și pot să scriu în răcoarea ei, mă lasă să fac ce vreau, și ziua…la fel de aia iubesc natura. Ar fi mai bine să încetez, dezvolt o plăcere la distanță și nu se va termina prea bine și nici prea curând pentru mine.
Patul mi-e plin de frunzele copacilor ce cad în fiecare toamna peste pleoape lăsându-le grele de trecerea timpului.
Stai acasă inima odihnește-ți picioarele toată ziua alergi după atenție.
N-am să te uit niciodată dar am renunțat să te mai țin captiv în prezentul meu și în inima mea căci de multe ori e mai greu să ții decât să renunți.
Sunt dezechilibrată psihic
Trebuie să las timpul să treacă restul vin de la sine, ce e bun urmează să se întâmple
Sufletul e ca un colier de mărgele
când mi-e somn, adorm adânc acoperindu-mă cu cerul, pat îmi e pământul, frumos peisaj lanul de grâu, tot ce vreau e să
pătrund într-o lume frescă uitată de iubire, dor, suferință sau contorsionism.
Sunetele clapelor pianului pe fundalul vizualizării pro-priei vieți, când începe o voce calmă să-mi încânte adân-curile inimii redându-mi zâmbetul, îmi compar simțirile cu trăirile, sunt atât de neiertat, dar cum nimic din lumea reală nu seamănă cu a mea, nici nu încape moment de îndoială sau răzbunare față de pirueta ce o poți face ca un fulg căzând ușor pe iarbă în timp ce lași vântul să-ți atingă gingaș pielea și porii, îmi trezești sentimente, îmi răscolești amintiri.
140
…stau de vorba cu prezentul, ne facem planuri de viitor…
ce ușor ni se pare până ajungem în clipa de față și ea trece, e nevoită să devină trecut, ce lanț luminos ca luna înconjurată
atât de departe, dar totuși atât de aproape se lasă cuprinsă de vântul rece al serii și al brizei ce răsună ușor ca un cântec de vioară.
Cazi în gol hotărârea a fost ușoară, greu e să supraviețuiești în cădere…
paralel de despărțire
Uitat în pustiu, iubit de umbre trăiesc, sunt viu.
iar eu mă văd ca un mijloc rămas descoperit fără de margini…
Timpul alert mi se pare o alergătură ce ar trebui să ia sfârșit Niciodată nu vin când mă chemi, dar ajung întotdeauna la timp. Sunt copilă și femeie. Am logică în nebunia mea.Sunt exact la fel ca tine când în dezordinea ta îți găsești cheile.Te-am dezechilibrat, ți-am făcut dezordine în viață, în planuri, în reguli. Nu sunt obișnuită cu lucruri banale. Nici nu-mi plac. Îți găsești echilibru ironic în ea…Și când te-ai decis să pleci, neputincios și dependent îți amintești că trebuie să-ți iei următoarea doză pentru probioticele realității.
Mintea mea uneori lucrează la standarde minime Iubeam dar m-ai făcut să mă întorc, să cad din cer și iubindu-te mă mânjesc de pământ…
Când e nevoie de două persoane, nu există sacrificii doar dintr-o parte
Dorul a-nceput să doară mai rău decât tăcerea În iubire ai adus inevitabil durerea Aș vrea să te mai văd, dar tu pleacă o perioadă
Și apoi nu te mai întoarce
Uită de mine cum ai făcut tot timpul, așa nimic nu doare 141
RITM SURD
nimic n-apasă timpul
Totu-i făcut, pasat pentru gânduri de om mare Ai ajuns un om plin de nepăsare
Fiecare apus e unic
Uitat între umbre
Dezmoșteniți ai sorții.
Când ești deprimat mergi un pas înapoi ca și cum ai fi uitat ceva, iar când te întorci îți aduci aminte…nu uita niciodată că nu este nevoie de nici o clipă tristă în viața ta…scriam asta cu o zi înainte să se întâmple asta.
Îmi așez capul ușor pe spate închid ochii nu vreau să aud, să
vorbesc, să văd pe nimeni, azi îmi dau voie să fiu pustiul.
