In Poiana by Bogdan Silaghi - HTML preview

-În regiunea Sverdlovsk la 145 de kilometri de Ekaterinburg, N - V, există un lagăr special cu numărul 476 al Ministerului de

Interne URSS, care a funcționat până în februarie 1956. Acesta a fost cel mai mare lagăr pentru criminalii de război străini, unde în februarie 1954, încă erau deținuți 92 de generali ai armatelor inamice URSS, 86 de germani, 5 maghiari și un român, generalul Traian Stănescu!

-Traian Stănescu care a stat închis în lagărele din URSS, răbdând cu stoicism foamea și bătaia sovietică din 24 noiembrie 1942 și până la 3 noiembrie 1955, când a fost repatriat în România, unde a mai făcut 2 ani de închisoare la Gherla, până în noiembrie 1957 când a fost eliberat.

-Revenit la București și bolnav fiind, generalul Traian Stănescu moare la 15 iunie 1958 și este înmormântat la Cimitirul Bellu sub un anonimat total. Nici acum nu se știe cu exactitate unde se află mormântul său!

-Traian Stănescu a rezistat împotriva tuturor atrocităților comuniste avându-l pe Dumnezeu în suflet!

-Imediat puțin mai la Est, urmează orașul Alapaevsk, situat în aceeași regiune Sverdlovsk, care oraș este alipit aproape de râul Alapaiha, și care oraș găzduiește un cimitir al prizonierilor de război străini, morți în al Doilea Război Mondial, pe teritoriul URSS!

-194 de prizonieri români sunt înhumați aici, prizonieri care au murit în timpul detenției în lagărul NKVD numărul 200, ce a funcționat în acest oraș între anii 1941 și 1953, iar alți 26 de prizonieri români sunt înhumați în alte două locuri din acest raion: Verhniaia Siniaciha 3 români, și la Habarciha 23 de români.

-Toți aceștia vin de la Don și pe unii dintre ei am avut ocazia să-i cunosc personal, iar printre aceștia erau și câțiva adolescenți, care de-abia împlinise vârsta majoratului!

-Îmi vin acum în minte: Gheorghe Profir, Nicolae Eremia, Ilie Buză, Gheorghe Mihalache, Ion Cazan, Petru Fasole, Traian Moț, Ion Ghida, Petru Buga, Mihai Minea, Ifrim Băhnean, Gheorghe Bălan, Ilie Păscuț, Neagu Avasilicăi, Ion Fătu, Vasile Lăzăreanu, care la 18 ani a fost prezent la război, alături de Ioan Toma Gligor și el tot de 18 ani, care a dat tinerețea pe front și mai apoi pe moarte, în lagărul NKVD de la Alapaevsk.

-Veșnică pomenire eroilor români, tinere!

-Dumnezeu să-i odihnească în pace!

-Puțin mai la Nord se află unul dintre cele mai mari cimitire românești din URSS, este vorba despre cimitirul românesc de la Rossoșka, acolo unde-și duc somnul de veci aproape 2000 de eroi ai neamului românesc!

-Mulți dintre aceștia îmi erau cunoscuți de la frontul Don, printre ei:

-Teodor Petru, Iosif Toma, Gheorghe Grădinaru bunul meu prieten, Ioan Cazacu, Vasile Jurjea, Pavel Ilie, Gavril Ianu, Gavril Mihalcea, Ion Ciobănache, Imre Măraru, Ion Anghel, Dumitru Tăbarcă, Radu Rogoz, Dumitru Leonida, Constantin Anton, Ion Andrei, Constantin Burlacu, Nicolae Stanciu, Radu Teșcan, Constantin Bejenaru, Dumitru Șerban, Ion Petre Ciobotaru, Ion Marin Nae, Ion Sandu, Ion Împăratu, Vasile Tărcuță, Gheorghe Vintilă, Ștefan Ioan Bucă și mulți alții, pe care-i rog să mă ierte!

-Dumnezeu să-i odihnească și pe aceștia în pace!

-Gheorghe Grădinaru a murit având și el în buzunarul hainei sale de soldat Noul Testament, din care nu era o zi ca să nu citească!

