-Istoria militară nu te va uita niciodată, a conchis Antonescu, după care o bună parte a armatei române s-a pregătit de plecare înspre Odessa, iar cealaltă de întoarcerea în țară.
-Sincer, tinere, eu am crezut încă de la început în Mareșalul Antonescu, și eram gata acum să-l urmez, după cum săpunea și el, necondiționat!
-În concluzie, tinere, următoarea haltă a vieții mele era Odessa, un port splendid la Marea Neagră, ce merită descoperit oricând și în orișice condiții.
-De asemenea, mai știam că acolo ne va fi mult mai greu decât la Nistru, pentru că Odessa reprezintă cu adevărat un punct strategic pentru armata rusă, care acum încerca din răsputeri să țină piept la Kiev armatei germane. Și tocmai de aceea așteptam mult mai multe ajutoare din țară, care de altfel nu au întârziat să apară...
-La auzul veștii, generalul Ioan Sion, s-a întors numaidecât în țară după tunarii de la Turnul Chindiei din Târgoviște, cu care de altfel aveam să tragem și la Stalingrad.
-Nu a durat mult, poate o săptămână, și deja tunarii ne-au luat urma înspre Odessa cu bravul lor general în frunte.
-Am uitat să-ți relatez ceva înainte de a părăsi Chișinăul, tinere, că odată cu eliberarea lui, același general Mihail Lascăr, a găsit o garnizoană sovietică abandonată în grabă de către soldații ruși care au dat bir cu fugiții la sosirea noastră acolo, de unde a recuperat vreo 300 de automate Mosin Nagant model 1891 având calibrul de 7,92, de care lunetiștii noștri s-au bucurat tare, atât la Odessa cât și la Stalingrad, sau Cotul Donului și Stepa Calmuca.
-A fost un cadou nesperat din parte armatei sovietice adus nouă la Chișinău prin intermediul lui Mihail Lascăr, omul bun la toate.
-De asemenea, din țară a venit Escadrila Albă, care reprezenta Crucea Roșie aeriană, iar această unitate era compusă numai și numai din femei pilot, și totodată, această unitate mi-a dat ocazia de a mă îndrăgosti pentru a doua oară în viață, deși n-am vrut.
-Escadrila 17, Observare și Bombardament ni s-a alăturat și ea nouă, pe calea aerului, în drumul nostru spre Odessa.
-Grupul 5 Vânătoare, prezent și la Nistru a confirmat și el pe mai departe acest război sfânt contra bolșevismului, prin locotenent comandant Gheorghe Miculescu, care avea în subordinea sa, Escadrilele 51 și 52 dotate cu avioanele Heinkel 112 B 1 și Escadrila 52 Vânătoare cu avioanele sale Hurricane.
-Escadrila 43 Vânătoare dotată cu avioane PZL 11 F, comandată de asul aviației române Dan Valentin Vizanty, a confirmat și ea participarea la această campanie din Est.
-Cine l-a cunoscut pe bravul pilot Dan Valentin Vizanty, știe că acesta era un copil mare, cu zâmbetul mereu pe buze, râdea mereu, indiferent de context el transforma pericolul printr-un zâmbet în distracție, după cum ne-a demonstrat și la Odessa, acolo unde a dat clasă tuturor prin manevrele sale deasupra frumosului port.
-Mareșalul Antonescu în vanitatea sa, care pe zi ce trecea devenea și mai mare, a cerut ca în bătălia de la Odessa să fie angajate doar forțe române, și astfel armata a IV-a română a fost cea care s-a angajat în cucerirea frontului Odessa.
-Armata a IV-a română care a fost susținută pe flancuri de către armata III-a română și armata a 11-a germană, condusă probabil de către cel mai inteligent strateg militar cunoscut de către mine vreodată: Erich von Manstein, care mereu pe unde a trecut și-a demonstrat calitățile de lider incontestabil. Doar că mai apoi, odată cu începerea evenimentelor la frontul Odessa, armata a 11- a germană s-a retras în spatele nostru, fără de vreun motiv anume, ciudat!