Îmi e greu să cred că simt așa, însă am momente neeterne în care simt nevoia să fiu singură, să-mi aștern gândurile.
Simt tensiunea nervilor pe marginea prăpastiei Dacă rămân cu sufletul trebuie să am grijă de el pe lumea asta și să-l învăț tot ce pot, nu să suporte ci să iasă din orice, curat și din ce în ce mai frumos, udat ca o floare care se prinde într-un pământ gras, care permite florilor să înflorească și să se dezvolte armonios.
Niciodată timpul nu-i pierdut indiferent în ce îl investești pentru că la un moment dat ți-a păsat.
Port numele oricărei fericiri în ochi, în inimă, în pași…
Iar fiecare zi începe și se termină cu întrebarea, ce am înțeles trăind?
E un demers aproape ironic atunci când știi că nu trebuie să îți pese dar ai ajuns în stadiul în care îți pasă prea mult să
mai încetezi să o faci, și de parcă nu toate ar fi din ce în ce mai suferinde în ciuda faptului că îți face rău, crezi că ți-e bine.
~ Gândurile 107~ Răni cicatrizate
142
…ploaia spală străzile, lacrimile îmi spală suferința nu durerea, durerea nici nu o mai simt m-am obișnuit să fie acolo, nici nu mai știu dacă vreau să vii sau să stai acolo unde ești.
Sunt cuprinsă de atâtea gânduri în suflet, captive, simt ca o injecție în minte cu ser de sfidare împlinind uitarea…de la apus până la infinit.
Nu e posibil ca încrederea să aibă același chip în cadrul unui om hilar. Ce percepții grotești. Câtă neștiință
plutește și se întoarce ca valul, la mal, dezamăgirea prinde rădăcini, uitându-te în jur îi vezi pe toți identici. Vor avea diferite cuvinte complet lipsite de sens și pline de interese ascunse, da nu îi asculta, lasă-i să se chinuie să
îți demonstreze că merită, să fi convins că îi lași și le permiți fără să regreți, oamenii care ajung să trădeze, au aparținut încrederii tale. Nimic nu e ușor când pornești la un drum, toți trebuie să știe asta, de fapt ce tot spun trebuie să cunoască cum se simte…să nu aibă pretenții și să îți solicite sprijinul forțat când nu ai putere nici pentru tine.
Să înțeleagă că nu poți și gata, meditează asupra faptelor ce au consecințe în viitor…sau poate că viitorul e prea în ceață și rămâi captiv până mâine în prezentul…azi. Fă ceva pentru tine, și nimic pentru cei ce nu îți cer.
Completează intuiția cu rațiunea.
Pasiunile mele sunt o constelație ce mă inspiră atât de departe dar simt că totul vine de nicăieri.
De iubirea mea nu mă îndoiesc nici din greșeală
Mă speriau atât de tare tunetele, acum le ador sunetul, acum înțeleg și îl pot compara cu țipetele ce rămân captive în suflet, tunetul le grăiește ca un sunet atât de surd pentru suflet și atât de neplăcut pentru fricosul creier de copil, care nu știe că mai târziu va ajunge să se înțeleagă reciproc. fiecare poate 143
oferi decât ceea ce are în inima. Multe locuri mă fascinează…
puține îmi plac. Deseori e dragoste la prima vedere, rareori mă
îndrăgostesc și ajung să iubesc.
Nu fugi căci cine te prinde din urmă o să fie trecutul, o să regreti prezentul și nu o să mai vezi viitorul.
Deși spun că nu mai am putere nici să-mi exprim sau să
realizez că îmi pot descrie cât mai concret trăirile, nici muzica nu mai face față, e la maxim o aud atât de încet…îmi pare rău pentru tot, pentru toți, pentru toate când de fapt nu-mi pare rău pentru nimic, totul e în contradictoriu, nimeni nu înțelege nici n-am pretenția să o facă, probabil o merit, posibil nici eu nu îi pot înțelege pe cei ca mine, sau pe oricine, de aceea prefer să fiu doar să iert, încă trăiesc, cu vise spulberate, tot ce îmi doresc e un sejur în lumea speranței doar dus. Mă simt atât de mic, poate e lumea prea mare, toate încep și se termină la tine, la cei la care țin, pe cei care îi iubesc, aș vrea ca eu să cred în mine, să știu că nu pot zbura și să cred că o pot face, să-mi descopăr casa fiind cerul, fericirea să o găsesc în fiecare dimineață.
