Aproape că s-a obișnuit să piardă șirul zilelor în zacerile trupului slăbit. Trezirea aceasta este însă diferită: lumină de soare blând, cum nu mai spera să vadă, îi mângâie fața. Clipește des, deasupra nu mai are răsuciri tenebroase de trunchiuri nefirești, ci un cer ca lacrima pe care aleargă câteva păsări în triluri. Stă întins pe un covor de iarbă mică și flori fragede, pământul este cald. Tremurul l-a mai lăsat, pieptul încă îl doare, dar mintea s-a mai odihnit. Se ridică atent, cu accese de tuse. În fața sa ghicește imediat marginile pădurii vitrege, din care a scăpat în ultimul moment. La câțiva pași în stânga sa, un pârâu cristalin curge duios peste plaiul mătăsos, primăvăratic. Sare cu emoție spre marginea apei, întrebându-se dacă nu cumva...
– Nu este ce crezi tu, mai ai până acolo, aude voce din spatele său.
Murgul falnic este aievea, se apropie încet din locul său de odihnă, fără aripile de mai devreme. Nu este acoperit de hățuri ori șa, este zvelt și are o privire aproape omenească. Rămân câteva clipe față în față, ca într-o facere de cunoștință mută.
– De ce venea spre tine de data asta, nu scăpai. Inima ta nu mai putea stăpâni.
Nalbian îi privește botul care abia se mișcă. Își amintește de spiritul calului de la hanul părăsit.
– Tu ești...? murmură el.
Murgul rămâne puțin pe gânduri, încercând să înțeleagă la ce se referă.
– Dacă vorbești despre bătrânul năzdrăvan din Libra, nu, acela a trecut de-atunci mai departe.
– Nu ai și chip omenesc? Aș vrea să-ți mulțumesc, să te strâng cu toată recunoștința sufletului.
– Spiritul meu își urmează rostul în trupul acesta. Când și-l va fi terminat, va putea să apară și altfel. Unde, ce și cum, nici noi nu avem știință.
– Mi-ai ghicit mintea, prea bunule cal năzdrăvan. Pentru că asta urma să te întreb. Nalbian tușește și se clatină scurt, apoi revine: de ce m-ai salvat?
– Pentru că ai reușit să ajungi atât de departe. Pentru motivele tale de a fi aici. Te așteptam, după cum știi deja.
– Au încercat și alții, unora le-au rămas oasele în codrul acela teribil. Ei de ce n-au fost ajutați?
– Nu toate încercările sunt mânate de inima potrivită. Puțini, cei mai curați, au reușit să treacă singuri, fără să fie atinși nici de respirația fiarelor care sunt pavăză înaintea tărâmului nostru.
– Și ce loc este acesta?
– Eu îți sunt de-acum credincios în căutările tale, iar tu îmi ești stăpân. Te voi duce cât mai departe, unde vei putea pune toate aceste întrebări.
Nalbian este cuprins de o însuflețire caldă. După jumătate de an și mult chin, rebegit dar viu, se află în fața unei legături cu lumea spre care a plecat, la care a visat din momentul întâlnirilor misterioase din Libra. Chiar și în urma acestora, făcute cu darul încrederii în ochii și urechile sale, de multe ori drumul i-a zdruncinat convingerea, lăsând loc doar speranței. Îi vine să strângă murgul năzdrăvan în brațe, să-l mângâie drăgăstos, să-l perie, dar se simte stingherit de spiritul cu vorbă omenească. Se întoarce deasupra apei ca sticla și privește chipul murdar, plin de vânătăi și zgârieturi.
– Trebuie să mă întremez puțin. Alte haine n-am, măcar să aranjez zdrențele astea. Se spală pe față și își potolește amintirea setei, apoi face ochii roată peste întinderile ondulate, presărate cu arbuști înfloriți: ce leacuri pot găsi aici? Mi-e teamă să nu-mi pierd mâna, iar pieptul e înecat de boală.