-Armata a IV-a română a fost condusă la Odessa de către generalul român Nicolae Ciupercă, un strateg bun, un tip cu atitudine, mi-a plăcut mult.
-Armata a IV-a a avut la Odessa doi dintre cei mai buni strategi ai săi, pe generalul Constantin Sănătescu și pe generalul Mihail Lascăr, proaspăt avansat în această funcție, de care eram foarte mândri, și care nu ne-au dezamăgit nici la Odessa, nici la Stalingrad, puțin mai la vale.
-Am pornit undeva pe la începutul lunii august al anului 1941 spre Odessa cu multă speranță în suflet, dar și cu o brumă de deznădejde în suflet pentru că o parte a armatei române a ales să facă cale întoarsă de la Nistru, mare păcat, însă viața merge mereu doar înainte, cu sau fără prea multe cuvinte, tinere.
-Dar în schimb, ni s-au alăturat din țară alții, la fel de iscusiți într- ale războiului.
-Norocul meu, tinere, a fost că făceam această deplasare la adăpostul trăsurii mele, în timp ce pentru ceilalți soldați care făceau acest drum pe jos soarele arzător al lunii august a devenit singurul și principalul lor inamic, arzându-i atât la față cât și la ceafă. În timp ce o pauză de hidratare era mereu bine-venită, eu îl căutam din priviri pe preotul nostru militar Octavian Friciu, pentru a mai dezbate unele subiecte din Biblie, atât de dragi nouă, spre mirarea celorlați camarazi preocupați de umbră și apă.
-Vezi tu tinere, nu doar corpul trebuie hrănit, ci și spiritul, pentru că altfel el devine unul slab, creând o personalitate dublă la interiorul nostru.
-Și tocmai asta încercam să evit, cu orice preț, indiferent de contextul dat vieții, pot spune cu mâna pe inimă că în mare parte am și reușit.
-Din vorbă în vorbă, din pildă în pildă, alături de camaradul meu Octavian am ajuns la Odessa, nu mai știu cu exactitate ce dată era, 9 august, poate 10 august 1941.
-Din primul moment în care am ajuns acolo m-a cuprins un sentiment de fericire, pentru că fără să vreau am simțit briza mării, dar uitându-mă mai apoi la linia de apărare ce împrejmuia Odessa, deznădejdea m-a cuprins numaidecât.
-Dacă la Nistru, linia Stalin a fost cum a fost, aici la Odessa linia era de cel puțin zece ori mai mare.
-Am inspectat-o oarecum și am simțit că noi nu vom avea forța să o străpungem fără de ajutor german, decât cu o foarte mare greutate și cu puțin noroc.
-Tinere, frontul Odessa s-a alungit mai mult decât am crezut noi și tocmai acest fapt ne-a dat mult de lucru încă de la bun început, pentru că frontul s-a dus mult înspre Kiev.
-Frontul Odessa avea în componența sa: Odessa, Dalnik Tatarka, Suhoi Liman, Nord-Est Gnileakovo, Sud Kubanka, toate acestea însemnând peste 250 de kilometri de șanțuri anticar, zeci de mii de mine antitanc și zeci de kilometri de garduri cu sârmă ghimpată.
-O adevărată fortăreață, nu-i așa tinere?
-Cu adevărat baciule Ioan, aici era mult de lucru pentru a sparge acest front.
-Însă, stupoare, am început cu o sfadă între noi, chiar de cum am ajuns...la linia Odessa.
-De ce? Am întrebat eu accentuat!
-Pentru că Mareșalul Antonescu s-a certat cu tocmai generalul Nicolae Ciupercă, pe care el l-a pus în fruntea armatei noastre, cu privire la modul de atac al liniei Odessa.
-Generalul Nicolae Ciupercă a insistat să spargem pe la linia Dalnik- Tatarka, și eu am fost întru totul de acord cu el, în timp ce Antonescu insista să spargem pe o distanță mult mai mare, aproape pe întreaga linie, fiindcă într-un final nu se știa unde este punctul mai slab al inamicului sovietic.
