B
ARCA ÎNAINTEAZĂ alunecând lin pe sticla apei. Pânza este lăsată, nu li s-a părut că aduce un plus de viteză prin pădurea înaltă, fără vânt. Folosesc vâslele doar când și când, fără o grabă anume, râul îi poartă singur în aval. Țelul lor este să ajungă pe seară la Gorunul Trăsnit și să se simtă bine, acomodându-se cu sentimentul debutului de călătorie. Rememorează pățania cu ursoaica, arătând lui Getozak spre locul faptelor, apoi cărăușiile spre Valea Teiului, când trec pe sub podul trainic de piatră care duce spre satul vecin, unde sunt nevoiți să culce micul catarg.
– Ce bucurie ne-ai făcut, Getozak.
– Unde mai pui că, la nevoie, ne-ai dublat și puterea de apărare, adaugă Brosoc, mai în glumă, mai în serios.
– Mi-am dorit să vin de când v-am auzit prima oară. Am zis: bravo, fraților, știți să vă urmați visul, ce-aș merge și eu!
– Am cam alergat noi după visul ăsta, am tras ceva. Dar ne-a surâs și norocul, uite, cu jupânul.
– Ba el v-a admirat inițiativa. Le-ați pus cap la cap pe toate, cu sârguință.
Este ora prânzului, astfel că decid să ia prima masă a drumului. Desagile, rogojinile și foile de cort făcute sul se potrivesc taman bine în spațiul încăpător. Pe lângă cele trei săbii ținute la îndemână, mai zac pe fundul bărcii un scut, un arc și câteva săgeți. Și, spre mirarea lui Brosoc și Nalbian, o suliță chiar pe mijloc, de-a lungul, cu stindardul pietrei de smarald a împăratului. Deschid pachetele cu mâncare și împart câteva merinde.
– Dacă mergeam singur, o făceam călare, rostește Getozak printre înghițituri. Dar e mai interesant așa.
– La întoarcere ce faci?
– Trăsură de călătorie. Aia de vine și pe la noi câteodată, oprește în Gorudava. Apropo, ce vă face căluțul? La Arbopyn?
– Da, iar carul la Adenil. Cui îi trebuie să le folosească, am lăsat vorbă, mai ales pentru Jilop.
Pădurea răcoroasă este înmugurită, dar frunzele sunt încă rare. Străpungeri de brazi înalți, molizi mai puțin falnici, pâlcuri de flori mici, de primăvară, și tufe cu frunze mereu lucioase dau culoare codrilor Mărgăritarului. O vulpe brună îi urmărește curioasă de la distanță, încolăcindu-se îndărătul copacilor.
– Cât de departe ai mers vreodată? îl întreabă Nalbian pe Getozak.
Voinicul stă puțin pe gânduri.
– Încoace, cel mai mult am fost cu negustorul, gardă pentru galbeni la întoarcere. Două nopți după Gorudava, în ținutul Rodul Pietrei, e o cetate, un castelan din suita împăratului. Se zice că sunt buni prieteni, au luptat împreună în tinerețe.
– Am ajuns și noi la margini, dar nu la vechea fortăreață.
– Iar cel mai departe am fost cu ai mei, când eram băiețandru. Spre soare-răsare, la rude îndrăgostite de Colinele Mioarelor. Frumos acolo, cât vezi cu ochii numai dealuri de pus în tablouri: pășuni, flori, cete de arbori risipite, fără să lege pădure. Îmi mai amintesc multe izvoare, cărări pietruite între case depărtate, cai liberi și mai ales mioare, turme de mioare.
– Și pe unde vine locul ăsta?
– La hotar cu împărăția Rubinului.
Nalbian scoate harta mică de la jupân și se concentrează asupra ei, dar nu găsește marcajul căutat. I-o arată lui Getozak, fără mai mult succes. Astfel că desface o coală mare, împăturită cu grijă, dezvăluind-o complet goală.