Mâine nu a venit, deci nu e târziu niciodată
Sunt nemulțumită de lumea în care trăiesc, nu încerc să o schimb, am încercat și am eșuat nu odată ci de mai multe ori…
astfel mi-am creat propria lume pentru a supraviețui, ca mai târziu să mă maturizez și să văd, că de fapt eu eram cea care avea putere asupra ambelor realități.
Ce e durerea dincolo de aparențe și dincolo de tot ce se aude și se povestește? E un sentiment care îți maturizează gândurile care nu îți mai permite să fi cel dinainte, te forțează să devii cel ce nu ți-ai fi închipuit că vei fi niciodată…simt că nu mai ieși la liman, că nu mai ai scăpare, că singura scăpare e să găsești acel bine, simți că nu mai ai putere, ești obosit, ai răbdare, nu te lăsa ca pe o fabrică părăsită, abandonată, uitată…cu trecerea 144
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI timpului mi-am dat seama că nu are rost să mai cred nimic, când totul e ajuns la o consecință.
Uneori vreau să scriu pur și simplu, pentru că aici e singurul meu refugiu în care pot avea încredere Știi ce fac când mă simt cuprinsă și tot universul se destramă
în fața mea? Mă așez și încetez să mai țin ochii deschiși și simt la capacitate maximă.
Beau lacom din pahar până la ultima picătură, înainte eram dependentă de oameni acum mi-am destrămat alt viciu.
Am păstrat durerea vie, ca pe o persoană în viața mea, ca o realitate ce-mi domnește în gânduri și mi se varsă prin vene.
Am stagnat în pustiu, m-am înecat în mări formate de lacrimi și nici o barcă nu m-a putut salva din mijlocul oceanului.
Niciodată nu mi-am dorit să rup florile pentru că le iubesc prea mult și prefer să le admir așa cum sunt ele de la geam, iar când îl deschid să miroasă frumos…dar tot ce iubesc distrug și vreau să-mi miroasă fără să deschid geamul….
Despărțirile dor dar sunt necesare dezvoltării Cu toate că nu mai suntem împreună de luni întregi, mai am seri în care îmi aduc aminte şi îmi simt lipsa dinainte să te cunosc. Cât de frumos mă simțeam, voiam să lupt mai mult să mă iubesc, m-am pierdut, m-am regăsit, ce păcat…
am lăsat iubirea neîngrijită. Mă bucur că am realizat că
nu sunt vinovată, cum mi-ai zis, și nu mă simt vinovată
de nimic, sunt un om minunat, nu am vrut decât să iubesc și să fiu iubită, dar uneori iubim vulnerabil monștrii din copilărie ca să ne trezim că suntem adulți, nu toată lumea e o pierdere, eu nu am pierdut nimic, atât timp cât m-am regăsit pe mine.
Apreciază-te și atunci când nimeni nu are de gând să
145
facă un pas în plus pentru tine, singurătatea e cel mai frumos sentiment, prin care descoperi iubirea sănătoasă.
În alergătura după ceilalți nu m-am oprit niciodată să-mi explic de ce oricâte mi-ar fi făcut, niciodată nu am fost prea orgolioasă pentru a spune ce simt, iar dacă cel de lângă mine nu-mi spune, simt. E o greșeală corectă? Am fost mereu acolo şi mereu am ştiut că ce am oferit, a fost cu adevărat special. Nu o să mă schimb niciodată, doar o să mă vindec, o să fiu mai atentă cui și ce ofer, și cel mai important, nu mă implic emoțional, căci mă dedic cu tot sufletul și nu oricine merită un suflet minunat.
