RITUALUL CAFELEI
Cafea! ceasta e parola –
ușile date de pereți și-aproape
un astru în formare
trage cum poate din penumbră
păduri imense de lemn mort
pilaști, scaune, lungi sfeșnicare, o fată e înfiptă-n fiecare
și în lumina sta dureroasă
alunecă dintr-un altar de poză
o mare preoteasă roză.
Cafea! acesta e parola
și-nvățăceii, în oracol,
se-ntind comod, cît mai comod,
ca într-un pat, ca-ntr-un sicriu,
scribi se înfundă pe aproape
deși sînt surzi și orbi,
tot ce aud pictează, scriu . . .
Cafea! Cafea!
și rîul sacru
din miezul focului se desfășoară
și vine către noi – un șarpe
anume pregătit să moară.
Dar pentru cel ce să citească știe
este un sîmbur învelit in duh
un negru sens, uitat, care învie:
te năpădește prin miros,
prin ochi, prin degete, prin mii de pori
și-ncovoiat la ritual
te stăpînește pînă-n zori.