ULTIMUL PĂSTOR
Deasupra lumii străluceau
pe coaste aurite sfinte oi,
noi în colibe ne zideam ca stupii
În lungi convoaie, peste punți subțiri,
puterea turmelor alunecă spre sat –
dar iată, ultimul păstor spre seară
cu mii de lanțuri fu legat de pat.
Femei fierbeau vestite leacuri
închipuind ca un toiag pîrîul
pe unde trebuie să fugă răul.
Cum pîlpîia între ștergare
crșteam din dînsul ca un fir subțire
cu măduva-necată de iubire.
Plîngîndu-mi numele de fată
el devenise. totuși, tăinuitul tată.
Cu fața-ntoarsă către foc
din frunte îi crescuse cioc
și sfîșiat de-o forță ne-nțeleasă
aripi enorme-mprăștia prin casă.
Ochiul deschise-apoi – urzeala lui
era un car, era o plasă,
căci – fără pas – m-am pomenit curînd
parcă la margine de vînt.
Din dreptul Marii Păsări se-așterneau
liniștitorii nori de cînt
și o simțeam ca-n vis
cu ghearele cum pieptu-mi scurmă
legîndu-mi soarta de o turmă,
ochiul de stea
pasul de munte
și peste firav trupul meu
prinzînd o uriașă frunte.