-Tinere, îți aduci aminte de colonelul Alexandru Pastia, care a căzut la datorie în încercarea sa de a sparge încercuirea grupului Lascăr?

-Sigur că da, baciule Ioan!

-Acum am să-ți menționez faptele de vitejie a trei sublocotenenți ai aceeași divizii I Blindate române, care cot la cot cu Alexandru Pastia au luptat eroic în ace zi de 22 noiembrie 1942, încercând să se apropie de linia Golovski, este vorba despre tânărul Alexandru Velican, de doar 21 de ani, care în acea luptă a reușit cu tancul său T3 să distrugă șase tancuri rusești T34, mai apoi, sublocotenentul Gheorghe Budu, aflat și el pe un tanc T3, a reușit să distrugă în aceeași luptă patru tancuri rusești T34, și ultimul dintre ei, Virgil Petrescu, sublocotenent și el, a reușit și el la cârma aceluiași tanc T3 să distrugă trei tancuri rusești T34 plus o serie de lansatoare Katiușa, și mă repet, doar lașitatea Diviziei a 22-a Blindate germane a făcut ca deznodământul de la Cotul Donului să fie astfel!

-România eroică la Stalingrad, tinere!

-Și apropo, de armata germană, tot, aici la Rossoșka, sunt înhumați zeci de mii de soldați germani, căzuți la datorie în marea bătălie de la Stalingrad!

-Țin să menționez asta, fiindcă mă repet, la 11 februarie 1946, după ce Friedrich Ernst Von Paulus, iese de la Procesul de la Nurnberg, acolo unde a fost audiat mai multe ore în legătură cu frontul de Est și nu numai, acesta le declară jurnaliștilor că cei 70.000 de soldați sunt bine, sănătoși, și că în curând ei se vor reîntoarce acasă, însă adevărul era altul herr Paulus, ei se aflau înhumați, aici, la Rossoșka, și nicidecum în viață, după cum ai susținut dumneata.

-Păi cum poți dumneata să-i spui doamnei Winkler, că fiul ei Hauptmann Konrad se va întoarce în curând acasă, când el este mort încă de la 8 februarie 1943, în lagărul de la Beketovka, sau doamnei Hoffman, cum că fiul ei Wilhelm se va întoarce acasă când fiul ei a decedat imediat după Konrad la Beketovka, în același lagăr blestemat, după cum susținea și avocatul nostru Victor Clonaru:

-La Beketovka, se murea pe capete, iar morga spitalului nu mai făcea practic față solicitărilor, și era doar februarie 1943...

-Dar oare, stau să mă întreb, dacă Germania câștiga războiul, atunci Von Paulus mai vorbea astfel despre Hitler sau Goring?

-Nu cred! Paulus devenea imediat erou național, ce apărea pe prima pagina a tuturor ziarelor din întreaga lume!

-Oricum , el nu merita niciodată să fie conducătorul unei asemenea armate, ca cea a VI-a germană, fiindcă la urma urmei sufletul său nu este într-atât de mare încât să-i cuprindă pe toți cei trei sute de mii de soldați morți în căldarea de la Stalingrad sau în lagărele din apropiere.

-Și tot ca o concluzie: mâna celui care te-a hrănit timp de zece ani nu se mușcă niciodată, prietene drag!

-Nimic mai adevărat, baciule Ioan!

-Nu tactic a pierdut Paulus bătălia de la Stalingrad, ci spiritual, pentru că niciodată, el nu a pus suflet în ea, după cum i se pretindea, ca fond, ci a pus ca formă.

-Iar când sufletul său se va ridica spre cer, cu siguranță că el nu va găsi o cale de intrare acolo, pentru că celelalte trei sute de mii de suflete îi vor bloca intrarea, pentru că el le are pe conștiință pe toate, asta dacă el a avut vreodată una?

-Și totuși, au mai existat și câteva cazuri, în care prizonierii români profitând de un moment favorabil au evadat din lagărele siberiene!