Partea mea de vină
Îmi recunosc felul în care credeam că iubesc, și că era toxic pentru mine și ceilalți, îmi asum partea de vină, nu am nicio scuză că sunt posesivă, geloasă, dependentă, obsedată…orice aș
fi e pentru că nu țin la mine, și nu mi-e bine dacă nu mă iubesc și nu mă înțeleg, și aștept ca altcineva să o facă, e greșit, trebuie ca iubirea să pornească din interior. Am luat decizia să pornesc la drumul iubirii, respectului și încrederii în sine, datorită faptului că, am realizat, singură fiind, simțindu-mă ultimul om, când persoana la care credeam că țin, mi-a amintit că am o inimă în piept de care mi-am bătut joc, și nu am făcut nimic să schimb asta, decât să salvez pentru că asta vedeam la mama, și mi-am format tiparul acesta, de a da totul fără să mi se ceară, poate oamenii neavând nevoie, așa că sunt hotărâtă, știind la ce am de lucrat. N-am știut ce e libertatea, n-am încredere în oameni, n-am răbdare. Trebuie să iubesc sănătos, pentru asta trebuie să gândesc, trăiesc, acționez sănătos. Nu știu dacă e corect ce explic, dar am încredere în mine, în ceilalți nu, pentru că mi-e enorm de greu spre imposibil, am văzut multe cazuri în care 146
PLOAIA POATE RĂSCOLI AMINTIRI vorbele nu se asociau cu faptele, știu că nu toți sunt la fel, dar…
știu cum gândesc ceilalți și asta mă îngrijorează, vreau sa schimb și asta! Pentru că nu am iubit și nu m-am simțit iubită, am fost doar îndrăgostită de ideea de a fi iubită.
Cât doare sentimentul dăruit unui om ce nu merită din nici un punct de vedere, și nu încetezi din ce simți, oare și pe îngeri îi doare când îi ocolim, în ciuda faptului că strigă la noi prin fapte că nu e bine ce facem?
Iluzia perspectivei
Parcă ieri ai apărut Ca o floare rară
Prin ochi mi-ai trecut
Ca într-o zi să dispară
Substitutul iubirii
Să-mi doresc să opresc clipa
Să rămană-n loc
Azi aș fi vrut puțin să fie ieri
Să te simt acut cum te privesc și vreau Să te țin în brațe un infinit de ani 147
3
Pastel cu bucăți din viață
148
E scală Printre ramuri cad
Obosite mări
Printre degete se scurg
Risipite zări
Printre ochi se scald
Nenumărate clipe
Printre ore trec
Necontenit orbite
Zile, nopți la rând
Asculți, taci, privești, atingi
Rămâi mult?
Simt un fior rece în oase
Ca o fantomă plăpândă, iubitoare de suflete pierdute Jungla urbană mă face să-mi doresc ca și cadou de ziua mea O junglă adevărată.
Uneori o dorință neîndeplinită e cel mai bun lucru care 149
ți se poate întâmpla.
Iau pulsul la limita bunului simț
Cât simți
Cum simți
Când ești fericit totul e depășit
Intri în erorile vieții, iar ele pun punct.
Când nu îmi va mai fi dor, voi ști și voi avea grijă la cine renunț…pe cine iubesc.
Iubesc lucrurile simple, pentru că eu sunt complexă. Imaginea cerculețelor de ploaie ce se fac în bălți, răspunsurile întrebărilor se simt mai rău decât arată. Îmi place sunetul creionului, dar nu și când i se consumă mina.
Ce ai crezut că găsești după ce ai plecat? Gânduri dezordo-nate, cioburi…se simte ca momentul de descriere indirectă de neapreciere, dacă oferi nu e obligatoriu să fie reciproc.
În ochii destinului întâlnirea noastră nu a fost decât una amară ce sigur mi-a lăsat o urmă rece, goală, pentru că în plămânii mei vor crește flori. Gândurile în singurătate sunt cel mai bun analgezic.
Stagnez într-o baltă fără nume și pătată de trecut.
