T
REI TINERI pot fi zăriți dimineața devreme aliniați în fața intrării uriașe.
– Mare. Nu știu la ce mă așteptam, dar e... mare!
Ceilalți îl aprobă mut pe Brosoc, toți cu nasurile spre înaltul zidului.
– Cât e de lung! Și gros, ia aruncați un ochi, arată Getozak. Sus stau lejer două rânduri de arcași.
– Ce ziceți de grilajul de fier? P-ăsta nu-l ridică fără cal.
– La nevoie, doar eliberează lanțul și nu vezi când se-nfinge în pământ.
– Câtă piatră și muncă au intrat aici, măiculiță! Ia uite, alte ziduri. Abia apoi vine castelul.
Se zgâiesc acum la steagurile înguste, atârnate de o parte și de alta a intrării. Albe pe margini și verde crud în rest, sunt înnobilate de smaraldul din centru. De-a lungul zidului mai apar diverse embleme, reprezentând, probabil, ținuturi din împărăție.
– Ei, dar pardon, mă rog, unii au treabă.
Librenii sar din mijlocul drumului, lăsând omul să își treacă micul car tras de-un măgăruș.
– Scuzați, desigur, i se adresează Nalbian. Sper că nu încurcăm de mult timp. Negustorul însă nu le mai răspunde, se duce spre ale lui.
Prima curte este foarte lată, o piață mare între cele două rânduri de ziduri paralele. Chioșcurile din piatră și lemn, tarabele în aer liber sau simplele amenajări direct pe pământ își așteaptă cumpărătorii cu tot felul de mărfuri. Forfota de oameni la picior ori călare este în creștere. Patrule de soldați apar regulat și schimbă vorbe cu cei cunoscuți sau îi măsoară pe străini fără sfială.
Dincolo de cuprinsul acesta dreptunghiular ce urmează forma cetății, după al doilea rând de ziduri, se află curtea împărătească. Din mijlocul ei se înalță semețe turlele palatului, fiecare purtând steagul Smaraldului. Accesul din piață este blocat însă de porți bine păzite.
Câțiva străjeri trec prin dreptul lor. Văzându-i pentru prima oară și înarmați, îi opresc. Fac cunoștință cu treburile librenilor apoi le arată cea mai apropiată intrare în cazarmă. E câte un post la toate colțurile interioare, din care pornesc alte metereze spre cele exterioare, pe diagonală, cu arcade de trecere. Soldații le pot străbate ușor în caz de necesitate sau doar pentru supraveghere. Făcându-și intrarea într-una dintre cazărmi, descoperă că acestea continuă larg în curtea de mijloc. Dincolo de ele se întinde grădina palatului, cu alei pavate și multe ochiuri de flori, arbuști coafați și copaci impunători. Din loc în loc, mozaicuri de pietre colorate culminează în fața intrării principale cu un rond imens și o fântână ornamentală, înnobilată cu statuete. Toate acestea nu le pot vedea însă decât de la distanță. I-ar trage inima să se apropie, dar, cu siguranță, nu ar apuca să facă prea mulți pași înainte să fie doborâți de gărzile impresionante.
– Aha, brațe puternice din Cotul Mărgăritarului, îl preia comandantul pe Getozak. Te așteptam abia peste câteva zile.
– Ne-am descurcat mai repede, povestește libreanul scurt despre calea apelor.
– Începi diseară. Treizeci de zile o să faci rotații, ziua și noaptea.
– Am mai trece și noi, să nu ne pierdem antrenamentul, recunoaște Nalbian.
– Brava! Atitudine de soldat! În fiecare a doua dimineață vă aștept la arme.
Prima zi trece repede. Străbat tot târgul, căscând gura la una și la alta, apoi ies să cunoască așezarea cea mare din jurul cetății. Discută despre hanul unde să se stabilească pentru întreaga ședere și cercetează câteva mai arătoase, pe lângă ziduri. Unul mai pitoresc le atrage atenția, are ferestre mari, camere spațioase, grădină bine îngrijită, foișor, oameni de ajutor pentru orice. Însă de cum intră, pe atât de repede ies. Fac loc să intre un burtos numai un zâmbet, cu haine de preț, a cărui soață îi studiază înțepat, ușor dezgustată.
– Am înțeles eu bine? face Brosoc ochii mari. Un galben pe noapte?!
– Întâi am crezut că face vreo glumă, răspunde Getozak.
– De banii ăștia stăm și ciugulim la „Ciocul Rățoiului“ o săptămână. Camera e mică, dar Getozak pleacă, oricum, peste o lună.