– Prima însemnare. Harta lui Nalbian, face el voios și începe să traseze câteva linii ajutătoare.
– N-am mai văzut vreodată ditamai foaia, am crezut că e o rogojină mică, râde Brosoc a mirare.
– Ehe, captură! Dintr-o cărăușie la pădureni, era un meșter acolo. Nu am plecat până nu a fumat vreo cinci pipe, mi-a povestit toată viața lui, a dormit omul de amiază și am numărat împreună boabe de fasole. De trei ori. La sfârșitul zilei a cedat și mi-a dat cel mai mare sul al lui, făcând haz de mine, zefliul, că el n-ar fi răbdat atâta.
La primele semne de amurg se gândesc că nu ar fi rău să iuțească ritmul. Vâslele tulbură liniștea apei care le înțelege voia și îi împinge mai cu spor. În scurt timp se văd luminile hanului și își anunță venirea fluturând felinarul. Băiatul i-a zărit, îi așteaptă pe malul gol să lege barca. Înăuntru sunt între prieteni, familia hangiului îi întâmpină bucuroasă și le pregătește o noapte tihnită. Mai întâlnesc fețe cunoscute, iar voia bună se lungește binișor în noapte. Nalbian începe deja să se intereseze, dacă vine vorba, despre drumuri și locuri pe care va trebui să apuce mai târziu. Apoi urcă în odaia îmbietoare la un somn adânc, fără griji, sau cel puțin așa cred Nalbian și Brosoc. Pentru că, observându-l pe Getozak, iau aminte la obiceiul oșteanului cu experiență de a ține sabia lângă el. „Și somnul, când sunt pe drum, știe să țină urechile ciulite.“
A doua zi prind mai mult drag de vâsle: planul este să iasă din codrii Mărgăritarului, ba chiar să îi lase cât mai în spate.
– Cât om face până la Karivatra? se întreabă Nalbian, încercând să ajusteze estimările.
– Trăsura face 10-11 zile, când pleacă din Libra.
– Așa știam și eu. La o primă socoteală, îmi iese că noi ar trebui să ajungem mai devreme. Pierdem că ocolim față de drumul obișnuit, dar câștigăm prin faptul că nu trebuie odihniți caii, iar apa, cu siguranță, o să curgă mai repede când crește din alte izvoare.
– Ei schimbă și caii de două ori.
– Dar noi staționăm mai puțin, trăsura oprește des la popasuri.
– Ha, acum mi-am dat seama... Ai luat în calcul timpul pe drum, Getozak, sau te așteaptă soțioara cu o falcă-n cer și una-n pământ?
– Da, Brosoc, am pus, ba chiar mai mult, ca să fiu sigur, râde voinicul. Dar, ce ziceți, ia să vedem dacă suntem în stare, scoatem mai puțin de 10 zile?
Băieții rânjesc a provocare. Bat palma și prind mai harnic să lopăteze. Mai puțin Brosoc, care își așteaptă rândul și face pe cârmaciul cu hei-rupuri. „Stai că te văd eu, acuș“, îl previne Nalbian.
Rezultatele nu întârzie să apară, încă pe lumină ies din pădurea locurilor natale. Soarele îi răsfață portocaliu de peste creasta unui deal la picioarele căruia intuiesc drumul cel mare. Pe seară recunosc o moară veche, cocoțată ușor, la care se poate găsi adăpost dacă morarul rămâne peste noapte sau lasă ușa descuiată. De aici pornește un sat, iar după el, spre soare-apune, drumul face răscruce cu Gorudava. Ajung în dreptul pârâului din care își ia moara puterea, chiar unde Mărgăritarul îi primește apele.
– Dacă mergem înăuntru, lăsăm barca aici? întreabă Getozak.
– Parcă nu-mi vine. Numai s-o tragem cu noi, se codește Nalbian.
– Pe brațe, că râul e mic...