Datorită secetei din inimă
Conștiința nu se împacă cu gândul că greșește Iar lucrurile ce par simple sunt eterne.
Lângă zidul din fața realității
Aș iubi un om, dar cu cât cunosc mai mulți, cu atât îmi doresc doar să privesc marea, să ascult valurile, să mă apropii de lebede, să mă rătăcesc în noapte, în tăcere și-n miliarde de stele.
Plăcerea adierii vântului
Ce vrei cu adevărat?
150
Te-ai gândit vreodată că trăiești viața altcuiva?
Te liniștesc eu sau forțele glasului?
Respir, dar doar exist
Suflu fum și inspir dioxid de carbon Știi cine ești?
Nu crede ce se risipește
Păstrează ce prinde rădăcini în suflet.
Iartă și nu pune la suflet, căci acolo rămân sechele adânci, e întuneric, nu e târziu, umbresc sufletul, nu găsesc să aprind lumina căci mi s-a ofilit gândul.
Lași bucățele risipite în marginea amintirilor neplătite.
Imaginile îmi înspăimântă originile și stresar în fața ecoului ce aduce ceață incandescentă.
Emigrezi către trepte ruinate ce nu duc nicăieri decât provi-zoriu
Ochii lui străpungeau suflul
Analgezia stagnează ca o umbră
Fiecare întrebare existențială este retoric subiectivă.
E trist ce am ajuns
Umblând să amanetăm suflete
Comportamentul e dus de râpă
Ne luăm după orice vorbă naivă
Nu-i așa că mulți te susțin?
Însă au personalitate trecătoare
Gândurea e setată
Nu mai e eliberată
Gândind tot mai rar
Criticăm în mod barbar
Învățăm să fim mecanisme convenabile Pline de rugină
Cu afecțiune din ce în ce mai puțină.
151
Boala rară creată de iubire
Fericire la plic
Înnebunești de dorință
Împrăștii cuvinte pe foaie
Care n-au nicio valoare
Încerci să-ți ieși din stare
Dar mă tem că doare prea tare
Să te întorci
La vise ce n-au apucat să aibă început Trăim zile confuze, dar dacă mă gândesc mai bine.
N-aș vrea să trăiesc următorul ‘război’ de generații care vine Patriotism ateic
Se aud cântece și nu e zi de sărbătoare Răsună strigăte, se risipesc în depărtare Înlocuim patriotismul, nu e vina noastră că ne părăsim țara Suntem aruncați de mici într-o realitate ce nu ne aparține Renegăm cu lacăte păcate de moarte
Ascundem bătrânii în spatele prezentului nostru numindu-i trecut
Unde e ascuns acum atât de bine adevărul?
Către ce se duc toate?
Îngropăm adânc ca mai târziu să îl săpăm, să iasă orgoliul ce ne apasă.
Printre fisuri de soare
Odată cu apusul
Ne-am pierdut
Ne-am risipit
Ne-am făcut că nu vedem
Am urât ce ne-a fost greu
N-am luptat
Ochii ne sunt legați, dar mâinile dezlegate 152
Prin nopți se strecoară, suflete pierdute prin timp.
Scriu despre tine, mamă
Dar încerc să mă pot înțelege,
Cui rămân după ce prezența ta dispare Unde mă îndrept?
Ce am rezervat în viitor dacă nu țintesc nicăieri?
Ai putea să-mi dai un gram de convingere?
Erai fericită când am început să merg, mică fiind.
Ce s-a întâmplat pe parcurs
De ce subconștientul îmi dictează să mă rătăcesc În goana după ce unii nu se mai întorc.
Energia negativă mă străpunge ca o suliță
Voiam să fiu motivul fericirii tale
Am alergat după afecțiune și nu-mi doream altceva.
Dar am ajuns să rămân cu bine, să mă aleg pe mine.
Și să te iubesc, mamă.
