N
ALBIAN ȘI AMURG străbat iute și fără oprire tărâmul luminii. La hotarul acestuia, deasupra codrului de pază fermecat, calul începe să încetinească.
– Să fim cu băgare de seamă, voinicul meu. Vântul aduce deja miros de putreziciune întunecată.
– Când am venit m-a urmărit un căpcăun, ca adus de furtună năprasnică.
– Aceea nu era nicio vijelie, ci forțe plămădite din beznă. Să ieșim pe nesimțite, mai departe de locul pe unde-ai intrat.
– Ba nu, dragul meu Amurg. Ne strecurăm pe același drum, chiar dacă va fi infinit mai greu. Taman bine dacă mă așteaptă, voi lămuri mai repede că nu am apa vie.
La marginea pădurii cu pustiul se lasă în taină peste vârfurile arborilor tăcuți.
– Nu-i a bună, șoptește Amurg. Au plăsmuit o dihanie urâtă, ca să te doboare fulgerător.
– Nu o întrecem în zbor?
– Împreună, încă nu. Dar să vedem cu ce avem de-a face. Trebuie să mai știi ceva: puterea luminii mă lasă cu cât mă îndepărtez de locurile ce-o poartă.
– Deci, între oameni... nu vom zbura.
– Prea puțin. Acum, însă, cât să depășim grozăvia, îmi ajunge.
Plutesc deasupra pământului gol și uscat, ce se petrece pe sub ei în liniște mormântală.
– Uite-mi lucrurile aruncate, șoptește Nalbian.
Amurg nici nu vrea să audă, dar aruncă o privire. Brusc, coboară cât poate de lin în preajma lor.
– Doar spada și pelerina, îi murmură încet.
Se înalță iar, însă năzdrăvanul se neliniștește; prinde treptat viteză, libreanul înțelege că se întâmplă ceva. Curând, sub ei se ridică aburi negri care se leagă într-un vârtej în creștere. Amurg saltă și mai sus, continuă să urce. Hăul în spirală se cască în urmărirea lor ca făcut din smoală și începe să vuiască grotesc.
– Este mânat de-o zgripțuroaică, hrănită cu veninul scos din hidoșeniile ce-au putut ajunge aici până acum. Nu e întremată pe măsura puterii îndesate în ea, mai degrabă ca o coșmelie șubredă. Tu însă n-ai ce-i face.
Nalbian strânge din picioare, încercând să rămână pe spatele calului din ce în ce mai iute. Din urmă vârtejul aruncă gheare și colți pe care Amurg reușește să le evite. În mijlocul său apare acum un chip dezgustător, cu ochi fără pupile și gură cleioasă cu dinți ascuțiți. Două mâini buboase, nefiresc de lungi, se întind amenințător spre ei. Năzdrăvanul sprintează mai mult decât credea libreanul că este posibil, însă nu reușește să se țină. Scapă mâinile, iar calul este nevoit să încetinească pentru ca acesta să revină în priză bună. Ghearele mâinilor monstruoase trec la o palmă de coada neagră fluturândă.
– Ține-te bine!
Amurg se înalță până la norii ce acoperă tot cerul, printre care se și ascunde. Nu mai văd arătarea întunericului, dar o aud căutându-i.
– Nalbian, nu poți să mă stăpânești în iuțeala cea mai mare. Va trebui să păcălim scârboșenia. Am trecut pustiul, suntem peste pământuri obișnuite. Încă din ascunzătoarea norilor, te voi arunca deasupra unei ape adânci. Tu mergi mai departe, o să te găsesc eu într-un târziu.
Se lasă înadins zărit de zgripțuroaica ce zbiară la vederea lor. Apoi țâșnește și, când simte că sunt acoperiți suficient, îi face semn voinicului. Cu inima-n dinți, libreanul închide ochii în căderea sa, nu vede oricum decât vaporii groși ai norilor. Alunecă rapid sub ei, de aici urmărește furtuna neagră ce-i străbate în fugărirea lui Amurg. Când umbrele întunecate dispar în zare înțelege că planul a funcționat. Sub el se apropie fulgerător apa unui lac mare. Trage aer în piept și pregătește intrarea cu mâinile înainte, fără să aibă siguranța că asta îl va salva. „O fi dimineață ori seară?“, gândește el aiuritor, așteptând pocnitura apei.
