Invocaţie
Ma înclin în fata ta, Zamolxe,
si îti sarut smerit talpile albe.
Am strabatut pâna la tine
timpul si spatiul cu noptile si vânturile —
sângele meu poarta semnele
tuturor marmorelor. Pustiuri negre,
nebanuite-abise.
Undeva într-un loc demonesc
forte colosale m-au prins în cangi
aprinse. Bucati de infern suierau necrutator
dezlantuite. Veacuri de toate formele
se buluceau în spasme de granite.
Calul meu se carbonizase de câteva ori
într-o spuma imensa de foc si apa. Vitezele
muscau spasmodic din ele însele. Un fir
de iarba ma purta orbit într-o firida
galbena,
unde ploile de veacuri ramas-au împietrite.
În mijlocul acestui hatis de netrecut
un scaun de tortura musca din liniste
cu trupul carbonizat al
Frumoasei din Padurea adormita.
Am nechezat în cal de bucurie
si calu-n mine-a plâns de dor —
credeam ca hotarul este destul de aproape si
ne-am adapat din coloanele subtiri.
Un ochi plângea sub pleoapa Adormitei
si celalalt râdea funingicat. Unul era timpul
si altul era spatiul sacrificat. La întrebarea
muta a copitelor privirilor noastre, fruntea-i
ne-a
spus
tacuta
o directie verticala. Si-am cazut infiorati de
groaza
la picioarele Berlinului.
Înaintam pascând tacuti iarba
carbonizata din santuri mocirloase; nu stiam
cine mai calareste pe cine; nu stiam care e
trupul
gândirii mele, dar
„cogito, ergo sum“ si cântam o fântâna
singuratica.
În urma noastra cu gâturi de lebada
pasteau maiestuoase turnuri de asediu.
Ici-colo
ceasuri farâmate, ca niste serpi smaltuiau
ceramica. Paseam pe gâturi de oale strabune si
se frângea nisipu-ntre copite. Tot mai greu
respiram praf din clipe stravechi.
Ne înabuseam în limite cum izvoare din viata
noastra
tot mai des se încâlceau în ciulini. De mult timp
nu mai trecuse pe pajisti vreo oaie. Dropii
fâlfâiau din aripi albastre si-mpuscaturi din gol
tâsneau. Cadea carne sângerânda si copitele
greu
se afundau în ea. Pârâiau oasele ca-n împaratia
lui Hades
spinarea lui Sisif. Ciori croncaneau aprinse de
frunze.
Setea se-mpietrea pas cu pas în roi. Ne bubuiau
din strafunduri piepturile. Spasmodic
deschideam gurile
de unsprezece ori pe secunda: împietream.
Agonia ne
dadea puterea sa urlam sfâsietor si sa ne
oprim. Galbene valuri se-ntindeau pâna-n zare.
Apoi, împietriti ca si cum trupul imens de nisip
înflorise,
tacuram.
Si-n valurile-i, seara, abstracta ca un ciocanit
în lemn,
ne îneca mânjindu-ne cu stele.
Puternic, paseam lânga Hernán Cortés.
În secret, chipul meu era al Sarpelui cu pene.
Purtam turban fanariot si din Fanar duceam cu
mine
Pofta de aur stramoseasca. Ma scaldam în
latexul
galopului
si acum
devenisem din nou eu — decantat de trupul
murgului —
si totusi ma simteam polimer. Trupuri casante,
indiene,
se sfarâmau sub copite. Un arbore
de sânge era necunoscutul.
Despicam arborii si din ei curgea sânge. Aurul
era scaldat prea mult în sânge si era atât
de mult, încât îl ucisei
pe Cortés si el, rânjind din rana seaca, se ridica
în picioare cât era de lung. — Urlai de groaza —
din rana-i curgea aur solid — si am fugit de cel
întemnitat pe dinauntru, cu poftele-mi crude
zdruncinate,
fara sa stiu încotro — în bezna de veci a
lianelor.
Aveam un ochi alb legat cu o neagra basma.
Pânzele umflate ma purtau spre un arhipelag
ce lucea negru în bataia soarelui. Aur si
sclavi si spadasini supusi umpleau puntile
ca valuri vii. Privirile-mi pumnale înfigeau
în aeru-nnegrit de suflul marii. Mitraliere de
aer
cascau. Torpile zguduiau corabia straveche.
Brazi
sângerânzi hartaneau pânzele ude. Navoadele
scoteau
gramezi de ursi bruni. Animalul gelatinos
respingator
al atmosferei
un bot imens de ploaie deschidea. Padurile
ne-nconjurau semete cu vârfurile-n nori. Poteca
era o creasta între doua imense prapastii si
calu-mi
albastru
smulgea smocuri din norii grei de iarba.
Galopam fluid între doua amfiteatre unde care
alegorice echipate cu tunuri de lunga bataie
stateau încremenite sub ploaia de amurg.
Brate vânjoase, întortocheate ca niste craci
uscate,
prinse hidos de trupuri prea frumoase ca de
înconjurau imensa cruce de stejar
marmora,
pe care, în cuie si cu o coroana de spini
crestea trosnind ca iarba coloana infinita.
Nourii
înconjurau lenes coloane subtiri de eter. De
dupa
un munte sageata tâsni, purtând mesajul
unor gânduri stravechi si ma lovi în ochiul
vatamat, rupând naframa neagra. Si am
deschis
pleoapele simultan si, fantastica, o forta
ma purta-n zig-zag printr-un hatis de furnale,
afumându-ma. Apoi drumuri arabe
ma-mpletira
zgomotos
într-un amurg absurd. Era vie, cânta, dansa,
plângea
si putea sa moara, avea faimoasa putere fiecare
roata de cauciuc, fiecare frâna si scrâsnea
afund
nisipul.
Se închideau spre negru rar, fluid, toate
culorile,
neclipind, necântând,
tramvaie zgomotoase se spargeau în ochiul meu
de pirat —
adormeam, o data
pentru totdeauna
mort.
Ma înclin în fata ta, Zamolxe,
si îti sarut smerit talpile rosii.
Vin de departe, vin din timp, vin din spatiu,
murgul meu rosu asteapta-nspumat afara.
Da-mi, Doamne, puterea, da-mi moartea
suprema,
decanteaza-ma de reziduuri —
da-mi puterea germenului ce poate sa nu
creasca
si lasa-ma plantat în mine însumi.