-După două zile de dezbateri s-a decis să atacăm după voia Mareșalului Antonescu, pe o distanță mai mare a frontului Odessa, având în componența atacului doar armata română, în timp ce armata a 11-a germană, stătea în spatele nostru, gata oricând să intervină, dacă era nevoie, toate acestea la cererea expresă a lui Antonescu, care prin acest gest dorea să-i arate lui Adolf Hitler, puterea armatei române înainte de Stalingrad.
-În toată această ecuație de ocupare o liniei Odessa, Erich Von Manstein a stat deoparte, cu acel aer al omului superior care știe mereu ce face, lăsând astfel totul în mâinile Mareșalului Ion Antonescu, pentru moment, fiindcă vom vedea pe mai târziu când lucrurile s-au precipitat mai tare decât ne-am fi putut imagina vreodată, cum a intervenit el.
-Armata română era pe deplin încrezătoare în izbânda sa, probabil că și entuziasmul Mareșalului ni s-a transmis nouă mai mult decât era cazul...
-Era 13 august 1941, când am ocupat mai ușor decât ne așteptam linia ferată Razdelania Odessa, care ducea paralel cu linia lor de apărare, având astfel o mai bună viziune asupra ei.
-De-acolo ne-am pregătit atacurile ce urmau să vină, și tot de acolo ne-am răsfirat soldații de-a lungul întregii linii Odessa, cu o mare concentrare asupra orașului și mai apoi asupra lui Gnileakovo și Tatarka, unde Nicolae Ciupercă a insistat de la bun început.
-La Tatarka, cred că am avut cea mai bună ofensivă a noastră, avându-l în frunte pe generalul Constantin Sănătescu, care la un moment dat a făcut minuni în acea zonă, tinere.
-A fost mult mai complicat decât ne așteptam tinere, și de aceea oftez acum, pentru că ne-au așteptat clipe grele la Odessa.
-Pe lângă diviziile noastre de infanterie și artilerie, trebuie să menționez că Escadrilele noastre de Vânătoare au fost la înălțime, la propriu, fiindcă am început cu bombardarea liniei Odessa pe cale aeriană, iar bravii noștri piloți nu ne-au dezamăgit.
-Au luptat eroic, pe calea aerului, distrugând mai multe avioane de vânătoare sovietice și de asemenea distrugând puncte de apărare strategice în inima de apărare a liniei Odessa. Și pentru aceasta am să-i reamintesc acum pe toți, pe cei care-i am în minte de la linia Odessa, iar ceilalți să mă ierte, pentru că nu este cu intenție, ci doar după o anumită vârstă memoria te lasă...
-Te cred pe cuvânt, baciule Ioan, fiindcă chiar și mie, la această vârstă memoria îmi joacă uneori feste.
-Deci: Escadrila 51 de Vânătoare a fost reprezentată la Odessa prin comandant căpitan aviator: Virgil Trandafirescu.
-Un băiat de mare caracter, era tânăr, avea 34 de ani, pe care i-a
împlinit tocmai pe frontul Odessa, acolo unde Virgil a distrus în aer mai multe avioane inamice, iar mai apoi cu un atac la sol a distrus o serie de blindate sovietice, aflate în apropierea noastră, care mai apoi cu siguranță ne-ar fi produs mari pagube.
-Căpitanul aviator Virgil Trandafirescu a fost decorat mai apoi la 11 octombrie 1941 cu Ordinul Virtutea Aeronautică de război cu spade, clasa Crucea de Aur cu o beretă.
-A meritat pentru devotamentul său un astfel de Ordin, tinere.
-Mai apoi, piloții de Escadrilă nu s-au lăsat nici ei mai prejos decât comandantul lor și au luptat eroic la linia Odessa, distrugând în aer mai multe avioane de vânătoare sovietice, iar la sol prin bombardamentele lor au adus mari pagube armatei sovietice.