Dispare sub cercurile mari și jetul înalt. Luciul lacului revine aproape la normal când Nalbian se ivește la suprafață roșu ca racul, trăgând cu nesaț aer în piept. Capul îi bubuie, iar pielea îl arde în urma impactului. Apa rece ca gheața îl înspăimântă, aruncă ochii roată și găsește, nu departe, o barcă de pescar. Îi face cu mâna, însă acesta o ia la goană, după vederea căderii din ceruri. În mari chinuri, cu mișcări reținute pentru a nu se pierde cu firea, recuperează desaga și ajunge la cel mai apropiat mal. Este înghețat până la oase și vânăt ca lipsit de viață. Știe că nu are voie să rămână nemișcat și în hainele ude, scapă de ele cu mari dificultăți din cauza mâinilor amorțite de frig și efort. Reușește, într-un târziu, să convingă amnarul în aprinderea unor vreascuri nu tocmai uscate, peste care suflă cu disperare. Nu zărește nici potecă, nici urmă de așezare omenească. Memorează direcția pe care a luat-o pescarul de mai devreme, convins de faptul că într-acolo se află un sat. Momentan însă are nevoie să se întremeze și să usuce din haine. Petrece astfel seara și noaptea următoare, a doua zi o ia din loc și găsește într-adevăr așezare locuită. Cam zdrențăros și cu spada la brâu, fără niciun ban, atrage privirile oamenilor care dau îndărăt. Nu vorbesc velina. Până când un jupân se apropie cu doi străjeri să afle despre ce este vorba. Acesta cunoaște, din fericire, graiul cel vechi.
– Rătăcesc de departe, caut apă și merinde să-mi continui drumul.
Nu numai că le primește fără să i se accepte dorința de a plăti prin muncă, dar femeile îi aduc și ceva haine de schimb. Este apoi zorit, cu politețe, să-și vadă de calea sa. Înțelege totul când vede, retras, pescarul de deunăzi. La ieșirea spre soare-apune trebuie să treacă un șanț de apărare săpat recent și vede mulți arcași patrulând de jur împrejur. Puțin mai departe găsește urme de picioare mai mari decât cele omenești și săgeți ce-au căutat să nimerească musafirul nepoftit. Zona este de dealuri și stânci, astfel că înaintează furișându-se printre pietrele mari și crângurile rare.
După-amiază, socotindu-se ieșit din locurile primejdioase, caută o înălțime de unde să observe depărtările. Regretă pierderea hărții îngrijite de el și își amintește vorbele călătorului din Libra. „În condițiile astea, într-adevăr, să ții minte este cea mai bună soluție.“ Tihna scurtului său prânz este stricată de o turmă de mistreți gonind din spatele său. Se grăbește să intre la adăpostul unei stânci, dar animalele aleargă pe lângă el fără să-l bage în seamă.