– La noi suferințele trupului nu înaintează. Dacă sunt de vindecat, cu timpul se vindecă. Ce nu, măcar rămâne cum este. Mai trebuie să știi că aici nu se înnoaptează niciodată, iar foamea și setea își fac rar simțită prezența.
– Un adevărat tărâm magic... se minunează Nalbian.
– Poți să îi spui și-așa, pare calul a zâmbi, lucru imposibil de văzut pe chipul său.
Libreanul își privește mâna cangrenată și răsuflă ușurat să afle că poate uita de grija ei o vreme.
– Mai e mult până la apa vie?
– Asta numai de tine depinde, răspunde năzdrăvanul, apoi, văzându-l pregătit de altă întrebare, îi face semn din grumaz: dar să mergem și vei înțelege mai multe.
Voinicul, slăbit, îi cere răgaz. Scoate garoul mâinii betegite, se îmbăiază sumar și clătește hainele încercate. Apoi trage la un somn odihnitor cum nu a mai avut de mult, sub lumina caldă căreia nu-i poate găsi soarele. „Magie, meleaguri fermecate“, adoarme el senin, în timp ce hainele se usucă, iar calul paște domol prin apropiere. Când se trezește, primenește din rupturi, își ia desaga și este gata de plecare. Simte din plin spusele calului, nu este încercat nici de foame, nici de sete.
– O să mergem încet, deși ai deprins ceva din primul zbor. Când mai strângi puteri, o să vezi că te obișnuiești.
Nalbian urcă greu pe murgul zdravăn și năzdrăvan, acesta trebuie să îngenugheze ușor. Se prinde bine de grumazul și coama lui, despre care armăsarul îl asigură că nu doare și nici nu se rupe. Pornesc la trap peste colinele îmbietoare cu parfum de primăvară. Fluturi zboară în jurul lor și par că vor să le vorbească.
– Nici nu știu cum ți-aș putea mulțumi vreodată, mărturisește din nou Nalbian. Auzi, dar ce s-a întâmplat cu iarna? se trezește brusc din gânduri.
– Aici vremea este mereu ca un sfârșit de primăvară.
– Și care e numele tău, bunule fermecat?
– Numele meu e cel pe care mi-l vei da, stăpâne. Eu îl știu, tu, încă nu.
Abia peste o bucată de timp năzdrăvanul întinde iar aripile și se înalță încet. Sub ei se derulează un peisaj de vis, împodobit cu flori de câmp, dealuri subtile, copaci în jocuri de forme idilice, uniți deseori în arcade și hore parcă desenate cu mâna, livezi grele de fructe plesnind a sănătate. Izvoare se nasc în vârfuri de coline sau din ascunzișul pâlcurilor de copaci, iar din loc în loc sunt lacuri cristaline pe care se bucură înnotătoare aparent obișnuite. Ici și colo, din iarba înflorată, ridică ochi curioși felurite necuvântătoare. Ori poate din contră, foarte grăitoare, după felul tărâmului încărcat de puteri neomenești. După toate necazurile, își face loc puțin din bucuria copilărească de a fi intrat în lumea legendelor, pe un cal înaripat. „Locul ăsta te ajută să uiți de orice. Iar în aer sunt binecuvântări invizibile, care fac să mă simt ca acasă.“ Răzleț apar grădini aranjate, în care se ridică un fel de case din pământ și nuiele sau legate între arbori. Nalbian tresare când vede o siluetă îmbrăcată în alb, ce ridică mâinile spre ei.
– Sunt și oameni! exclamă el.
– Da, din cei de care îți spuneam. Au trecut sau au fost îndrumați aici. Ei nu mai pleacă nicăieri.
– Sunt... nemuritori?
– Nu, aici nu.
Lăcașurile sunt însă puține și răsfirate. Curând nu mai apare niciunul, iar libreanul adaugă întrebarea pe lista lungă de așteptare.
– Cred că putem încerca mai repede, îi spune Nalbian, încrezător în forțele care-i revin treptat.