-Îmi vin acum în minte: locotenentul Stănescu Tiberiu, pilot Smeu Constantin, pilot Codruț Anghel, pilot Popescu Ioan, pilot Costache Gheorghe.
-Dar un fapt anume îmi răscolește uneori somnul, tinere, în speță cazul locotenentului aviator Alexandru Popișteanu, care mai întâi ne-a ajutat mult la Nistru, acolo unde a bombardat fără preget linia Stalin, și tot acolo, tinere, deschid o paranteză, îți mai aduci aminte de Ovidiu Clopoțel? Prietenul meu aviator care a fost doborât la Nistru, dar nu a murit...
-Cum să nu, baciule Ioan! Și mai apoi la București, revenit fiind a devenit profesor de zbor!
-Exact, tinere, să știi atunci, că Alexandru Popișteanu văzându-l la sol în acea bătălie de la Nistru, a coborât după el cu orice risc, chiar în mijlocul focului și al gloanțelor, salvându-l de la pierire. Ce gest!
-Impresionant, nu-i așa?
-Fără de cuvinte, baciule Ioan!
-Revăzându-ne la linia Odessa, poți să-ți imaginezi ce bucurie ne- a cuprins pe ambii, în numele prietenului nostru comun: Ovidiu Clopoțel.
-Numai că în viață destinul și hazardul sunt mereu incontrolabile tinere, și astfel al 21 august 1941 într-un atac aerian al Escadrilei noastre asupra Liniei Odessa, avându-l pe Alexandru Popișteanu în frunte, aviația sovietică a răspuns printr-un puternic contraatac, în care bravul nostru pilot Alexandru Popișteanu a fost doborât, găsindu-și sfârșitul în acea zi blestemată de august la Odessa.
-Alexandru, a fost decorat post mortem,însă imediat după moartea sa, locotenentul nostru Teodor Greceanu s-a ridicat de la sol gata de lupă, gata de răzbunare, distrugând astfel de unul singur patru avioane inamice de vânătoare deasupra liniei Odessa.
–A fost o răzbunare dulce și imediată, dar una care nu-l poate șterge niciodată din istoria aviației noastre pe locotenentul aviator Alexandru Popișteanu, căzut în luptele de la Odessa la numai 37 de ani.
-Un moment emoționant s-a produs două zile mai târziu, când la 23 august 1941, Regele Mihai I al României împreună cu Mareșalul Antonescu s-au deplasat de la Tiraspol la Tighina pentru a saluta rămășițele pământești ale locotenentului aviator Alexandru Popișteanu.
-Cei doi s-au înclinat în fața catafalcului depus în Catedrala din Tighina, ascultând totodată și slujba de pomenire în memoria lui, la care am luat și eu parte, fiind mereu cu lacrimi pe obraji.
-La finalul slujbei, Regele Mihai I s-a apropiat cu pași mărunți de catafalc și a așezat pe pieptul eroului aviator Ordinul Mihai Viteazul clasa III-a și Ordinul Virtutea Aeronautică.
-Deși, Regele Mihai a fost pe întreaga durată a slujbei la doar doi metri de mine, ochii, gândul și inima mea slujeau lui Alexandru, fără doar și poate.
-Adio, prietene drag!
-Și mulțumim din suflet pentru tot ceea ce ai făcut pentru noi!
-Imediat după revenirea la Odessa Antonescu a ordonat un foc greu de artilerie dincolo de linia inamică, cauzând pierderi însemnate sovieticilor.
-Generalul Ioan Sion a fost în prima linie a acestui foc cu divizia sa de blindate.
-Dar pe măsură ce bătălia înainta, și răniții noștri creșteau de la o zi la alta, iar eu, în calitatea mea de brancardier am dat tot ceea ce am avut mai bun din mine pentru ca soldați noștri să mai aibă o șansă la viață.
-În apropierea liniei Odessa era amplasată Crucea Roșie Română, acolo unde răniții primeau de urgență primul ajutor în acele corturi militare, dar totuși, cei mai grav dintre ei necesitau o operație la un spital de specialitate, acolo unde condițiile sunt cu mult peste cele de pe front.