Curg râuri din cer
Grămezi de regrete
Năvală peste sentimente
Erau îngropate
Le simțeam vindecate
Trist e că
Erau cicatrizate doar
Pansate cu dor
Cu durerea zilei de ieri
Cu iertarea zilei de mâine
Cu pustiul zilei de azi
Uitasem…
Era zi, îmi părea noapte
153
Eram îngropată adânc, demult
Prinsă în întuneric
Luna…câtă pasiune,
De unde își ia strălucirea
Din ură? Nu, că ura e din minte
Din iubire? Da, că iubirea vine din suflet.
Unii sunt oameni, restul fac parte din lume Bea o gură de nepăsare
Bea două guri de ură
Bea trei guri de regrete
Bea patru guri de iubire
Bea sticla, uită, iartă
Dar nu vei fi mai bine
De la alcoolul nevrotic
Știu prea bine că cea mai grea luptă e cea cu interiorul Cu malurile ce zac în mintea ta
Cu grămezi de nisipuri din sufletul tău Cu pietrele ce le simți că se aruncă în tine de oameni de nimic Începi să te simți singur când nu ai pe lângă tine oameni care să te sprijine emoțional. Antrenează-ți mintea și sufletul pentru singurătate. Uneori energia pozitivă culeasă de unul singur îți face bine. Există căi să te scoată din acest sentiment, în primul rând nu te învinovăți, în al doilea rând caută un animal sau orice preferat. Dacă te simți pierdut e momentul să te cauți.
Viața e scurtă, nu meriți să pierzi timpul.
Cerul alb
Sufletul mi-l simt greu
Împovărat, neînțeles și obosit
L-am neglijat, credeam că alții vor avea răbdare să-l repare 154
E inutil să-mi aduc aminte de tristeți Ești bine? Da. N-are rost să spui, nu, căci nu există un singur cuvânt care să cuprindă atâția ani.
Din punct de vedere emoțional, plec pe drumul meu restant chiriei pentru viață.
Când în cap e haos, nu e imposibil, dar e greu de construit.
Doar la ceilalți există nu pot, la mine există doar nu vreau.
Nu te pune în postura de a suporta, ci în postura de a alege Mă simt de parcă sunetul de fundal e mut Lași urme de noroi pe sufletul meu
Pășește spre ieșire, la fel de ușor cum te-am lăsat să fi acolo Ar fi fost perfect dacă nu rămâneam cu cicatrici După plecarea ta, nu voi avea nimic de reparat Nu uita că roata e rotundă, iubirea, după indiferență se transformă în putere.
Cad? Nu te ascunde, tăcerea distruge, nu distanța.
Dragule, sunt ironică, nu mi-ești drag Ești o eroare căci folosești clișeul de laș
mă îndrăgostesc, dar nu găsesc motive să înfloresc.
Uneori se întâmplă ca timpul să nu fie de partea ta De cele mai multe ori, dimpotrivă, vei avea impresia că este împotriva ta
Te vei simți ca ultimul om
Și nu ai vrea să fie pentru prima oară în care simți asta Chiar vei crede povestea cum că avem înăuntrul nostru un suflet care a mai fost în alte trupuri Știi ce e mai trist?
Partea aceea în care ce au simțit unii se transmite adesea suferința sau ceva bun
155
Dar binele nu doare, despre el nu se povestește Revenim
Cum au trecut acei oameni peste
Adică au trecut la propriu?
Sau la figurat
Au îndurat chinurile interioare de dragul celor din jur?
Sau au fost indiferenți
Ce rost au întrebările acestea când de fapt sunt retorice Ori găsești răspunsul, ori le dai uitării Nu-ți face loc întrebărilor celor ce-ți încurcă existența, nu-ți fă planuri pentru că nu știi ce-ți rezervă viitorul, oricât de precaut ai fi viața când îți dă o palmă să cazi pe burtă.
Iluziile când se consumă se transformă în insomnie, sau în pesimism și-ți va mânca restul zilelor până când vei întâlni pe cineva care inconștientul are o imagine diferită asupra lui, iubirea pasageră. Acesta este doar o constatare de la cea care iubește total, vindecându-se cu proverbul că roata se întoarce, vei deveni o epavă, iar largul mării îți va fi alături, nu să te îneci, ci să-ți verși regretele, dar sper să nu ai, căci fericirea nu le cunoaște, lasă-ți bagajele amintirilor, nu te regăsi în alcool, ți se va sufoca inima și-ți vei aduce aminte fix de ce vrei să uiți.