Îi dau dreptate lui Brosoc. Până la urmă renunță și fac tabăra ceva mai sus de mal. Urcă ambarcațiunea pe pământ și o leagă fedeleș de un bolovan de nemișcat. Întind pânzele de cort ca acoperișuri în două pante, sub care adună ceva uscături înainte să desfacă rogojinile. Nu se anunță ploaie, cu puțin noroc vor trece noaptea fără umezeală. Sulița este înfiptă în mijlocul triunghiului format, chiar lângă focul împrejmuit de pietre. Cu vârful în sus și stindardul la vedere.
– Mai reduce din cheful cui n-are altă treabă, arătăm că suntem soldați, explică Getozak.
Tinerii încuviințează și bagă la cap.
– Uite încă una bună cu drumul ăsta, instrucție de teren, reflectează Brosoc. Dar, acum, hai să luăm cina.
În simplitatea ei, aceasta se dovedește de o mulțumire rară și pe la hanurile mari. Ouă fierte, turtă, prune uscate și multă bună dispoziție.
– Mâine cobor și iau cu arcul un mistreț mai mic. Și-un iepure ar fi bun, punem la fript.
– A, asta nu! Nu am avut noi timp să discutăm regulamentul, dar trebuie să bagi bine la cap una din restricții. Nu, domnule, fără mistreți, iepuri, nici măcar o râmă fiartă, nț... Iarbă, boabe, tundem broaște, orice altceva.
– Brosoc este ironic față de mine, zâmbește Nalbian.
– Așa e, uitasem: dacă-i încă viu, nu-l supărăm. Mă duc și cumpăr atunci, mă întorc repede, face Getozak cu ochiul.
– Vin după voi și le sperii cu praștia, glumește Nalbian, trăgând cojocul peste el și întinzându-se cu mâinile sub cap. Ce, n-avem ce mânca?
– Păi, ia stai puțin. Ești singur, drum lung, poate te-ai rătăcit.
– Așa, se ridică el pe coate.
– Nici țipenie de om, mâncarea s-a terminat. Ce te faci?
– Fructe. Semințe. Nu se găsește mereu ceva?
– E iarnă.
– Ar trebui să fiu prea nesăbuit.
– Se mai întâmplă.
– Să fim nesăbuiți?
– Nu, Brosoc, îl înghiontește Getozak pe șugubăț.
– Ce opțiuni am...
– Râu plin de pești... care iubesc iarna. Pădure cu diverse animale.
– Ei, atunci... da, m-ai învins. Aș prinde un pește. Doar dacă... se întinde Nalbian la loc.
– Și i-ai cere mii de scuze, râde Brosoc.
Acoperiți de cojoace, adorm destul de repede. Din când în când se ridică și mai ațâță focul cu vreascuri pregătite din timp. Noaptea se scurge blândă pentru cei trei călători aflați încă la început de drum.
Zilele următoare trec cu peisaje frumoase, avânt la vâsle și câțiva oameni să mai schimbe o vorbă. Aud de ceva tâlhari și pe aici, dar altfel este liniște. Au trecut în Rodul Pietrei, râul e deja mai mare după ce primește încă un afluent, iar barca pare că înaintează mai repede. Rar găsesc pescari sforăind în iarbă sau înveseliți prin ambarcațiunile lor la trecerea oștenilor. Copiii năzdrăvani aleargă pe mal și strigă după ei când trec pe lângă vreun sat, iar librenii le răspund cu prietenie. Ploaia le mai strică din cheful de nopți sub deschiderea cerului, astfel că încep să oprească din timp când dau peste adăposturi.
În dimineața celei de-a cincea zile, după informațiile oamenilor și bănuiala lui Getozak, se apropie de fortăreața dregătorului împărăției.
– Am ajuns mai repede, se bucură Brosoc.
– Și abia am prins viteză, s-a umflat râul, le amintește Nalbian.