Din ascunzișul său aude suflu greu, se anunță un prădător de proporții. Îi aude pașii apăsați, apropiindu-se încet și sigur. Nalbian își dă seama că, în orice direcție ar apuca-o, s-ar descoperi. Scoate cu băgare de seamă spada și strecoară capul să vadă fiara ce mârâie la câțiva stânjeni. Un trup de om mare, anormal dezvoltat și cu pântec generos, ține pe umeri un cap de câine turbat. În mâini are o ghioagă gata să spargă tot ce-i stă în cale. Voinicul rămâne prea mult ațintit la vederea hidoșeniei, permițându-i acesteia să ajungă la el într-un urlet. Se dezmeticește și scapă de lovitura măciucii aruncându-se pe panta dealului. Urmează o rostogolire de neoprit până la buza de jos, spre care se năpustește împiedicat și căpcăunul. Nalbian caută sprijinul naturii, să iasă din câmpul deschis, astfel că fuge într-un suflet spre cea mai apropiată pădure. Viteza lui, greu de egalat între oameni, îl ajută mai mult decât s-ar fi gândit vreodată, pentru a doua oară în ultimul timp. Spre deosebire de încercarea din pustiu, namila nu mai este împinsă de alte forțe întunecate, astfel că înfruntarea este mai echilibrată. Chiar și-așa, libreanul obosește odată ajuns în țesătura codrilor, pe când arătarea monstruoasă începe să câștige teren. „Să vedem dacă urcă și-n copaci“, decide Nalbian și se cațără cu mult zel în cel mai mare întâlnit. Creatura încearcă să repete mișcarea greoi. „Ai forță, nu ești tu prea vioi însă.“
Căpcăunul renunță și pornește să lovească furios trunchiul gros. Voinicul îl așteaptă să mai piardă din vlagă, dar acesta se apucă să caute prin iarba din apropiere. Din fericire, pădurea nu prea îi oferă proiectile, însă puținele găsite îi arată lui Nalbian cu ce putere este capabil să arunce. Nu așteaptă să primească vreuna dintre zvârliturile năucitoare, își ia avânt spre cel mai apropiat arbore, în care rămâne agățat de cârligul făcut cu spada în teacă. De teama încolțirii mai face câteva salturi periculoase, tot mai jos, din copac în copac. În momentul în care atinge pământul, pocitania ajunge în spatele său, fără ghioaga părăsită mai devreme; înainte să-l prindă fără scăpare, libreanul trage sabia din teaca ținută cu ambele mâini și îi crestează brațul cărnos, apoi o rupe la goană. După cum se aștepta, urletele se întețesc și-l urăsc de moarte, aude lovituri aprige în spatele său.
„Trebuie să-l obosesc“, gândește libreanul, la rândul lui ostenit. Preț de câteva ceasuri se descurcă să-l țină la distanță, folosindu-se de avantajul pădurii. Îl vede când încetinește și profită pentru a își mai pierde urma. Nasul căpcăunului reușește să-l găsească însă mereu. Astfel că, într-una dintre răsuflările mai grele ale hidoșeniei, sare din proprie inițiativă în lupta ce nu poate fi mult evitată. Atacul său la picioare este oprit și elementul de surpriză pierdut. Cu greu poate para forța loviturilor unui asemenea inamic, dar îl ajută agilitatea. Încleștarea este scurtă, Nalbian reia fuga. Spre seară, când amândoi gâfâie, lupta îi prinde iarăși, de data aceasta într-o poiană. Voinicul își adună toate forțele și, imediat după o lovitură nereușită a căpcăunului, îi sare acestuia de umeri. Ar vrea să trântească bestia cu două capete mai mare ca el, încearcă să-l prindă de grumaz și să-l doboare din picioare. Cu un efort care-i scoate venele din tâmple îl aduce în genunchi, evitând în același timp să fie mușcat de colții plini de bale. Brațele borcănate izbutesc totuși să-l apuce și-l aruncă cât colo. Vede măciuca pornită peste el și abia se rostogolește. Folosește clipa câștigată și ia pulpa căpcăunului pe tăiș, dar îi primește replica peste unul din umeri. Cu mare greutate, se ridică și apucă iarăși la fugă prin întunericul ce acoperă încet pădurea. Noaptea îl va pune în inferioritate în fața simțurilor ascuțite ale capului de câine. Urmărirea continuă încă vreun ceas, când, în timp ce-și face planul de răzbire până la venirea zorilor, Nalbian se descoperă învăluit de o mână de insecte lucitoare. Licuricii se adună din ce în ce mai mulți înaintea sa și îi deschid potecă printre copacii cufundați în beznă. Aleargă printre ei nelămurit și găsește o fântână veche, ale cărei pietre sunt acoperite de sute de vietăți luminoase. Simte că trebuie să însemne ceva, dar nu știe ce. Din spate vine goana căpcăunului turbat. Aruncă o piatră în fântână, nu aude niciun clipocit de apă. Monstrul l-a ajuns și încrucișează iarăși armele, în timp ce, unul după altul, câțiva licurici par să indice hăul puțului în care se fac nevăzuți. Puțina lumină îl pune în dificultate pe Nalbian; după o respingere izbutită își ia inima-n dinți și sare în fântână. Căpcăunul zdrobește imediat zidurile acesteia, ca să descopere că nu este nicio gaură, ci numai pământ plat, iar voinicul nicăieri. Degeaba începe să sape și să urle, pentru că nu găsește nimic.
