Elegia tatălui
Trei vorbe traiesc mereu
Într-o vorba a mea
Ci adevarul arde
La marginea lor.
Tata drag, te sarut,
Ti-au cazut umerii si mai jos,
Cu greu te ajung,
Ai tras la foalele acestea o groaza de vreme
Sa umpli bolta lumilor cu soare,
Sa mai treaca un an,
Sa mai culegem un car de iarba
De la rascruci,
Si apoi sa se frânga câmpia
Sub dogoritoarele guri ale iernii.
Ia-mi inima în palme, pune-o pe jar
Încalzeste-o pâna la rosu,
Atâtea fiare ai îndoit si modelat
Tu în felul acesta,
Dupa bunul tau plac
Si uita cum toti coborau la casa noastra
Si cum am rams singuri —
Si tu singur, tata,
Si mama singura si durerea ei singura în ea
Ca într-o casa straina
Si eu singur si viscolul meu singur în mine
Ca un cal salbatic într-un grajd posomorât
Unde vacile pe care le pasteam în copilarie
Mugeau trist si cald.
Si fratii mei singuri
Si pajistea din sufletul lor
Atât de simpla, atât de singura,
Doar Baraganul poate fi înca mai singur.