– Așa vom face, dar, întâi, avem o oprire.
Un râu mai mare ca toate celelalte șerpuiește vederii dintr-o parte, iar peste el se apropie singurul pod, ce strălucește de la mare distanță. Murgul coboară lin, în timp ce, de pe malul opus, înaintează o femeie. Aterizează la capătul apropiat al podului și o așteaptă să traverseze. Nalbian descalecă și privește atent la picioarele goale, veșmântul lung cusut în aur, giuvaerul alb de la gât și chipul blond fără de vârstă, pe fruntea căruia lucește acum conturul unei stele. „Ursitoarea! Philena...“ Aceasta trece podul împletit în metale prețioase și nestemate, pe care, de aproape, voinicul îl descoperă complet suspendat, plutește în aer.
– Stăpână, face năzdrăvanul o scurtă plecăciune când femeia coboară pe malul lor. A venit, cum îl așteptai.
– Philena, bună ursitoare... Nu cunosc, dar...
– Dragul meu Nalbian, duce ea degetul ușor la buze, în semn de liniștire. Știu că te încearcă sute de întrebări, abia aștepți toate răspunsurile. Dar, crede-mă când îți spun, multe sunt atât de puțin importante pentru tine acum. Ai regreta apoi timpul pierdut. Iar cele de care ai nevoie vor veni la momentul lor.
Îi vorbește blând, parcă nu pe viu grai, ci de la suflet la suflet. Așa cum a visat multe nopți după prima lor întâlnire și, de fiecare dată, l-a cuprins o pace nemărginită.
– Am simțit că vei reuși, altfel nu aș fi apărut în viața ta. Ai ales calea luminii și momentan ai găsit-o, pentru că asta se află aici, puterea luminii. Tărâmul acesta păstrează forțele curate ale vremurilor străvechi, care, cândva, stăteau mult și în slujba oamenilor. Noi nu suntem legați de pământ, voi sunteți. Noi putem fi oriunde și oricând, în clipă și-n eternitate, cu aceeași răbdare, cu aceeași plinătate a esenței fără început și fără sfârșit. Voi nu puteți. Dar tu știi asta deja, Lercudor, numele tău ajuns pe buzele zânelor și nevăzutelor.
Nalbian este trecut de un fior, auzind că a primit alt nume pe aceste tărâmuri. Se simte stânjenit pentru onoarea care i se face, ar vrea să coboare în mai multă modestie.
– Nu, dragul meu, nu este mărire. Este ceea ce este. Ai simțit, ai suferit, ai învățat, ai intuit. Nici acum nu ești sigur ce și poate nu vei reuși niciodată, fiecare avem menirea și limitele noastre. Dar știi că omul trăiește în timpul și-n spațiul său, pe care simte nevoia să le cucerească, în care este împins de porniri și dorințe scurte, în drama faptului că-l definesc. Drama este a ta, bunul meu Lercudor, Nalbian din Libra. Pe bună dreptate, dar atât de neclară, atât de ușor de pus în lumină sau întuneric, după cum miști fețele sticlei prin care o privești. Ceva din lumea asta, adevăruri dincolo de tine, ți-au dat certitudinea că trebuie să suferi. Ceva ce este cât se poate de real și vrei să vindeci. De aceea ești tu aici și de aceea îți vei continua drumul.
Voinicul, mai refăcut la trup, soarbe cuvintele femeii din altă lume și le amestecă printre multele sale nedumeriri. Prezența ei îi dă putere și pace interioară, iar vorbele se așază ca primite din afara conștiinței, fiecare în ungherul cel mai potrivit. Pierdut cumva în beția magică, nu găsește de cuviință decât să dea curs unora dintre întrebările ce-i trec prin fața ochilor:
– Au încercat mulți oameni? Au reușit? Văd că unii au și rămas.
