Tot mai greu susţin pământul
Tot mai greu sustin pamântul talpile mele
goale.
Tot mai greu sustin pamântul, cu pletele lui
albe.
Copacii ma ranesc ca niste strigate, ca niste
scrâsnete, contorsionate
si ude. Iarba de-ntuneric e coapta si e tare si
scrâsneste sfarmându-se în oboseala mea.
Si eu tac precum un corn de elefant, ranind
mineralul, ranind
ranirea luminii. Si eu tac precum un vrej
contorsionat, de lumina.
Tot mai greu sustin pamântul talpile mele
goale.
Pe un munte am râs, dezgolind dintr-o data
de pe privirea ierbii cetina. Vulcani negri
emanau
timpul ca pe un fum verde. Plete
invizibile ma carau spre vai. Alunecam
fluid pe umerii granitelor. Curgea
din crengi o înserare în spasmul dur,
aerian. Piepturile-mi pulsau acut, încordate-n
taceri de cremene solara.
Un lapte viu pulseaza în bolta fruntii mele.
Ce radacini ma poarta în inima de fier
incandescenta si vie a trupului de sare?
Ce fulgere în lapte nasc ochi de curcubeu?
Copiii lumii striga pe tarmul cuvântarii
cladind castele albastre de nisip. Ce
bun înotator va evita ciocnirea
cu stâncile ce necontenit
zvâcnesc, pulsate
în însasi fulgerarea lui?
Copiii lumii arunca în valurile vorbirii
pietre si monede de pe tarm; apa sclipeste-n
cercuri zâmbitoare.
Cunosc un timp verde al începuturilor.
E un timp fertil ca Baraganul. E un timp
al tuturor semintelor. Ma întind cernoziom lui
si hranesc începuturile.
Tot mai greu sustin pamântul talpile mele
goale.
În carnea mea plesnesc din bici copacii.