Nu rămâne acolo când nu e reciproc, oricât ar durea, uneori exagerăm căci vrem să cuprindem în cuvinte cât ne doare, dar uneori poți rămâne fără cuvinte și nu vei mai dramatiza, îți vei strange lucrurile murdare și nu le vei spăla, le vei arunca peste podul cu cei mai activi curenți, ca toate să dispară de tine și să
fie date uitării, pune-ți sufletul pe mut zece minute ca să învețe că nu toți merită osteneala, dă muzica tare și uită că există, uită
că nu te vrea, nu-ți hrăni sentimentele astfel căci te vor distruge atât de tare încât seara, în oglindă, vei descoperi o regină a nopții care plânge și nu are încredere în ea, nu meriți, cine ține 156
cu adevărat la tine nu oferă jumătăți de măsură, dar dimineața dacă ai ochii triști nu se observă, pentru că zâmbetul este perfect pentru a ascunde ceea ce doar perna știe câte lacrimi a înghițit, dar uite oare poți să înfrunți dorul? Ceea ce ascunzi nu doare mai puțin căci nu poți ascunde de tine.
Pași grăbiți spre vindecare
Azi aleg să zâmbesc, azi aleg să mă găsesc printre flori Erau doar flori în juru-mi
Nu le-am udat
Le-am ascuns de lumină
Le-am îngropat în întuneric
Au trecut anii
Am dat pământul așezat de timp doar puțin de peste ele Și atrăgeam tiparul dureros de neiubire Și așa deveneam tot mai puțin eu
Dar acum singura soluție mi-a rămas
Să-mi iau florile, cu tot cu pământul de deasupra, și să le dau timp
Acest pământ e suma alegerilor mele
Îl accept.
Nu am zis că mai vreau să îl păstrez Îi ofer timpul necesar
Nu-l voi nega
Nu-l voi mai ascunde
Și cel mai important nu-l mai las în urma mea să strige Îl las să doară, ca să dispară de pe florile mele Florile mele frumoase, ținute la umbră, le simt cum înfloresc Cum își doresc să crească
Că vor să îmi umple sufletul de fericire Că acesta este drumul meu
157
Că eu aleg tot ce vreau să simt
Să fiu flori, să nu mai aleg să pun pământ peste florile mele frumoase.
Peste suflet, să pun cu grijă atenție și iubire l-am uitat, dar m-a așteptat, cat striga după mine, Dar eram surdă la strigătele lui
Credeam că știu eu mai bine.
Și m-a lăsat, a tras de mine cum trăgeam eu de ceilalți A tras de mine până energia mi-a mucegăit, Dar mi-am învins temerile
Și iluzia numită atenție de la cei din jur Aveam falsa impresie că eram iubită
Iar eu eram pustie fără mine
Eram un trecător care nu-și cunoștea drumul Eram confuză și alergam goală în cerc Eram îngenuncheată și mă mințeam că am totul Fugeam de mine mâncând pământul pe care tot eu mi l-am pus la flori
Aveam deja sufletul întinat de pământul cu care mă sabotam.
Cu ce drept îi iubeam pe ceilalți iar eu eram un nimic pentru mine?
Cu ce drept m-am târât până la oase, să am validare din exterior?
A venit momentul ca florile să iasă la lumină, să înflorească.
Să trăiesc cu ele pentru a le simți cât de frumos miros.
Căci acolo sub pământ totul se strică, precum oamenii se strică de la prea multă căldură.
Sub pământ nu e putere să iasă frumuseți Sub pământ totul e mort, la suprafață pământul veghează
aerul, lumina, libertatea, tot frumosul.
Permite-ți în primul rând ție, să-ți scoți florile de sub pământ 158
și să le dai șansa să radieze.