Philena zâmbește pregătită să răspundă:
– Da, încă din timpuri vechi, uitate de orice scriere din lumea voastră, au fost oameni cu putință și cunoasștere în forțele mari. Au încercat și buni, și răi. Cei din urmă au învățat, de fiecare dată, că pentru ei nu este chip să reușească. Dintre primii, cum ai văzut mai devreme, unii aleg să rămână. Fără pacea necesară sufletului altfel vrednic, au găsit aici alinare, pentru tot restul vieții lor. De veacuri bune însă nu a mai fost nimeni într-o încercare ca a ta sau a eroilor vechi. Iar dintre aceia, demult, au fost primiți și pe pământurile eternității, ce pornesc din spatele meu.
Nalbian își concentrează privirea și descoperă contururi de castele cuminți printre liniile vagi ale orizontului cu aceleași forme de relief armonioase.
– Aici găsești nemurire, dar tu nu asta vrei, continuă Philena. Și nici între pelerinii albi de la marginile noastre. Într-un loc te-ar mistui dorurile omenești și lipsa menirii, în celălalt fuga din fața apăsărilor nerezolvate, până la sfârșitul timpului tău.
– Atunci mi-e limpede. Pentru ce am venit de la bun început, asta este ceea ce simt, asta trebuie să fac. O apăsare mă mai încearcă, am rămas doar cu burduful acesta păcătos. Iar răspunsul bun este oare cel găsit, de șapte picături?
– Ai aflat bine, Nalbian din Libra. Șapte picături, la orice umplutură, vindecă sufletul și trupul, fără să-l facă nemuritor. Căci apa vie curată aduce viață veșnică pe orice meleaguri, nu doar pe cele din spatele meu. Iar cei șapte stropi pot fi vărsați în fântâni, care, îngrijite și nesecate, vor da mereu acestea oamenilor ce le beau apa. Deci vezi, dragul meu, este una dintre ultimele tale griji acum, ar fi bine să zorești. Indiferent de ce vei reuși, te voi aștepta la revenire.
– Dar, la întoarcere în lume, cum pot feri puterea apei de intenții care să aducă veșnicie?
Philena zâmbește cald, întrebarea nu o tulbură.
– Se păzește singură de omul obișnuit. Nemurirea ei cade ca o pedeapsă în vinele acestuia, îl schimbă mai moale ca puiul de vrabie și mai izolat ca peștele adâncurilor. Va fugi singur din calea semenilor și își va plânge de milă în căutarea izbăvirii. Iar în ce te privește, dacă aș fi simțit că ți-ai putea-o dori într-o zi, niciodată nu ți-am fi deschis calea, încheie ea șirul nedumeririlor.
Acum se întoarce peste podul vrăjit, nu înainte ca Nalbian să facă o scurtă reverență cu mâna dreaptă la piept. Rămâne pierdut apoi într-o boare înălțătoare, purtat de urmele unei liniști ce nu poate fi decât magică.
– Se vede că e puternică prezența ei pentru oameni.
Libreanul privește calul năzdrăvan ca și cum nu ar pricepe spusele acestuia. Aprobă într-un târziu din cap, își frământă fruntea încercând să reia și să pătrundă toate cele vorbite cu Philena.
– E ciudat. Simt că sufletul a înțeles tot, încă nu și mintea.
– Acesta este darul înțelepciunii zânelor înstelate.
„Așa deci“, se dumirește Nalbian. Nu pentru că n-ar fi putut să-și dea singur seama că a avut în fața sa o zână, ci pentru că abia acum își revine în simțiri. Se apropie fără un motiv anume de podul fermecat și pune piciorul să-l încerce.
– Nu!...
I se pare ciudat că strigătul murgului s-a pierdut subit, ca luat de un vânt năprasnic. Întoarce ambele picioare pe pământ și se întreabă de ce calul este acum în altă poziție.
– O să-ți pară rău de ce-ți voi spune, dar ai fost nesăbuit călcând pe tărâmul eternității. Nu ai de la sine puterea să trăiești acolo. Ai stat cu spatele trei zile în timpul vostru, și încă patru ți-a luat să te întorci.
– De ce nu m-ai tras?
– Nu pot face asta.