-Am să menționez aici doar un singur caz, cel al sublocotenentului Teodor Avram, născut la Bistrița Năsăud, care în primăvara lui 1943 aflat într-un asemenea lagăr a prin un astfel de moment, evadând și mai apoi dintr-un sat în altul, dintr-o localitate în alta, după ce s-a lepădat de haina de deținut, a venit pe jos acasă, ajungând la Tisa în august 1943, pe care a trecut-o înot, intrând mai apoi în județul Bistrița Năsăud.

-Ce l-a determinat pe sublocotenentul Teodor Avram să urmeze acest Drum al Crucii?

-Credința în Dumnezeu și dorul de familie, iar biserica lui Hristos și familia lui Dumnezeu sunt singurele instituții care au existat și rezistat dintotdeauna în răspăr cu timpul de afară, pe care lumea îl urmează mai mereu!

-Dumnezeu mereu a sprijinit astfel de oameni și astfel de încercări, ca Teodor Avram care a slujit toată viața sa bisericii lui Hristos întru slava lui Dumnezeu!

-Un alt exemplu, poate și ultimul, dintre cei care au luptat cu sufletul la Stalingrad, dacă mai sus am vorbit despre Divizia I Blindate, acum închei tot cu ea, tinere, este cel al tanchistului Ion Nicolae Mihai, născut la 20 aprilie 1914 la Aninoasa județul Dâmbovița.

-Ion Nicolae Mihai a făcut parte după cum spuneam din celebra Divizie a I-a Blindată română, care aparținea Corpului 48 german și care trebuia să asigure ușa principală de la Cotul Donului.

-În mare, tinere am povestit ce s-a întâmplat cu această divizie, cu lupta ei de la Don, cu moartea lui Alexandru Pastia, și mai apoi cu retragerea ei înspre Sud, acolo unde la un moment dat a fost încercuită de către trupele sovietice, dar aidoma lui Alexandru Pastia tanchistul Ion Nicolae Mihai și-a luat inima în dinți înaintând cu foc până ce a reușit să spargă încercuirea sovietică, o dată pentru totdeauna și să iasă astfel alături de colegii săi din iadul numit Stalingrad la 24 noiembrie 1942, și toate acestea fără de vreun ajutor german, din nou singuri la datorie...

-Dumnezeu a fost cu noi în acea grea încercare!

-Ion Nicolae Mihai avea atunci 28 de ani!

-Însă, la polul opus, tinere, trebuie să spunem adevărul până la capăt, găsim oameni care au luptat fără de suflet la Stalingrad, oameni care la prima strigare au dat bir cu fugiții, iar printre aceștia îl găsim din nefericire pe generalul armatei a -IV a Corneliu Dragalina, care a fost acuzat de proprii lui ostași că din șapte zile, cinci, el se afla în stare de ebrietate și că era prezent acolo doar pentru imagina sa, dezinteresat total fiind de ostașii noștri din Stepa Calmuca.

-Axai, Vodino, Kotelnikovo, Plodovitoie, Abganerovo, sunt localitățile unde armata a IV-a română a luptat eroic, în timp ce generalul ei Corneliu Dragalina era cu totul în altă parte, atât cu fizicul cât în special cu sufletul, la băute, la fumat și la jucat cărți alături de alți ofițeri români, care semănau lui.

-În aceste zone armata a IV-a română a reușit pentru câteva zile bune să țină liniile închise, spre disperarea sovieticilor, care nu puteau realiza astfel întreaga lor încercuire, a întregului nostru front!

-Dacă tot suntem la capitolul celor care nu au luptat cu sufletul la Stalingrad, atunci trebuie să-i reamintim pe cei care nu au tras nici măcar un cartuș în fața sovieticilor, aruncându-și astfel armele și strigând: Antonescu Kaput! Spre satisfacția inamicului rus.

-Fără de Dumnezeu și fără de suflet nu se poate realiza nimic în viață, tinere!

-Și dacă tot suntem la armata română, hai să-ți reamintesc tinere ce s-a întâmplat cu ea după Stalingrad:

-Armata a III-a: generalul Gheorghe Trestioreanu, comandantul Diviziei a 7-a infanterie, a organizat la Rostov retragerea înspre casă, în ianuarie 1943, a Diviziilor 7, 11 și 15 infanterie și 7

Cavalerie, sau ceea ce a mai rămas din ele, iar aici găsim oamenii scoși de către Ioan Alecu Sion prin Valea Tariței, ajungând la București în aprilie 1943, cu toții, vii și nevătămați!