Uscatul își schimbă treptat forma și aspectul. Locurile sunt mai întinse, urcușurile și coborâșurile, insesizabile. Iarba și tufișurile mici descoperă din loc în loc pietroaie solitare de diferite mărimi. Câteva capre anunță, încă înaintea amiezii, apropierea unei așezări.
– Unde e drumul? Nu l-am mai văzut de două zile.
– E departe acum. Dar cetățuia e mai încoace, spre râu.
Două turnuri de lemn își fac apariția în zare, de o parte și de alta a cursului apei. Lasă barca să înainteze încet pentru a observa și înțelege mai bine împrejurarea. Curând văd steagul cu smarald precum și podișca din funii și scânduri care leagă posturile de veghe. Punctului de pază îi urmează un pod măricel, peste care pot trece care și trăsuri.
– De unde veniți? le strigă un străjer, apropiindu-se de mal cu semn de oprire. Un arcaș se ivește pe podul de scânduri clătinându-l ușor, iar în turnuri se mai pot ghici încă vreo doi soldați.
– Oșteni din Libra, după Gorudava, strigă Nalbian. Getozak scoate sulița cu însemnele împărăției și trag barca spre margine.
– Dacă ne-am putea încrede noi doar în atât. Kremnar, cine e căpitan în Libra?
O barbă groasă iese pe ochiul dreptunghiular de fereastră al postului de pe malul stâng, unde tocmai au debarcat.
– Stai că-l știu. Ia ziceți?
– Eusten, prieteni, e căpitanul nostru. Și noi suntem Getozak, Nalbian și Brosoc, drumeți spre Karivatra.
Bărbosul confirmă din cap, zelosul de pe mal nu este încă mulțumit.
– Frumoasă barcă, vă descurcați. Din Cotul Mărgăritarului, deci... Și pentru ce roade e renumită Libra? ridică el o sprânceană.
– Dar ia de gustă, cinstite coleg, scoate Brosoc un măr roșu ca cireșele și rotund ca un pepene.
– Mere pui de vulpe! se bucură bărbosul și dispare de la deschizătura înaltă.
– Să ne fie cu iertare, dar nu poți ști niciodată! Înseninat la față, soldatul interogator îi salută acum oștenește, mână la cot. El este șeful.
– Dar nicidecum! Datoria-i datorie, o faceți cu onoare, răspunde Nalbian. Am avut și noi, de curând, vizită de hoțomani, suntem mai atenți ca oricând.
Arcașul salută de la distanță și se întoarce în turnul de pe malul drept. Kremnar, coborât la vedere acum, își arată obrajii durdulii prin barba deasă numai un zâmbet. Brosoc le face bucurie, împărțind câteva mere.
– Știm, molfăie străjerii. I-ați avut p’ăia unșpe, au fugit înapoi spre împielițatul de Negru. Mm, am mai avut câțiva, încearcă marginile și pe aici. Dar încotro, de plăcere sau cu misiune?
– Și una, și alta, răspund librenii. Să călătorim și să prindem ceva coajă la târgul mare, niscaiva învățături.
– Voinicule, n-aș vrea să-ți încerc brațele, îl ghicește șeful pe Getozak.
– Nicio grijă, sunt de pavăză prietenilor și de spaimă dușmanilor, râde el. Iar pentru o lună de zile, în serviciul palatului, de cum ajungem. Dar, ziceți-ne, Verobostes mai e cârmuitor la fortăreața din Rodul Pietrei?
– Ba chiar el! Dacă vă cunoașteți, bucuria va fi cu atât mai mare. Iar, dacă nu, noi tot insităm să stați o noapte, curând se întunecă. Doar nu vreți să dormiți în barcă? Așteptăm schimbul și plecăm împreună.
Abia acum zăresc zidurile fortăreței închise la culoare, în depărtare. Singuri, fără alți trecători în afară de mici ciobănași cu caprele spre case, oștenii se așază la vorbă. Sunt îndemnați să lege barca fără griji.