– Nu poți sau nu ai voie?
– Greu de explicat.
Nalbian se întristează foarte. „O săptămână! Am pierdut o săptămână degeaba, pur și simplu...“
– Este și o parte bună. Trupul și-a urmat vindecarea.
– Așa e, mă simt ca nou. Doar mâna stângă este tot pierdută. Poate n-a fost atât de rău, încearcă voinicul să-și mai aline amărăciunea. Văd că m-a prins și foamea, în șapte zile.
– Orice fruct, la tot pasul, ți-o va astâmpăra pentru multă vreme.
Pornesc agale spre cele mai apropiate roade ce așteaptă să fie culese de pe ramurile docile. Libreanul privește para de sub nasul lui, cu gândul încă la nefericitul eveniment.
– Într-o clipă a trecut o săptămână... Dacă aș fi tras o fugă dincolo?
– Bine că n-ai făcut-o.
– M-aș fi întors cu părul alb?
– Dacă te mișcai repede.
Nalbian înghite-n sec, terifiat de perspectivă.
Se spune că cetatea Rubinului a fost cândva sora de putere și faimă a Smaraldului. Când una, când cealaltă era știută drept cea mai mare și mai de temut în lume, iar împreună nu puteau fi atinse de nicio alianță de vrăjmași. Însă nu toți împărații au știut să cârmuiască înțelept, iar lăcomia, pizma și neîncrederea s-au abătut asupra lor chiar și când împărțeau același sânge. Odată începută morișca urii, lucru ușor pentru cei nesocotiți, devine apoi infinit mai greu a o înfrâna, a vindeca sufletele încărcate de resentimente pentru a așeza în loc sămânța iertării. Nu demult părea chiar imposibil între cele mai mari împărății din lume, orice armistițiu dura puțin sau nu reușea să se răsfrângă asupra ținuturilor de pe hotarele comune.
În vremurile acestea, după decenii de eforturi și diplomații dificile, cetățile prețuiesc pacea în aceeași măsură. Cei doi împărați, înrudiți și acum la distanță, au însă firi diferite: cel din Smarald este blând și redă treptat voia oamenilor, pe când al Rubinului a fost mereu temător față de cârmuirea îngăduitoare și dorește supunerea întinderilor. Iar freamătul ultimelor luni a cuprins ambele împărății, cu mișcări repezi, neașteptate.
– Măria ta, restăpânim trei dintre cele șapte ținuturi ridicate cu sabia, dă raportul un căpitan în consiliul de luptă al Rubinului. N-a fost ușor, oamenii sunt și ei împărțiți în două. Ne trebuie multă băgare de seamă, pentru că taberele celor rămași în chibzuială riscă să fie câștigate de cei puși pe prădare. În alte locuri, pe zi ce trece, apar noi căpetenii de răscoală, din rândul nemulțumiților care par să fiarbă. Pe ăștia este greu să-i ghicim din timp, dar pe mișei îi prindem mai repede.
Cetatea este aproape închisă, tot târgul ținut sub paza soldaților, atmosfera este de neliniște. Zările sunt masate cu trupe și se fac pregătiri de intervenții prin ținuturile potrivnice.
– Au înnebunit toți, vor să mă scoată din sărite, aruncă împăratul Rubinului fulgere din priviri peste sala cu drapele roșii, devenită neîncăpătoare mâniei sale.
– Maiestate, mulți sunt instigați, nu știm încă cine face asta. Nu puteau așa mulți să prindă gust de răscoală, când o duceau bine sub stăpâni milostivi, i se adresează unul dintre sfătuitorii cu păr alb.
– Da, de ce ar da liniștea și bunăstarea, atât câtă e ea, uneori mai multă, alteori mai puțină, pe furtuna războiului? întărește alt înțelept.
– Mărite Folla, eu nu văd nicio scuză în asta, intervine comandantul oștilor. Cine se ridică știe că trebuie să plătească! Și, ca să nu creadă iar marii sfătuitori ai domniei tale că mă trage doar dragul luptei, gândiți-vă că orice întârziere va crește numărul celor intrați în răzmeriță, deci, mai multe victime!