-Mai apoi, generalul Gheorghe Ionescu Sinaia, s-a ocupat de organizarea Diviziilor 5, 6, 9, 13 și 14 infanterie, sau ceea ce a mai rămas din ele și aici aparținând tot armatei a III-a, și tot în ianuarie 1943 au pornit spre casă, ajungând la București la 5 aprilie 1943, după 1800 de kilometri parcurși!

-În Sud, la Stepa Calmuca, generalul Dumitru Tudosie, comandantul Diviziei a II-a infanterie, a organizat regruparea armatei a IV-a la Mariupol, în ianuarie 1943, pornind imediat și după o escală la Chișinău, au venit și cu trenul o bucată de drum, au ajuns la București la 25 martie 1943!

-Iar dintre cei 5.000 de soldați germani care au fentat moartea în lagărele din Siberia și s-au reîntors acasă, șapte ani mai târziu, aș dori tinere să mă opresc asupra unuia:

-Ofițerul german, Heinrich Gerlach, care a fentat moartea, povestind mai apoi tuturor înfățișarea ei:

-Heinrich Gerlach, făcea parte la Stalingrad din Divizia a 14-a Panzer, care a luptat eroic în zona industrială din Nordul orașului și care a rezistat acolo până la 2 februarie 1943.

-Divizia a 14-a Panzer, în fruntea căreia se afla generalul Major Martin Lattmann.

-Mai apoi, la 2 februarie 1943 ofițerul Heinrich Gerlach este adus în lagărul de la Beketovka, alături de Konrad Winkler sau Wilhelm Hoffman, acolo unde bine știm că rata mortalității era de peste 90 la sută...

-În ciuda morții, Heinrich, rezistă foametei, bătăii sau tifosului, să nu mai punem și frigul de afară!

-Ba mai mult, el începe să scrie jurnalul amintirilor de la Stalingrad, fiindcă acel iad era încă proaspăt în mintea sa!

-Heinrich avea 34 de ani pe-atunci, până și rușii se mirau de rezistența acestuia, fiindcă pe zi ce trece aceștia îl băteau și mai tare, pe ofițerul german, iar după o vreme el este mutat în lagărul NKVD 160 de la Suzdal.

-Acolo, la Suzdal, condițiile de trai erau mult mai bune decât la Beketovka, și astfel Heinrich Gerlach începe să lucreze asiduu la cartea sa, pe care o termină anul viitor!

-Doar că la 1949, înainte de eliberarea sa, miliția sovietică îi găsește manuscrisul și i-l confiscă, iar pe urmă detenția sa îi este prelungită până la 1950, timp în care Heinrich a fost bătut de două ori până la leșin...

-Întors acasă la 1950, Heinrich nu-și mai amintește mare lucru despre cartea sa, datorită bătăii primite, memoria sa a cedat! Dar el nu s-a lăsat pradă deznădejdii și un an mai târziu vine la Munchen, vizitându-l pe doctorul psihiatru Karl Schmitz, pentru a-i relata cele întâmplate!

-Acesta, doctorul Karl, îl înțelege repede și-i propune o ședință cu hipnoză, în care cele întâmplate la Stalingrad să revină în memoria ofițerului pierdută...

-Și ca prin minune, hipnoza reușește, și astfel Heinrich Gerlach reîntorcându-se acasă de la Munchen, începe încet dar sigur să- și așeze gândurile pe hârtie!

-Cartea sa este terminată la 1956, iar la 1957 are loc lansarea ei cu titlul: Armata Trădată!

-Unde bineînțeles principalul acuzat este Adolf Hitler, care, niciodată, în opinia autorului nu a dorit binele Germaniei și inclusiv al armatei germane, ci mereu el a căutat doar îmbogățirea proprie, atât cea materială cât și cea de imagine!