– Nu îndrăznește nimeni aici. Mai jos, unde încep să apară case, e încă un post. Iar, dacă sună goarna, din cetățuie ieșim două duzini.
Lăsarea întunericului aduce soldații pentru tura de noapte. Felinarele lor se aprind ca licuricii încă de la ieșirea dintre zidurile ce nu mai pot fi observate cu ochiul liber. Se instalează în turnuri, apoi un alt pâlc de felinare face drumul întors.
De aproape, fortificația nu impresionează, zidurile sunt destul de joase. Intrând însă pe crăpătura porților solide, întărite cu metal, librenii remarcă grosimea în piatră, la două-trei lungimi de brațe. Curând descoperă și motivul înălțimii reduse: închise în firidele interioare legate cu turnulețe, stau în așteptare mai multe catapulte. De asemenea, recunosc suficiente posturi de arcași încât să poată arunca o ploaie de săgeți în orice direcție. Echipe de câte doi patrulează regulat, probabil înconjoară fortăreața pe interior.
– Haideți înăuntru, e și el acolo.
Primul careu locuibil formează o curte largă, în jurul unei fântâni ce trebuie că stinge setea soldaților de aici. Cazărmile sunt legate cu treceri înguste, la înălțime, iar de jur împrejur sunt câteva rânduri de verdeață și bănci cu mese de piatră. De undeva se ridică Verobostes, cu păr scurt început a încărunți, legat în haină de piele fără mâneci peste cămașa nobilă. Vrea să afle cine-i sunt musafirii, iar peste vreun ceas se regăsesc cu toții în sala de mese. Străjerii de la râu, ieșiți din post, își fac și ei prezența. Un mistreț la proțap este deliciul serii. Toate stropite cu un vin bun, din care însă nimeni nu primește mai mult de un pahar.
– Vigilența, prima! comentează cu voie bună Verobostes.
– Chiar am observat, Seniore, că locul este bine păzit. Există vreun motiv anume? întreabă Nalbian curios.
– Este poziție strategică, la intrarea din miazăzi spre Karivatra. Pe râu sau dinspre drumul mare, unde avem de asemenea posturi de veghe.
– Iar după drum mai este o garnizoană, intervine căpitanul.
– Da, vezi tu, aici sunt multe așezări, de unde venim majoritatea soldaților. Acum, nici nu mai știm dacă au apărut după ce s-a ridicat fortăreața, simțindu-se oamenii în siguranță, sau invers, râde Verobostes.
– Aha, deci nu stați aici mereu. Vă puteți duce și-acasă.
Soldații se amuză la constatarea sinceră a lui Brosoc. Bărbosul, lângă el, îl bate pe umăr:
– Nimeni nu vrea să locuiască aici, băiete. Venim la post, ne facem datoria, apoi o ușchim oleacă pe la casele și nevestele noastre.
– Mda, cam la trei zile, câteodată și la zece. După situație, se aude alt soldat.
– Dar ai dreptate, tinere, reia Verobostes. Locul este și a fost bine păzit de multă vreme. Știți de ce i se zice Rodul Pietrei?
– Năzuim că ne veți spune.
– De la bolovani? Sunt atât de mulți, parc-au fost așezați cu mâna, observă Brosoc.
– Nu, dragi prieteni. Da, se văd pietroaiele. Cândva, legenda spune că au ajuns oameni nevrednici să cotropească locurile acestea. Un vrăjitor bun a făcut descântec împotriva lor, ca să nu se bucure de pământ roditor, și astfel a început să împietrească peste tot, cât vezi cu ochii. Viața a devenit grea, dar noii stăpâni fără inimă, slăbiți acum, au observat că, în grădinile ascunse ale țăranilor asupriți, pământul era fertil. O ultimă luptă a avut loc, ticăloșii au fost înfrânți, iar lacrimile femeilor pentru bărbații pieriți în luptă au refăcut pământul mai mănos ca niciodată, din piatră seacă.