– Atâția ani le-am dat pace, am lăsat de la mine și în cererile cele mai îndrăznețe...
– Și a fost bine, înălțimea ta.
– A fost, da! A fost, înțeleptule, și pentru mine și pentru ei, cât timp au înțeles! O singură poruncă trebuiau să o țină cu sfințenie: să nu îndrăznească să-ncerce hotarele!
– Vom căuta instigatorii! Cred, cu plecăciune, că e mai prudent, revine același sfetnic. În unele părți este mai greu, cu neamuri care speră demult să fie iar slobode, știam că va veni clipa cândva...
– Și să îi las să rupă Rubinul strămoșesc, cu zâmbetul pe buze? Să înjosesc cetatea Rozantului? Să le dau nas, cum a făcut nesocotitul din Smarald, a cărui împărăție se crapă azi ca turta uscată?!
– Dar dacă... dacă nu cumva, poate chiar Smaraldul ne face și nouă asta... ei, v-ați gândit? cuvântă un jupân adus de spate.
– Bagă seamă, astea sunt limbi de foc, visternice. Să nu tulburăm mai tare inima împăratului nostru. Cum ar putea ei face asta pe tot cuprinsul Rubinului, mai ales acum, slabi și cu răzmerițele lor?
– Nu știu, nu știu, zic și eu, se apără cu mâinile ridicate cel gata să arate cu degetul.
– Așa o fi, dar dacă aflu, numai dacă aflu! Că poate fi adevărat ce bănuiește Insifid... s-a zis cu pacea noastră! bate împăratul cu pumnul în masa groasă.
Cetatea rămâne luminată în noapte de zeci de făclii din turnurile de apărare, iar albul zăpezii ce încă se așterne le mărește puterea. De jur împrejur, garnizoanele și fortărețele apropiate, ținute sub mână de fier, pregătesc oștiri noi pentru a recăpăta controlul depărtărilor neliniștite.
În ciuda soarelui drept pe cer, Getozak ajunge în Rodul Pietrei pe un frig năprasnic, calul suflă anevoios și tremură. Neaua nu pune încă probleme, dar nu va dura mult până ce va îngreuna drumurile. Cel mare spre curtea împărătească cunoaște acum multe patrule, iar gărzile sunt dublate în apropierea fortăreței lui Verobostes și așezărilor din jurul său.
– Cinste și pace, străjerilor, salută el de la distanță.
– Și ție, soldatule, de unde vii și cu ce treburi, îl întreabă unul cu mare băgare de seamă.
Voinicul descalecă și întinde mâna fraților de arme.
– Slujbă în oastea Smaraldului, vin din Libra. Dar văd că nu-i de glumă, se întristează Getozak, privind pregătirile.
– Aici e încă liniște, spre miazănoapte se strânge armată.
Tânărul căpitan rămâne nedumerit, dorește să afle ultimele evenimente și rațiunea măsurilor.
– Ei, dar ce-l rețineți aici! se apropie unul dintre apropiații lui Verobostes. Ne bucurăm că ai venit, stăpânul te așteaptă.
Fortăreața o găsește la fel ca înaine, doar în jurul ei se fac mai multe antrenamente. Verobostes este în mijlocul lor, în ținută ostășească, însă, la vederea lui Getozak, își întrerupe treburile pentru a-l întâmpina.
– Bunul meu prieten! îi strânge călduros brațul și-l bate pe umăr, apoi privirea devină serioasă și lasă mâinile pe șolduri: vremuri grele, căpitane al Librei. Sigur că am auzit, veștile circulă. Mai ales de la Karivatra, am primit numai cuvinte de laudă, după ce i-ai părăsit. Tocmai de aceea te-am chemat, ceasul cere cei mai puternici și chibzuiți oșteni.
Îl trage ușor după el, pentru câțiva pași singuri.