-Mai apoi, pe lista lui urmează Hermann Goring, care mereu l-a împins de la spate necondiționat pe Hitler, urmărind aceleași interese ca ale lui.

-La Stalingrad, însă, aroganța lui Paulus față de armata sovietică, și mai apoi după ce armata noastră a fost încercuită, indeciziile sale colaborate cu cele ale lui Maximilian Von Weichs au condus înspre un dezastru final!

-Tot Heinrich: la Stalingrad, eroismul nostru s-a împletit cu lașitatea unora dintre noi, aici s-a referit la Hermann Hoth și Erich von Manstein, care au părăsit la un moment dat definitiv zona de acțiune germană, lăsându-i acolo singuri pe frații lor de arme!

-În final Heinrich Gerlach sublinia: Adolf Hitler l-a tratat pe comandantul nostru suprem Friedrich von Paulus, ca pe un băiat sărac și prost!

-Și-a bătut joc de el când a vrut!

-Tinere, în privința părăsirii a Stalingradului a Grupului de Armate A, condus de către Hermann Hoth și Erich von Manstein, plus Maximilian von Weichs sunt întru totul de acord cu el, că niciodată noi nu trebuia să părăsim acea zonă și că trebuia la un moment dat să spargem cu orice risc acea încercuire, și mai apoi să luptăm până la capăt alături de frații noștri de arme germani.

-Doar că istoricii cu toții dau vina pe eșecul de la Stalingrad pe Adolf Hitler și atât, doar că aceștia uită cu desăvârșire, că la Stalingrad au fost în total sute, poate peste cinci sute de generali, care ce au păzit?

-Un exemplu, dacă o unitate de învățământ pleacă într-o excursie pe litoralul Mării Negre la Costinești sau Neptun, alături de directorul unității, 20 de profesori și 300 de elevi, dintre care 10 se rătăcesc undeva pe la Vama Veche, atunci doar acel director de unitate este de vină?

-Acei 20 de profesori ce au păzit?

-Întreb și eu...

-Același fapt, doar că la altă scară s-a petrecut și la Stalingrad, și atunci de ce găsim doar un singur vinovat?-Restul, cei prezenți acolo?

-Vezi tu, tinere, de ce nu sunt întru totul de acord cu Heinrich Gerlach!

-Dar înainte de a părăsi frontul Stalingrad, definitiv, aș dori tinere dacă mă ajută și memoria să-ți refac traseul armatei române de la Raspopinskaia și până în Stepa Calmuca, cu toate localitățile incluse.

-Tocmai voiam să te întreb despre el, baciule Ioan, de-abia îl aștept…

-Deci: Raspopinskaia, Belonemuhin, Kletskaia, Kiseliovo, Morolin, Selivanov, Belosoin, Bolșaia, Osinovka, Evstratovskii, Pronin, Kotovskii, Podgornâi, Pesceanâi, Kalaci pe Don, Gorbatovski, Sovietski, Isbusenskii, Gromki, Kalmâkosvski, Orehovo, Perelazovski, Golovski, Koporia, Bolșaia Donscinska, Serafimovici, Arșan Zelmen, Obilnâi, Plodovitoie, Baliaevka, Baskovskii, Malâi Gromak, Sadovoie, Kanukovo, Nacial, Privolnâi, Narimon, Tundutovo, Tebektenerovo, Potionkinskaia, Cernikov, Danilovka, Denisovskii, Dorofeevski, Poperecinâi, Dubovka, Pimceno - Cerni, Suliaevskii, Ssassovo, Aksai, Birzovoi, Jutovo, Kapkinka, Abganerovo, Kamenka, Gnilioaksaiskaia, Krauzov, Kemenskii, Srednețariținskii, Parijskaia, Kommuro, Kotelnikovo, Gonciarovskoe, Vodino, Vasilievka, Rossoșka, Krasnoarmeisk, Zibenko, Varvarovka, Dubovâi, Ovrog, Krasnâi Gheroi, Bolșie Ceapur Miki și Tinguța, aici s-a scris istoria noastră cu litere de aur, plus orașul Stalingrad, în care cei rămași după încercuirea de la Don au fugit, în special cei din Diviziile 11 infanterie și I Cavalerie, care au plecat în Nordul orașului la fabrica de oțel Octombrie Roșu, acolo unde au luptat cot la cot alături de soldații germani și croați.