Tinerii ascultă povestea în tăcere. Cina s-a terminat, Verobostes și căpitanul îi însoțesc acum spre una dintre cămăruțele simple unde se pot odihni. Trec întâi pe metereze ca să arate oaspeților depărtările la lumina lunii. Într-o soră geamănă curții în care se află ei, despărțită prin zid de mijloc cu arcadă, observă câteva dependințe și grajdurile. Cârmaciul fortăreței întinde mâna, cu indicații:
– De acolo veniți, dinspre posturile de intrare pe râu. Mai jos de pod, unde se ghicesc lumini din loc în loc, e primul sat. Apoi, trece el cu degetele spre miazănoapte, vine aproape imediat al doilea. Iar spre soare-apune, se văd făcliile, e cea mai mare așezare, pe acolo trece și drumul.
– Cum se simt aici, Seniore, tulburările din împărăție?
– Nu foarte, în Rodul Pietrei și Cotul Mărgăritarului e liniște. În plus, de la munții Karpega, până mult în jos de locurile voastre, încă pe atât în răsărit și două ținuturi mai sus de cetatea mare, se vorbește numai velina.
– Și în rest?
– Velina este limba strămoșească, zicese pe tot întinsul pământului, în urmă cu mii de ani. Dacă așa a fost, atunci eu nu știu ce s-a întâmplat între timp, de unde alte neamuri, alte graiuri. Poate afli tu la cetate, de la învățați, i se adresează lui Nalbian, cunoscându-i acum aplecările.
– Dar lumea o vorbește aproape oriunde am merge, intervine căpitanul. Este limba negustoriei și diplomației.
– Și scrierilor vechi, adaugă Nalbian.
– Da, și a slovelor vechi, întărește Verobostes.
Pe treptele cioplite în piatră de râu, făcute, precum toată fortăreața, să dăinuie pentru multe generații, își face apariția un soldat. Aduce cârmuitorului o pelerină, cu siguranță solicitată mai devreme prin semne. Sub cerul senin este răcoare și bate un vânt slab dar sâcâitor. O trage peste umeri, cerând librenilor să-l însoțească la turnulețul următor.
– Dar aceeași limbă nu este de-ajuns, mai ales dacă a fost impusă, continuă el cu mâinile la spate. Liniștea ultimelor zeci de ani a permis trezirea, care, treptat, se întinde ca floarea eliberată dintre buruieni.
– Bătrânii ne spun des cum ieri erau la jug, apoi, într-o bună zi, au fost scutiți de multe, își amintește Getozak.
– Cugetul s-a descătușat, omul a putut să ridice ochii și să îndrăznească pentru ce simte.
– Poetic dar adevărat, tinere Nalbian. Un fel de libertate. Nu este încă deplină, însă a dat răgaz pentru gânduri noi, mai demne. Și, sper eu, de neîntors, mărturisește Verobostes.
– Dar împăratul? Vă împărtășește simțirea?
– De la el a pornit totul. Novarin a renunțat la coroană, în sinea sa, de când a primit-o pe frunte. Planul lui a fost, de la bun început, să slăbească chingile și să domnească peste mai puțin sau deloc, după cum ajungeau oamenii să-l mai dorească între timp. Iar momentul a venit, prin mișcările de care tocmai întrebai, își întoarce privirea spre Nalbian. Avem răsăritul, primii care au prins glas. Vor sub steagul lor, dar sunt calmi și răbdători, au fruntași înțelepți ce negociază în secret.
– Având margine cu împărăția Rubinului, au învățat demult să stea împreună, în vorbe și fapte bine cântărite.
– Așa e, cum zice căpitanul meu. Cele mai grele lupte acolo s-au dus, de sute de ani. Cele mai dure negocieri, ei le-au făcut. S-a mișcat linia hotarului ca vergeaua, stânga și dreapta. Așadar, azi au conducători de seamă, dar, în linia a doua, așteptând o mișcare greșită, stau nechibzuiții, viermii dornici de foc și pradă.