– Probabil ai aflat deja. Novarin a căzut.
– Cum, jupâne. Se spune doar că n-ar mai fi.
– Trădare. O încercare de asasinat, nereușită, din fericire. A clocotit rapid sângele amestecat din cetatea mare, o nebunie. Unii doritori de libertăți, din suferințe sau idealuri, alții avizi de putere și averi, toți s-au dezlănțuit. Iar unde se întâmplă asta, mișeii prosperă. Pentru că ei, cei capabili de mârșăvii, au putut pune mâna pe sabie primii.
– Așa de mulți să fi fost, ca să reușească?
Verobostes încetinește cu o căutătură nesigură.
– Aici e o dilemă, îmi este greu să mă pronunț. Vezi de ce chem după oameni de nădejde? Ageri, ascuțiți la sabie dar și la minte, pentru că lovitura singură poate face păcate. Da, ne gândim încă adânc la asta, eu și prietenii adevărați ai oamenilor din Smarald, care încercăm să păstrăm miezul sănătos. Pentru că mulți s-au alăturat zarvei prea ușor, de la hoți de buzunare, la răutăcioși ce așteptau să plătească nemulțumiri din trecut. Acolo sunt nisipuri mișcătoare. E în primejdie fâșia de mijloc, care nu are voie să se îngusteze, ci să fie a balanței, să țină lumea departe de haos. Ordinea trebuie adusă atent și evitate băile de sânge.
– Înțelept grăiești, jupâne. Deci, situația e cât se poate de serioasă.
– Încă nu gravă, cinstite Getozak. Dar timpul curge periculos. Nelegiuți de pe tot întinsul caută acum să profite, iar, atunci când vom auzi de sate călcate de picioarele lor murdare, să fim gata să le sărim în ajutor. S-a întâmplat deja în câteva locuri, însă până acum i-am respins.
Un călăreț se apropie dinspre zidurile din nord și se oprește în fața lor.
– Au venit soldați din răsărit. De la miazănoapte încă nimic, se aude că Ferebak le taie calea.
– Întindem linia de apărare, turnuri și garnizoane la fiecare trecătoare, la fiecare sat. Pornesc și eu îndată.
Străjerul primește porunca și face cale-ntoarsă.
– Ce se întâmplă acolo? Unde e prima linie?
– Așa, căpitane, să termin cu cetatea. Împăratul a fugit în ultimul moment, cu stăpâna și cei trei copii. Ținuturile din jurul curții coroanei sunt acum tulburi, deloc sigure. Călătorește pe ascuns, cu oameni de încredere. Cum nu știm în ce direcție a luat-o, trebuie să fim atenți să le ieșim în întâmpinare, înaintea dușmanilor. Eu țin părțile acestea, Rodul Pietrei, Cotul Mărgăritarului, dar ne legăm ușor-ușor și cu vecinii. Ce-o fi mai departe, Dumnezeu cu mila. Iar prima linie care trebuie pusă pe hartă este cea de la miazănoapte, chiar la poalele Cingătoarei, vitregă și greu de controlat acum.
– Câți dregători au rămas prieteni Smaraldului?
– Greu de spus. Unii au fost alungați, alții nu știu în cine să se încreadă, durează până se mai lămuresc lucrurile. Restabilim solii, trimitem și așteptăm vești din toate părțile.
– Dar cine conduce Smaraldul?
– Aceasta este întrebarea de pe buzele tuturor care sunt la curent; răspunsul sincer este... nimeni. Iar noi trebuie să liniștim oamenii, să se simtă-n siguranță înainte să afle. Dacă a rămas cineva care ține ordinea, aceea este armata. Sper să știe și alții să preia frâiele și să se înconjoare de sfătuitori drepți, cum fac eu.
– Tare mă bucur că te avem, jupâne. Oamenii trebuie să audă cum mi-ai spus mie și vor prinde încredere.
– Iar eu pot face asta doar cu oameni de încredere, îi răspunde sincer Verobostes, prinzându-l de ambii umeri.