Pe deasupra pădurii pornesc șoapte vitrege, ca strangulate cu funie: „E adevărat... nu are apaaa...“. „N-a fost în stareee...“, se pierd ele în cele patru zări, iar căpcăunul rănit se ridică nervos și pleacă horcăind.
Căderea în hăul întunecat seamănă destul de mult cu cea din văzduh. Fără să știe pe ce va ateriza, îl cuprinde repede sentimentul că la viteza aceasta se va zdrobi. Numai că, la un moment dat, începe să încetinească și o lumină se apropie sub el. În dreptul ei realizează că susul și josul s-au inversat, iese pe gaura aceasta ca și cum ar fi sărit de pe loc stând în cap și cade peste marginea altei fântâni.
„Unde-am ajuns?“, se ridică Nalbian, mirat de lumina soarelui din mijlocul cerului. O potecă trece prin apropiere, un capăt al ei duce spre înălțimi verzui încețoșate, celălalt se pierde în zarea aproape dreaptă. De-o parte și de alta sunt arbori mulți dar răzleți, tufe și câmp deschis. Aruncă un ochi înapoi în fântână și, spre surprinderea sa, îi vede luciul apei. Deși obosit și lovit zdravăn la umăr, simte nevoia să cerceteze întâi locurile. Verifică îngrijorat pentru o clipă desaga, după care apucă drumul spre părțile joase.
Poteca șerpuiește ori de câte ori întâlnește copaci, pentru a se întoarce de fiecare dată în aceeași direcție. Ca și cum nici copacul nu poate fi tăiat, dar nici drumul să se abată. O capră anunță prezență omenească. Apoi, o casă cum nu a mai văzut, nu mai mare decât o cabană și rotundă precum un trunchi de copac, cu acoperiș ca o pălărie de ghindă. Ușa este și ea simplă, se apropie să bată. Nu răspunde nimeni, dar observă că este întredeschisă.
– E cineva aici?
Împinge încet cu degetele până i se descoperă tot interiorul. Îngrijit, cu pat pentru o singură persoană, covor rotund, o masă, un dulap simplu și rafturi cu de-ale gurii, o sobă mică. Închide ușa puțin rușinat, pe afară sunt doar câteva lucruri bine aranjate și ele: o stivă de lemne, un fel de cămară coborâtă sub pământ, un mic hambar pentru capră. Tresare descoperind că a fost privit, la câțiva pași prin vegetația încă desfrunzită stă un om și câinele său.
– Îmi pare rău, am vrut doar să văd dacă e cineva.
Bărbatul nu are nicio reacție, iar Nalbian nu știe ce să citească pe fața lui liniștită, fără pic de riduri. Nici câinele nu sare pe el, cum s-ar fi așteptat, doar, din când în când, privește către stăpânul său.
– Spada o țin pentru apărare, nu sunt om rău.
– Aceea este o spadă, deci, cuvântă străinul.
„Măcar vorbește velina“, răsuflă libreanul ușurat. Se întâlnesc la jumătatea distanței dintre ei, iar bărbatul îl salută prin împreunarea palmelor. Câinele îl miroase și mârâie, dar își vede de treabă când stăpânul îi face semn din priviri.
– Nu prea știu pe unde sunt, întreabă Nalbian încurcat.
– Da, mi-am dat seama, răspunde străinul blând. Poate ți-e foame?
– Nu, îți foarte mulțumesc. Doresc să îmi continui drumul. Aici e... ceasul amiezii? se uită libreanul pe cer.
– Aproape, da. De unde vii tu probabil este noapte?
Nalbian răspunde mai mult din ochi. Nu este sigur peste cine și ce locuri a dat. Tărâmul luminii nu poate fi, deoarece soarele este vizibil, iar anotimpul este cel obișnuit.
– Ești dintre oamenii de sus. Eu nu am mai văzut unul de mult timp, doar când eram copil mai ieșeam la suprafață.
– Adică aici sunt jos. Ce-nseamnă jos?