-În acest context Escadrila Albă își făcea apariția în peisaj, transportând de urgență răniții ba la spitalul din Tighina, ba la cel militar din București sau Iași.
-Nadia Russo, pilotul de care m-am îndrăgostit, fără să vreau, ochii săi m-au condus înspre sufletul ei, pentru a-i descoperi mai apoi bunătatea interioară.
-Nadia Russo, în calitate de pilot de avion a ajutat la scoaterea a sutelor de răniți de pe frontul de Est, de la Odessa sau Stalingrad, salvându-le astfel viața, cu un asemenea devotament de parcă acei răniți ar fi fost cu toții proprii ei copii.
-Nadia a pus suflet în tot ceea ce a făcut ca nimeni alta, și din această cauză suferea mai mult ca toți, simțindu-se profund vinovată atunci când un soldat nu mai putea fi salvat. Plângea mai apoi asemenea după o ființă dragă ei din familie și tocmai plecată la Domnul.
-Totodată, Nadia Russo a fost Moș Crăciun pentru noi, cei de pe linia frontului, pentru că în bunătatea sa ea nu venea niciodată cu mâna goală de la Tighina sau București, ci mereu venea cu câte o pungă de dulciuri, ciocolată sau bomboane, spre deliciul nostru, care astfel ne mai îndulceam și noi suferința frontului, uneori, atât de amară.
-Când Nadia îmi vorbea, o făcea mereu blajin și cu zâmbetul pe buze, aidoma unei profesoare într-o școală primară. Nadia era puțin mai în vârstă decât mine, dar asta nu a contat niciodată, fiindcă sentimentul nu se judecă după ani sau culoare, tinere!
-Cu Nadia am să mă revăd la Stalingrad, acolo unde și-a făcut pe deplin datoria la fel ca la Odessa, și atunci am să-ți povestesc mai multe tinere, despre viitorul ei atât de zbuciumat.
-De asemenea, din Escadrila Albă mai făceau parte olteanca Mariana Drăgescu, născută la Craiova, Irina Burnaia, Virginia Duțescu, și Mariana Stirbey, toate frumoase și pedante, dar mai presus de toate viața atâtor și atâtor ostași a atârnat de măiestria lor în zbor, care nu a dezamăgit niciodată, tinere, oferindu-le tuturor încă o șansă la existență, pentru aceasta noi, le mulțumim din suflet!
-Revenind la linia Odessa, tinere, în zilele ce au urmat, undeva pe la sfârșitul lunii august 28, 29, am împins și mai tare acea linie, cu Mihail Lascăr, Ioan Sion și Constantin Sănătescu în frunte, în special pe la Dalnik și Tatarka, dar spre stupefacția tuturora nu am reușit să spargem acea linie.
-Rușii stăteau ca un zid în fața noastră, zid pe care oricât l-am lovit tot nu se mișca. Ba mai mult peste două zile, la 2 septembrie 1941, trupele sovietice au contraatacat, reușind să pătrundă în pozițiile noastre de luptă ale Diviziei 8 infanterie.
-În acest context Ion Antonescu a cerut de urgență ajutorul armatei a 11-a germană, care era poziționată în spatele nostru.
-Domnule Mareșal, vă rog să interveniți, că altfel ne călăresc rușii, i-ar fi spus Antonescu Mareșalului german Erich von Manstein, în biroul acestuia de la linia Odessa.
-Și astfel armata a 11-a germană a intervenit numaidecât cu un foc de artilerie împingând armată rusă înapoi pe linie, recâștigându-ne astfel poziția la 6 septembrie 1941.
-Trei zile mai târziu, mareșalul Ion Antonescu, roșu de mânie l-a înlocuit pe generalul Nicolae Ciupercă de la conducerea armatei române, din cauza insucceselor sale de pe linia Odessa, deși noi am atacat mai mult după voia lui, și mai puțin după voia generalului Ciupercă.
-Nici Ioan Sion, bravul nostru general nu a scăpat de criticile mareșalului Antonescu: Prea multe blindate ai pierdut, generale Sion!