-Sunt ferm convins tinere că ai recunoscut multe dintre localitățile menționate mai sus, și apropo de Dubovka, acolo unde acei soldați basarabeni ne-au măcelărit un regiment al Diviziei a 11-a infanterie, este vorba despre Regimentul 3 Olt, Regiment din care mai făceau parte și frații Caloian, Ion și Ion, unul sergent altul soldat, care au luptat până la moarte la Dubovka, deși majoritatea camarazilor săi au crezut în vorbele basarabenilor: români, ieșiți, că vă dăm tutun și pâine, și mai apoi vă arătăm drumul spre casă!

-În aceeași zi și tot la Dubovka, a murit și soldatul Sultan Dumitru, care a luptat cu arma în mână împotriva basarabenilor tanchiști prezenți acolo, doar că gloanțele sovietice l-au răpus într-un final!

-Și apropo de românii noștri de la Stalingrad, tinere, ei au luptat eroic până la 31 ianuarie, când Paulus a ordonat capitularea, noi nu am fost mulți acolo, vreo câteva sute, iar când ne-am predat, soldații germani de la fabrica de Oțel Octombrie Roșu au înțeles asta și au tras după noi, irosind astfel ultimele cartușe, țipând să mai stăm alături de ei câteva zile, dar fără mâncare , muniție și apă, noi ce puteam face?

-Gerhard Munch, Regimentul 577 grenadieri: Soldații români au făcut o treabă minunată, aici la Octombrie Roșu, pentru care le mulțumim mult!

-Ca să ne înțelegem tinere, acești bravi soldați ai noștri au plecat la Stalingrad doar după 25 noiembrie 1942, când armata sovietică a realizat inelul. Din toate acestea am înțeles că iubirea pentru oameni înseamnă a-ți da viața pentru ei, la Bolșaia Donscinska, ne-a arătat-o generalul Ioan Sion, în schimb la Isbusenskii, colonelul rus Kozin Nestor Dimitrievich ne-a arătat că milă sau compasiune nu există în război, trăgând asupra grupului Traian Stănescu ore în șir, până când acesta s-a predat, după ultimatumul respins, la Stalingrad generalul polonez Konstantin Rokosovski îi acceptă umilința lui Friedrich von Paulus. Rokosovski, un împătimit al tancurilor, care a venit cu ideea planului Uranus la frontul Don! În ziua de azi, iubirea de aproapele e atât de rară, tinere!

-Da, bineînțeles!

-Și cu acestea spuse părăsim, definitiv Stalingradul și ajungem sub comanda lui Erich von Manstein și Hermann Hoth la Kursk, via Rostov, Harkov.

-La Harkov, acolo unde armata germană și-a demonstrat pentru a doua oară valoarea.

-Timpul a trecut pe nesimțite, și deja ne aflam la începutul lunii iunie 1943. Eram cu toții obosiți după cei doi ani de front 1941 1943, atât fizic dar în special psihic!

-Ne era un dor nebun de familiile noastre, și ne întrebam mereu dacă aveam să le mai revedem vreodată?

-Sincer, am fost pe undeva bucuros că ne-am oprit la Kursk, fiindcă știam, habotnic fiind, că aici s-a născut Sfântul Serafim, care suferind de o boală grea, s-a retras în pădurea alăturată nouă, unde s-a rugat pe o piatră zi și noapte la Icoana Maicii Domnului spunând de minim 150 de ori pe zi rugăciunea Născătoare de Dumnezeu!

-Sfântul Serafim s-a născut la 19 iulie 1759, pe numele său de botez Prohor Moșnin.

-Sfântul Serafim s-a rugat astfel la Maica Domnului timp de o mie de zile și nopți, stând pe o piatră în frumoasa pădure din Kursk, pădure pe care eu am vizitat-o înaintea bătăliei, îngenunchind și eu în acel loc și spunând de 150 de ori Născătoare de Dumnezeu!