Să-ți faci griji înseamnă să suferi de două ori Dacă ești pesimist din disperare crezi în tine Independența energetică
Catalizator al schimbării
Când lumina te îmbolnăvește, întunericul e soluția Mă dor dorințele când văd cum se crapă de viitor Mă joc adesea de-a viața, fără să-mi adun gândurile în josul paginii
Sufletul are umbră de frig
Luna se scufundă după mare
Ai dorințe, le ții ascunse, dar dacă afli secrete ce le regreți.
Amintiri profunde
Pleacă lacul, plin de eroi ce-și varsă lacrimile triumfători în fața morții ce-i pândesc
Vântul nu adie, poartă memorii
Mă încurc când număr zilele în fața sorții Ne schimbăm odată cu cerul, ne risipim privirea printre stele, rupem cântecul greierilor în plină noapte, adu-mi aminte să
mă feresc să plantez semințele iluziilor ce nasc ierni aprigi în sufletul pătat de păcate.
Sfârșitul vizitei orbite de placăciuni Pierdute incomplet în îmbrățisări cu flori Ți-as da mai mult, dar deja ți-am dat tot ce am avut Colorez eșuările, nu mă reprezintă complet Lucifer e îngerul ce a preferat să-și îndrepte aripile pentru a zbura în jos.
Profităm perfid de greșelile altora
159
Dacă nimic nu-i întâmplător, înseamnă că e parțial valabil că
totul e trecător.
Meditez dar aerul face gălăgie
Pasiunile mor cu aceeași intensitate cu care se nasc Omoară minciunile prin tăcere
Nu mă ascultați, sunt veche, ca sunetele scoase de vinil.
Îmi golesc sufletul prin minte, se scurge precum sângele, uneori mi se ușurează și îngreunez cuvintele, mă încurc, mă
calmez, trebuie doar să prind curaj. Curaj? Nu întreba…îmi trebuie curaj pentru că asta înseamnă să le înfrunt. Tristețea are pupilele pline de ură, de ce e lăsată să privească?
Fiecare om este o pastilă cu dopamină parțial.
Inspiră aer, expiră viață.
160
Petrecerea de sfârșit
Având în vedere că mi-am dorit să ajung psiholog, pentru că
am capacitatea e de a simți oamenii din jur și de ce au anumite comportamente, acest punct îl consider un avantaj, un dezavantaj este că asimilez energiile. În carte sunt descrise gândurile și sentimentele pe care le-am avut în adolescență, sub îndrumarea unei mame care nu a avut, iubire, atenție, afecțiune, iar eu devenind un copil care nu știa cum să gesioneze totul în favoarea sa, cred că mulți, se regăsesc și au nevoie de acestă carte pentru că văd oameni triști care nu comunică, poartă maști și aleg să nu obosească explicând în zadar ceea ce simt, pentru că nu toți avem capacitatea de a alege să înțelegem, de a avea răbdare și să dorim să vedem ce ascunde fiecare zâmbet poartă
o durere, cum fiecare chip trist poartă o tristețe, cei ce se vor regăsi sunt puternici și trebuie să se încurajeze, pentru că traim vremuri triste, ca să evadăm de realitate ne închidem în lumea noastră departe de realitate…karma e stricată, ce exprim aici, nu e ușor de simțit, de aceea vreau să știe că nu sunt singuri, și să conștientize că oamenii nu urăsc cu sufletul, ci cu mintea.
161
MULȚUMIRI PENTRU SUSȚINEREA DE A AJUNGE
LA FINALUL ACESTEI EXCURSII PRIN VIAȚA MEA, ȘI SPER CĂ ȘI CONȘTIENTIZARE ASUPRA TA, OM
MINUNAT, COPIL CE TREBUIE SĂ SE IUBEASCĂ
SINGUR ȘI SĂ REALIZEZE CE E ACEEA IUBIRE DE
SINE, DE UNUL SINGUR PENTRU A AVEA NIVELUL
DE SĂNĂTATE EMOȚIONALĂ LA UN GRAD
MAXIM.