-După mijlocul lunii septembrie ne-am pregătit pentru un ultim atac decisiv asupra liniei Odessa, cu tot ceea ce aveam noi mai bun în dotare, infanterie, artilerie sau aeriană, cu toții am atacat timp de o săptămână acea linie blestemată Odessa, bombardând- o continuu din toate direcțiile.
-Dar stupoare, și de data aceasta rușii au rezistat, spre disperarea noastră, a celor care mereu atacă, mereu sforțează, și când nimenea nu mai credea au contraatacat, de data aceasta și mai puternic la 2 octombrie pe direcția Dalnik, reușind spre stupefacția tuturor să ne împingă 8 kilometri de pe linia Odessa, moment în care sincer, am crezut că s-a terminat cu noi.
-Ne-au luat și ceva prizonieri, plus ceva echipament militar pe deasupra.
-Generalul Constantin Sănătescu și grupul său au ținut eroic Capul de Pod de la Tatarka, altfel pătrundeau rușii pe-acolo și ne încercuiau pe linia Dalnik Tatarka.
-Dumnezeule! Ce speriați eram în clipele acelea, fiindcă din vânător am devenit vânați.
-Norocul nostru a venit din cer de la Dumnezeu, pentru că Escadrila noastră 51 Vânătoare a fost acolo la datorie, și prin bombardamentele sale ne-a adus cinci zile mai târziu înapoi pe linie, deși noi nu mai speram vreodată la asta.
-Virgil Trandafirescu, Teodor Greceanu sau Dan Valentin Vizanty, prin curajul lor, prin faptele lor de vitejie ne-au salvat de la pierire în acea zi de octombrie la Odessa.
-Odată ce rușii au revenit la linia lor defensivă, noi am prins din nou curaj, pentru încă un ultim atac, de data aceasta chiar că era ultim fiindcă energia noastră nu mai era multă și pentru un altul, și astfel bombardamentele noastre atât terestre cât și aeriene nu au mai încetat timp de o săptămână la Odessa, după care am observat că răspunsurile lor sunt din ce în ce mai slabe sau aproape deloc.
-De ce?
-Pentru că rușii între timp au reușit să evacueze 90.000 de soldați și 20.000 de civili prin port înspre Crimeea, lăsându-ne astfel orașul nouă armatei române!
-Victorie! Victorie! Victorie! S-a auzit din adâncul inimii noastre, tinere!
-Era 16 octombrie 1941, când am intrat cu toții în Odessa, și totuși a fost o victorie, chiar și așa când armată rusă a părăsit orașul lăsându-ne nouă cale liberă înspre ocuparea lui.
-Tinere, însă trebuie să-ți mărturisesc că a fost o victorie amară, pentru că ceea a urmat a depășit orice imaginație.
-În primul rând Nicolae Ciupercă, un om de bun simț și de caracter, s-a reîntors numaidecât acasă, supărat fiind pe decizia Mareșalului Antonescu.
-Generalul Nicolae Ciupercă a primit o educație aleasă, absolvind astfel cursurile Școlii Superioare de Război de la Paris în 1913.
-Era totodată decorat cu Steaua României cu Spade în gradul de Cavaler, pentru meritele sale în Primul Război Mondial și tocmai de aceea bunul simț nu l-a părăsit niciodată.
-Reîntors la București a încercat să intre în politică, doar că timpul pentru el a fost unul mult prea scurt, deoarece odată cu venirea la putere a Partidului Comunist a fost arestat și închis la închisoarea Văcărești, fosta Mănăstire Văcărești, acolo unde bolnav fiind moare la 25 mai 1950, avea 68 de ani.
-l-am înțeles și plăcut pe generalul Ciupercă.
-Dumnezeu să-l odihnească în pace!
-Victoria de la Odessa a fost sărbătorită cu fast de către armata română pe marile bulevarde ale orașului port.