-Doar că mie, în comparație cu Sfântul Serafim, Născătoarea de Dumnezeu nu mi s-a arătat, după cum era și normal, credința mea fiind una mică, dar totuși, ea m-a păzit, având grijă de mine ca eu să ajung întreg acasă la București, cinci luni mai târziu.

-M-am bucurat mult de acele rugăciuni înălțate către Născătoarea de Dumnezeu, pentru că doar câteva zile mai târziu, armata sovietică aflată pe urmele noastre a ocupat în întregime frumoasa pădure din Kursk, obligându-ne astfel la o ultimă mare bătălie înaintea părăsirii definitive a URSS-ului.

-În acel clipe, armata sovietică ne era cu mult superioară nouă, din toate punctele de vedere, noi am fost undeva la 500.000 de soldați, în timp ce sovieticii erau undeva la 1.500.000 de soldați, noi am avut numai 2.500 de tancuri, în timp ce ei dispuneau de 7.000 de tancuri...

-În mintea mea s-a derulat episodul Stalingrad, fiindcă mama Rusie e greu de ținut pe loc, oare vom fi încercuiți și aici?

-Din fericire Maica Domnului a fost cu noi și nu am ajuns într-o astfel de situație, deși am fost la limită...

-Era 5 iulie 1943, când Erich von Manstein decide să atacăm, și să înconjurăm armata sovietică, care ne era în față, prin pădurea de la Kursk, pentru asta trebuia să înaintăm printr-o vale, dar surpriză: ne-am trezit pe un câmp minat, nu știu ce s-a întâmplat, unde au fost geniștii noștri sau supervizorii noștri? Pentru că afară a fost cald, nu a plouat deloc, ca la Stalingrad cu ceață, și cu toate aceste rușii au minat terenul...

-Ba mai mult, aceștia au ieșit din pădurea Kursk și au început să tragă în noi, aveam deja pierderi mari, după doar 24 de ore de luptă!

-Am bătut în retragere, imediat, dar armata sovietică camuflată în verde, ne-a mitraliat fără de preget, de acolo din pădure!

-Și astfel din capul locului, prima strategie a lui von Manstein a dat complet greș la Kursk, datorită contraofensivei sovietice, pe care nu a calculat-o nimeni, aici la Kursk!

-La 10 iulie am fost deja blocați la Nord de Kursk, unde se alfa acea pădure și acea vale, ambele minate, 15.000 de soldați, poate mai bine, cred că i-am pierdut acolo...

-Era să și uit, tinere, înainte de a începe bătălia, m-am întâlnit pe drum cu un țăran rus, ce părea a fi unul câtuși de puțin cult, dar întrebându-l despre Serafim din Kursk a dat din umeri, spunându-mi că nu a auzit de el, într-atât era de mare ateismul în Rusia în acele vremuri, impus la 1917 de către Ilici Vladimir Lenin!

-Revenind la bătălia de la Kursk, mai apoi, rușii ne-au împins exact acolo unde au dorit, la linia Oriol și mai apoi pe câmpul de la Prohorovka.

-Aici, la Oriol am fost întâmpinați de către armata a 11-a tancuri sovietice, comandată de către generalul Ovanes Bogromian.

-Oarecum, după câteva lupte crâncene, am reușit să ne îndreptăm spre Briansk, cu mari speranțe în suflet, doar că armata a11-a sovietică, ajutată fiind pe flancuri de către armatele a 50-a și a 186-a infanterie, care s-au poziționat direct ca pentru o încercuire, au reușit să ne blocheze drumul, împingându-ne spre linia Oriol, și implicit spre Prohorovka, acolo unde ne-am așezat într-o defensivă de netrecut!

-Și astfel toate cele 2.500 de tancuri Panther și Tiger, au fost imediat mutate de la Kursk la Oriol, acolo unde rușii săpaseră o linie lungă de 200 de kilometri și foarte adâncă, pentru a fi siguri că noi nu vom mai putea înaintea pe acolo, de aceea Von Manstein a încercat să o ocolească, dar nu s-a putut, pentru că armata sovietică ne-a blocat toate lateralele frontului, obligându- ne astfel la o bătălie frontală cu tancuri, cunoscând faptul că tancurile lor erau de trei ori mai numeroase decât ale noastre!