– Noi suntem Blajinii, oameni vechi. Ai sigur multe întrebări, dar cel mai potrivit este să mergi la Rohman-El și să te faci cunoscut, înainte de orice. Dacă nu-ți mai pot fi de folos, continuă calea aceasta până la capătul ei, sunt multe case acolo.
Bărbatul îl salută iar prin împreunarea palmelor și intră în mica locuință. Nalbian se întoarce la drum mai intrigat ca înainte; pe marginea lui întâlnește case din când în când, aproape identice cu prima. Oamenii sunt toți bărbați, ca și cum fiecare deține o astfel de cămăruță. Îl privesc mirați, fără o vorbă.
– Rohman-El? Pe aici? arată libreanul ca să deschidă vorba.
Primește doar aprobări din cap sau din vârful degetelor. Curând îl copleșește oboseala de pe urma înfruntării căpcăunului și pregătește loc de somn departe de potecă. Observă că din pământ țâșnesc, periodic, perdele de picături de apă, ca și cum cineva aruncă în sus dintr-o stropitoare. La un moment dat vede chiar rădăcini de copac ieșite la suprafață, de parcă ar fi plantat invers, cu crengile-n pământ. „Curioase lucruri. Dar pentru mine e trecut de miezul nopții“, cugetă el și adoarme buștean.
Nu peste mult timp deschide ochii, simțind mișcare. Trei oameni stau în jurul lui, iar unul vrea să îi ia spada. Sare nedumerit, pregătit de luptă, dar mâinile străinului se opun cu fermitate.
– Nu-ți vrem răul, îi vorbește el cu palmele ridicate. Dar, dacă nici tu nu ai gânduri necurate, renunță la armă.
Îi privește pe toți, au fețele la fel de senine ca omul întâlnit mai devreme. Nu par să ascundă niciun tăiș la rândul lor, astfel că își arată buna credință, înmânându-le sabia.
– Acum, dacă vrei, te putem duce noi la Rohman-El, arată ei spre un car tras de boi. Altfel ajungi târziu sau mâine. Cum dorești.
Soarele este în același loc, în mijlocul cerului, dar începe să fie acoperit de o umbră care-i mușcă marginile.
– E periculos pe aici noaptea?
Străinii se uită unii la alții și dau din umeri.
– Dacă ți se poate întâmpla ceva? Hm... ar fi câteva lighioane care, dacă nu te împaci cu ele, te pot ataca. Voi, sus, cum vă înțelegeți cu animalele?
– Adică, să vorbim cu ele?
– Nu, animalele nu vorbesc. Dar aici ne simțim și trăim în pace.
– Ah, nu prea, nu. Poate ar fi mai bine să vin cu voi, cu adâncă mulțumire.
Străinul face salutul cu palmele și îl invită în car. Altul duce sabia, pe care o strecoară prin fânul și vreascurile transportate.
– Acum poți să mai dormi vreo două ceasuri, omule de sus.
– Aici nu sunt cai? întreabă Nalbian curios.
Unul dintre cei trei pare că își amintește o învățătură veche:
– Nu, nu avem toate cele de la suprafață. Nici nu ne trebuie. Lumea noastră e mică.
Libreanul mai învârte idei prin minte, dar adoarme pe nesimțite în fânul moale. Se simte în siguranță între oamenii aceștia ce par să-și onoreze numele de Blajini, chiar dacă nu a apucat să-i cunoască bine.
– Hei, Nalbian de sus, trezește-te.
Voinicul deschide ochii în lumina mai slabă a înserării. Rămâne ațintit asupra astrului din mijlocul cerului, acoperit acum de umbră pe trei sferturi. Încearcă să arate spre el, însă nu reprezintă nimic deosebit pentru ceilalți.
– Da, în curând se întunecă. Am intrat în centru, este anunțat libreanul.