-Era octombrie, încă era cald, și astfel mi-am dus frumoasele mele iepe Libia și Vera pe malul Mării Negre pentru a le curăța de praful adunat pe linia frontului.
-Iar câțiva soldați mai curajoși au făcut baie în apa Mării Negre.
-Și pe când îmi periam eu cu tact frumoasele mele iepe am auzit o bubuitură de genul celei de la cutremur, când pământul parcă-ți fuge de sub picioare, urmată de un nor de fum care se ridica spre cer.
-M-am speriat, iepele de asemenea, iar soldați priveau în zare nedumeriți de ceea ce s-a întâmplat, era trecut cu puțin de orele 17 ale amiezii, când panica s-a instalat printre noi. Trecuseră doar o săptămână de când am intrat în Odessa, era 22 octombrie 1941.
-Ce s-a întâmplat cu adevărat?
-Imediat după intrarea noastră în Odessa, Mareșalul Ion Antonescu l-a numit pe generalul Ion Glogojanu, comandantul diviziei a 10-a infanterie, Comandantul militar al orașului Odessa, o funcție de care s-a simțit imediat onorat.
-Ion Glogojanu, aflându-se într-o astfel de ipostază și-a ales ca sediul frumoasa și impunătoarea clădire a NKVD-ului sovietic, doar că geniștii germani ai armatei a 11-a, prezenți acolo, au decis după o adevărată inspecție că această clădire e minată și l- au avertizat imediat pe Glogojanu și pe toți cei aflați în ea că trebuie părăsită de urgență altfel consecințele vor fi grave.
-Însă Ion Glogojanu de la înălțimea funcției sale a ignorat pe deplin avertismentul continuând să locuiască în acea clădire până la 22 octombrie orele 17 când clădirea respectivă a fost aruncată în aer printr-o mină controlată de la distanță printr-un Radio, de către partizanii sovietici, provocând pierderea a 135 de militari, 128 militari români și 7 germani, printre ei aflându-se și generalul Ion Glogojanu.
-Corpul său a fost găsit a doua zi printre dărâmături, în timp ce durerea a fost una incomensurabilă în rândurile noastre.
-Toți cei 135 de militari au fost înmormântați la 25 octombrie cu onoruri militare în Parcul Șevcenko din Odessa.
-După acea zi de 25 octombrie a anului 1941 în sufletul meu s-a instalat durerea, tinere, pentru că după acea zi doar moartea era cea care mereu îmi ieșea în cale.
-Mai întâi, tinere, trebuie să-ți mărturisesc că la Odessa au mai rămas undeva la 20.000 de evrei care nu au mai apucat a fi evacuați pe mare înspre Crimeea, și cum făptașii atentatului cu bombă de la 22 octombrie nu au fost găsiți, armata română prin vocea mareșalului Antonescu a hotărât ca acești evrei rămași în Odessa să plătească pentru viețile a celor 135 de militari.
-Mareșalul Antonescu l-a responsabilizat pentru aceasta pe însuși Șeful de Stat Major al armatei române, Iosif Iacobici, cunoscut printre noi ca un mare antisemit, iar represaliile nu au încetat să apară.
-Iosif Iacobici născut la Alba Iulia, era un foarte bun strateg de război, mereu un gânditor, mereu calculând următoarea mutare.
-Era un om foarte bine calculat și disciplinat, pentru că nici nu avea cum fi altfel, fiindcă absolvise Școala Superioară de Război de la Viena, acolo unde disciplina era prima condiție.
-Mareșalul Antonescu avea în acel moment cea mai mare încredere în el, și tocmai de aceea Iosif Iacobici a devenit numărul doi în armata română după Antonescu!
-În răspăr cu finalul lunii octombrie, afară era cald încă, eram pe malul Mării Negre jucându-mă cu iepele mele, nu știam absolut nimic despre ceea ce se întâmplă în oraș, când la un moment dat aud o voce disperată a unui soldat din armata a IV-a română:
-Dumnezeule! Veniți repede vă rog!
-Numaidecât am legat iepele și m-am îndreptat spre centrul orașului Odessa, acolo unde am văzut apocalipsa în carne și oase.