-Bătălia de la Kursk, s-a jucat în opinia mea chiar din prima zi, 5 iulie 1943, când rușii ne-au blocat accesul în pădurea Kursk, fiindcă odată intrați în pădure pe la West de Kursk, noi astfel puteam evita Nordul, și implicit linia Oriol, atacând mai apoi pe latura din stânga, puteam surprinde decisiv armata sovietică, dar nu a fost să fie astfel...

-La 20 iulie 1943, Adolf Hitler ne trimite o telegramă de la Berlin, în care nu autoriza retragerea indiferent de motivul ei, doar că ajutoare, echipamente militare, tancuri, muniție, nu am văzut niciunul, așa după cum era scris în acea telegramă de la Berlin!

-Astfel, nimeni nu a luat în seamă acea telegramă, dintre generalii germani prezenți acolo.

-Imediat după Kursk, Hermann Hoth a fost demis de la conducerea armatei a 4-a tancuri germane, de către Adolf Hitler de la Berlin...

-Se pare că linia ferată a fost din nou minată, imediat în apropierea noastră și tocmai de aceea ajutoarele nu au mai sosit la timp pentru noi, în timp ce armata sovietică a primit foarte multe ajutoare, chiar și de la Stalingrad...

-La Nord de Kursk, la acea linie, ne-am jucat cartea finală, întâlnind moartea în fața celor 7.00 de tancuri rusești T34 sau KV1.

-Cred că acesta a fost cea mai mare bătălie cu tancuri din istoria militară a lumii, moartea era pretutindeni, ghiulele de tanc zburau deasupra noastră asemenea păsărilor cerului și acolo unde cădeau aduceau concomitent moartea cu ele!

-Diviziile de infanterie, nu prea aveau ce face în astfel de condiții, fiindcă era o bătălie de la distanță, peste acea linie, peste care doar focurile tancurilor puteau face diferența, deși infanteriștii au încercat și ei să intre în linia întâi alături de tancurile lor!

-La Kursk era cumva un șah etern, fiindcă la stânga noastră pădurea era ocupată de către armata sovietică, la dreapta,armata sovietică era din nou pe poziții, iar noi în centru, nici nu am înaintat, dar nici nu am dat înapoi, nefiind străpunși, și astfel am rezistat mai bine decât ne-am fi putut imagina la începutul bătăliei de la Oriol...

-Însă la un moment dat vulpoiul Erich Von Manstein, a încercat să despartă armata germană de tancuri în două, cele Panther să rămână angrenate într-o bătălie frontală, în timp ce cele Tiger să forțeze flancul drept al armatei sovietice, care părea ușor vulnerabil la prima vedere, ca mai apoi să putem ocoli acea linie, și să prindem cu cele două divizii de tancuri armata rusă ca într- un clește, pentru ca pe final să o putem împinge spre pădure, doar că nu s-a putut face asta fiindcă flancul drept al rușilor a primit noi și noi întăriri, fiind acum unul foarte tare consolidat!

-În astfel de condiții, acel șah etern frontal, a rămas unica soluție pentru noi la Kursk.

-Poate, că la acel flanc drept Von Manstein trebuia să mai insiste puțin, cu ceva întăriri aduse din centrul liniei, doar că el este acel om al rațiunii pure, atâta pot atâta fac, de ce să risc? Fiindcă în viață mai mereu rațiunea te împiedică să porți o pasiune pentru un anume lucru, una dusă la extrem!

-După ore și ore de foc continuu, norul de fum acoperea totul la Kursk, până și soarele într-atât de puternic al lunii august...și astfel doar câteva raze piezișe ale lui reușeau să pătrundă printre acei nori de fum, strălucind cu putere peste decorațiile morților noștri căzuți la Kursk!

-În unele zile, tancurile trăgeau necontenit, atât de o parte cât și de cealaltă, asurzind efectiv cu bubuiturile lor pe cei prezenți acolo, și mai apoi întunecând totul prin fumul lor!

-