Verobostes întoarce privirea spre miazănoapte.
– De-acolo, din capătul Smaraldului după Karivatra, nu știm prea multe. Sunt trei ținuturi. Unul de bună credință, altul căzut sub un ticălos, poate cel mai mare asasin din împărăție, Ferebak îi zice. Ambele vor însă pe cont propriu, fiecare cu destinul său. Al treilea s-ar dori alături de împărat, dar este cel mai departe și ținut în spaimă de Ferebak.
Face o scurtă pauză, apoi se îndreaptă spre capul scării, nu înainte de a arăta spre soare-apune.
– În locurile acelea îl știți voi pe Negru. Nu este singur, dar el e capul găunos.
– Două ținuturi ar avea înțelegeri ascunse cu el, completează căpitanul.
– Și alte două muncesc să-i țină influența departe. Cât timp bandiții nu au însă putere și se ascund de oaste, sunt speranțe. Iar jos, la miazăzi de Cotul Mărgăritarului, e destul de liniște: avem ceva chef de răzmeriță, dar și negocieri.
Ajung într-un culoar îngust, se opresc în fața unei uși din lemn de brad. Verobostes continuă:
– Noi, în mijloc, suntem atenți în toate zările. Ne mai încearcă unii și alții forțele, coroana le răspunde încă pe măsură. Altfel, zâmbește el, știți și voi...
– Suntem iubitori de pace.
– Da, tinere Brosoc, ne place pacea. Și ne simțim bine unii cu alții. Să sperăm că așa va rămâne, altfel, s-ar putea să vi se scurteze plimbarea cu o chemare la oaste... Dar vă doresc noapte bună și să fim în mila Cerului!
Gazdele se retrag, ies în curtea interioară și se fac nevăzute spre sala cea mare. Librenii scot pieile de oaie cusute între ele și le întind pe lespezile joase placate cu scândură. Un sul mic e aranjat pe post de pernă, apoi se trântesc cu răsuflare adâncă, pregătită de odihnă.
– Verobostes pare dintre cei drepți. Din rândul sfătuitorilor și înțelepților cu care se zice că a știut împăratul să se înconjoare, șoptește Nalbian cu mâinile sub cap și ochii în tavanul cu bârne de lemn. Sus, undeva, o fereastră mică aduce aer proaspăt, rece.
– Și nici nu ai greși, așa e el mereu când trec pe aici. Negustorul îl apreciează foarte mult și se aude că la fel și oamenii locurilor.
– Cam strâmt să stai atâta timp între zidurile astea. Dar măcar este o pază pe cinste, cască Brosoc, întorcându-se cu fața la perete. Adoarme instantaneu, nu cu mult înaintea celorlalți.
După un mic dejun oferit cu prietenie de gazdele lor, tinerii iau calea râului pentru a continua drumeția. Verobostes își ia rămas bun cald și protocolar, se vede poziția înaltă din suita coroanei.
– Mi-ar face mare plăcere dacă, la întoarcere sau altă dată, ne-ați mai face o vizită să povestiți cum a fost la cetate, adaugă el.
Găsesc barca exact cum au lăsat-o, la picioarele turnului stâng. Înaintează printre maluri blânde, ce urcă pe uscat în perdele de stuf și papură crudă.
– A plouat azi-noapte spre Libra, apa e mai repede, remarcă Nalbian.
De o parte și de alta se ițesc case cu grădini mari. Și destule fântâni, cu precădere în preajma așezărilor. La una dintre ele sunt întâmpinați cu îndreptări de șale și întrebări din partea femeilor aflate la limpezit albituri.
– Ia uite mândrețuri, p’ăștia nu-i știu, comentează una între două vârste cu obrajii rotofei, însetați de subiecte noi. Nu opriți ?