Casele rotunde, aproape identice, sunt tot mai dese, dar nu există niciun gard. Printre ele își fac apariția și alte poteci ce pleacă din târgul acesta precum razele de soare. Oamenii își văd de puținele treburi liniștiți, fără grabă, nu par să cunoască grijile sau supărarea. Undeva este un gong ce sună slab, iar în jurul său câțiva oameni înalță versuri cântate, cu palmele împreunate. Căruțașii fac semn celor curioși de musafir să îi urmeze. Ajung la un râu pe marginea căruia se află o căsuță ca toate celelalte, dar cu bătătură largă, încercuită de bănci. Pe malul opus, legat prin poduri ici și colo, se ridică o locuință asemănătoare, doar ceva mai mare.
Carul se oprește lângă cercul de bănci, iar alaiul strâns începe să se așeze. Nu poate să nu observe că niciunul dintre oamenii locului nu este mai scund decât el. La câțiva pași ies alte rădăcini de copac împământat invers. Din casă apare un bărbat intrat de curând în anii bătrâneții, iar Nalbian este invitat în mijlocul cercului alături de el. Le sunt aduse scaune sub formă de buturugi.
– Ia uite! Om de sus, se miră cel care pare a fi conducătorul. Îl salută cu aceleași palme împreunate sub bărbia ușor aplecată. Libreanul repetă gestul.
– Așa am înțeles și eu, cinstite Rohman-El. Că nu este o întâmplare obișnuită. Întâi doresc să salut cu pace poporul Blajin, se-apleacă el spre oamenii din jur. Dacă fac vreo greșeală, vă rog să credeți că e doar din neștiință.
– La noi nu există supărări din acestea. Doar că trebuie să afli deja că nu poți sta mult pe aici.
– Nu sunt sigur nici de ce vă fac această vizită. M-a salvat de o luptă grea, deci nu pot fi decât recunoscător. Am sărit într-o fântână care părea a-mi face semn...
– Am înțeles, dă din cap Rohman-El, împreună cu alții de pe margini. Ia spune-mi, ai curățat vreo fântână de Pelerini în drumurile tale?
– Îmi amintesc, da... acum ceva timp.
– De-aceea, zâmbește străinul. Oamenii de sus cu greu ajung la noi, de cele mai multe ori dacă fac ceva care să merite. Fântânile acestea știu să vă aducă în lumea noastră, iar noi putem folosi oricare alta, în egală măsură, ca să urcăm la suprafață. Mai avem și alte treceri, iar, de acum, cât timp nu îți interzicem, te vor recunoaște și pe tine.
– Cât de mare e lumea aceasta?
– Mică, mult mai mică decât a voastră. Dar străbatem dintr-o parte în alta, deasupra și dedesubt, prin multe locuri de-a lungul și de-a latul pământului.
– Iertată să-mi fie întrebarea: de ce nu văd decât bărbați?
– A, întrebările oamenilor, a trecut ceva timp de când nu ne-a mai vizitat un necunoscut. Sunt și femei, desigur, dar de partea cealaltă a râului, arată el cu mâna în spate. În casa aceea stă Rohman-Ea, aleasa lor pe anul acesta.
Nalbian este în floarea nedumeririlor, iar străinul simte acest lucru.
– Bunule călător, ridică el mâna în apărarea sa, unul dintre noi − arată deja spre un tinerel din public − te va însoți și îți va povesti cu drag tot ce-ți dorești să afli despre Blajini. Acum, spune-mi, încotro te duc pașii? De ce ai purtat luptă?
Libreanul își înșiră sincer și pe scurt întâmplările recente. Toată lumea soarbe povestea în timp ce câteva felinare sunt aprinse în jurul lor. Ajuns la final, la înfruntarea creaturii hidoase și avertizarea Philenei despre mișcările ridicate în sânul răului, Rohman-El pare să facă prima încruntare de sprânceană văzută de Nalbian în locurile acestea:
– Am aflat și noi despre tulburările de deasupra. Oamenii de-acolo au fost mereu în stare să provoace sorți de pierzanie, se ridică el cu mâinile la spate și face pași mici, neliniștiți. Iar când lucrurile astea se întâmplă, ca și în trecut, unii vor căuta adăpost la noi, iar alții să aducă sâmburi de viclenie. Nalbian din Samarald, vom decide acum dacă vei mai putea să intri în lumea noastră. Nu te vei supăra dacă, pentru liniștea poporului meu, votez împotrivă.