-Armata română, turbată fiind de dispariția lui Glogojanu, a scos de urgență pe străzi toți evreii găsiți la Odessa, iar pretorul orașului, Mihail Niculescu a dat ordin ca pentru fiecare ofițer ucis să se omoare două sute de evrei, iar pentru fiecare subofițer câte o sută și pentru fiecare soldat câte cincizeci.
-Ordinul s-a pus în aplicare numaidecât, astfel undeva la cinci mii de evrei au fost spânzurați de felinarele și de copacii a principalului bulevard din Odessa, Aleksandrovski!
-Eu când am ajuns acolo m-am îngrozit, tinere, m-am făcut stană de piatră după cum se spune în popor, acei evrei atârnau de felinarele sau de copacii bulevardului central exact cum unele păpuși din pluș atârnă în voia vântului cu voia unor copii rebeli.
-Am încercat mai apoi, după ce mi-am revenit puțin să opresc acest masacru, dară fără succes, pentru că ochii soldaților români ai armatei a IV-a erau mari și roșii în acele clipe, iar de asemenea sufletul lor aparținea diavolului, care diavol a coborât în chip și oase pe străzile din Odessa, în acele zile de toamnă ale anului 1941.
-Toți evreii care s-au opus scoaterii din case au fost împușcați pe loc și aruncați la o groapă comună, din apropierea orașului Odessa.
-Doamne, ce să mă fac? Cum pot eu să opresc acest măcel, care se părea a fi până la ultimul evreu găsit la Odessa, și din această îngrijorare nopțile mele erau în totalitate albe, pe întreaga durată a acestui masacru.
-Îmi veneau în cap, concomitent zeci, poate sute de idei, dar pe dimineață în zorii zilei toate picau una după alta, aidoma frunzelor de pe copaci toamna în fața furiei armatei noastre asupra evreilor din Odessa, care au căzut vinovați fără de vină, după cum și noi vom cădea mai târziu unui nou regim.
-La un moment dat, am văzut o coloană a infinitului formată din evrei, care urmau să fie scoși afară din oraș cu destinația Dalnik.
-Locotenentul Nicolae Deleanu, un antisemit convins a organizat acest masacru de la Dalnik, unde peste cinci mii de evrei escortați de la Odessa au fost puși în barăci, peste care mai apoi s-a turnat benzină și astfel au fost cu toții arși de vii, mai puțin
ultima baracă din cele patru, care a fost detonată la orele 17, la aceeași oră la care au murit cei 135 de soldați ai noștri.
-Situația la Odessa era una tragică din toate punctele de vedere, m-am întâlnit cu generalul Ioan Sion pe străzile orașului, și am remarcat imediat că era destul de abătut, avea și motive: Mareșalul Antonescu îi luase comanda Diviziei I Blindate, la frontul Odessa, concomitent cu demiterea lui Nicolae Ciupercă, pentru aceleași motive, slabe rezultate pe linia frontului deși eu am văzut cu totul altceva...
-Tensiunea era mare, simțeam că nu se mai poate continua astfel, și la două zile după cele întâmplate la Dalnik, mi-am luat inima în dinți și având în mână o listă semnată de peste o sută de soldați români creștini, printre care maiorul Nicolae Chiritescu, soldații: Gheorghe Profir, Gheorghe Ardelean, Petru Buga, Gheorghe Bălan, Radu Voinea, Cristian Rusu, medic Mircea Rădulescu și nu în ultimul rând prietenea mea pilot: Nadia Russo, în care listă ne exprimam dorința de a renunța la pretențiile noastre financiare sau chiar alimentare, cu scopul de a înființa un ghetou într-o zonă săracă a orașului Odessa, și pentru asta am bătut la ușa Comandantului Șef: Iosif Iacobici.
-Un tip absolut deloc sentimental, fără de vreun Dumnezeu, căruia i-am explicat întreaga situație având lacrimi în ochi.
-Preferăm să murim noi de foame, toți cei semnatarii ai<