– Dar, Rohman-El, i se adresează cineva de pe margine. Astăzi e prea puțin posibil ca oamenii să mai intre în legătură cu noi.
– O fi, dar eu nu-mi risc neamul străvechi, singurul care... Să ridicăm mâinile pentru dreptul tânărului acesta de a ne vizita.
Una câte una, mâinile se înalță cu priviri blânde, înțelegătoare. Sunt mai multe ridicate decât cele lăsate.
– Prea bine, frații mei au ales. Ești încă binevenit printre noi.
– Cinstite Rohman-El, de ce am fi noi, oamenii obișnuiți, un pericol pentru voi? Este oare cu putință să cădeți din tăria sufletească pe care am simțit-o de când am venit? Nu sunteți mai presus?
– Nu, călător de sub stele, nu avem puteri magice. Suntem tot oameni, muritori ca și voi, cum vei afla din istoria noastră. Deși avem credință puternică, nu vrem să ne întineze stăruința celor mai puțin curate. De aceea sper că vei înțelege să ții departe de noi astfel de lucruri și că vei ascunde cunoașterea lumii noastre printre ai tăi. Cât despre creaturile întunericului, aduse de păcatele oamenilor, nu au putut și nu vor reuși vreodată să intre, atâta timp cât noi rămânem așa cum suntem.
– Înțeleg, voi purta cu mine rugămințile acestea precum și recunoștința onoarei pe care mi-o faceți. Totuși, mă întreb, dacă lucrurile pot sta rău între frații voștri de sus, nu e o legătură între noi care să conteze? Pentru care să merite să ne dăm mâna, oameni de jos cu cei de sus?
– Răspunsul meu nu este poate cel așteptat de tine, dar oamenii pământului de deasupra au ales cândva astfel. Dacă păcatele or să le aducă sfârșitul, înseamnă că doar atât au putut face. Dispariția lor, tragică fără dar și poate, ar fi și dispariția tuturor creaturilor răului, iar pământul ar rămâne din nou curat.
Întâlnirea se apropie de sfârșit, Nalbian primește ospitalitatea a numeroase invitații la masa de seară. Găsesc cu toții însă mai potrivit să-l urmeze pe tinerelul ce-l va găzdui cu toate cele necesare. Voinicul observă apoi că nu este îngrădit în niciun fel; nici gardieni nu există, iar spada îi va fi înmânată la plecare.
Ajunși la căsuța Blajinului, noaptea continuă în compania sincerității și bunăvoinței acestuia. Astrul din mijlocul cerului este acum acoperit complet de un văl întunecat, nu sunt stele, ci doar o lumină ca de lună plină. Cina este îndestulătoare, ocazie să afle că aici nimeni nu consumă carne. Animalele nu sunt ucise și nici copacii nu sunt tăiați altfel decât la bătrânețe sau șubrezire adusă de boli. Blajinul tânăr începe a-i povesti cu pasiune despre lumea ascunsă sub picioarele oamenilor ce trăiesc deasupra pământului. În timpuri străvechi, strămoșii lor de la suprafață au văzut cum virtuțile sufletești încep să se piardă. În loc de răbdare și bună credință, întâlneau tot mai des nesăbuință și delăsare. Împrăștierea omului, pierderea lui în fața căilor ușoare, nu de puține ori mânioase, i-au făcut să caute adăpost și continuitate pe calea credinței în Dumnezeu, a celor luminoase. Nu mulți au reușit să rămână printre ei, lumea era în creștere și necontenită amestecare, iar învățăturile și dojanele lor au atras supărările multora. Astfel că s-au rugat și au cerut un loc în care să fie feriți, să-și poată păstra curățenia inimii. Prin puterea luminii și a rugăciunilor neîncetate ale fratelui lor pe nume Rohman, au primit acest tărâm miraculos unde pot trăi în pace și rânduiala cea veche. „De aceea se vorbește aici velina; este, într-adevăr, graiul strămoșesc“, gândește Nalbian. Mult timp după aceea, cei care nu mai suportau răutățile, dar nici nu reușeau să ajungă în noua lume, aveau de la cei în slujba luminii descântec să se transforme în stan