Mai perindă până spre seară și observă că lumea este amestecată, aud și alte graiuri, văd straie noi și diferite. Sentimentul general este de bunăstare, lumea discută, se negociază, femeile mai mult pe la straie și covoare, bărbații la meșteșuguri. Spre seară, tavernele din jurul târgului primesc trăsuri venite cu fast sau tineri gălăgioși. Ocazie pentru Brosoc, martor la câteva episoade lipsite de politețe, să exclame: „la noi până și Cărămidarii se rușinează de cei în vârstă!“ Mai departe de cetate lucrurile se așază obișnuit, mai simplu.
Librenii își refac proviziile. Curioși, încearcă și mărfuri necunoscute, cu mare cumpătare spre a nu prăpădi din punga cu bani.
– Am mai fost noi la târg, la Gorudava, dar aici trebuie să fii atent la prețuri, observă Nalbian.
– Dacă treci de poartă, zici că-s suflate cu aur, bombăne Brosoc. Uite, câți pași fac? Pentru că intru-n cetate, gata, înseamnă că sunt bogat?
Ziua apropiindu-se de sfârșit, caută acum ieșirea spre soare răsare, către „Ciocul Rățoiului“. Trebuie să învețe cele patru porți, câte una pe fiecare latură. O găsesc pe cea bună, iar afară, la baza zidului, un bărbat în straie rupte stă pe jos cu mâna întinsă.
– Ce faci, omule? se apropie Nalbian mirat.
– Ia, ce să fac, păcatele mele, nu aveți un bănuț și pentru mine?
Tinerii rămân perplecși. Getozak se apleacă să-l ridice.
– Ți-e rău? întreabă Brosoc. Sunt ucenic de vraci.
– Nu, de ce... stai... nu vreau decât să strâng un ban de la trecătorii miloși. Sunt sărac, am trei copii acasă.
– Ești nevoiaș, adică.
– Da, cerșesc, oameni buni, nu vedeți?
Tinerii se uită unii la alții, neștiind ce concluzie să tragă.
– De ce, unchiule, ești în necaz? Nu ai pământ, animale? Sunt bolnavi acasă? Ai fost la stăpâni?
– Dar de unde veniți? Aș zice că nu ați mai văzut cerșetori, se așază el la loc, găsind putere să zâmbească. Văzându-le fețele nelămurite, continuă serios: nu, voi n-ați mai văzut cerșetori.
– Oameni în nevoie sunt peste tot, dar care să stea pe jos din cauza asta, nu, n-am mai întâlnit, răspunde Nalbian.
O familie trece pe lângă ei, discută despre taverna la care să ospăteze. Bărbatul aruncă în trecere o monedă cerșetorului, fără să se oprească.
– Să trăiești, conașule! Sănătate! mulțumește acesta umil. De unde să am? Am trăit greu, vin din loc puțin roditor și cu stăpân cusurgiu. Aici mi se zice să mă duc înapoi. Mă chinui să ridic o cocioabă, pe un petic de la un jupân milos. Din cei mici, că la ăi mari n-ai cum ajunge. E departe, în câmp, dar tot aici e viitorul mai bun pentru copii.
– Nu găsești simbrie? E ditamai târgul.
– Munca e mai puțină decât cei veniți să caute de lucru, iar, la vârsta mea, nu mă alege mai nimeni. Ce fac eu poate că e rușinos, dar oamenii locului au bani și seara mă întorc c-o pâine. Sărut-mâna, coniță! mai pică un ban lângă el.
– Păi și unde-ți stau copiii, nevasta? Ce-ți trebuie pentru casă, mână de lucru?
– N-am nevoie să se bage nimeni, nu vreau să complic treburile. Acum, dacă nu vă supărați, dați-mi voie...
Un soldat se apropie să vadă ce se întâmplă.
– Ia, deranjezi oamenii? Hai, caută alt loc!
– Cum să ne deranjeze el pe noi? Trebuie ajutat, omul nu e vreun leneș.
Ostașul ridică din umeri:
– Cum vreți, și se îndepărtează.
Nalbian scoate de la brâu un săculeț din care, după o înțelegere din priviri cu prietenii săi, îi dă cerșetorului un galben. Acesta face ochii mari și îi măsoară din cap până-n picioare.
– Nu sunteți bogați, nu pot... murmură el.
– Trebuie, altfel n-avem noi pace.
Omul primește pomana cu mulțumiri sincere, împleticite. Îi mai întreabă ce e cu ei, de unde vin, apoi le urează mult noroc în călătorie. Librenii se îndepărtează cu un gust amar.
– Până acum văzusem nevoiașii din Gorudava, dar nu mi-am imaginat așa ceva, îngână Getozak.
– Mda, răspunde Nalbian cu privirea căzută în colbul potecii. Acolo știu oamenii ce pacoste a lovit pe fiecare.
– Cum pot îndestulații ăia să treacă așa? Îmi venea să-i iau de guler, răbufnește Brosoc.
– Dar soldatul? De ce nu l-a dus la bătrâni?
Librenii ajung în fața hanului cu ultimele frânturi de lumină.
– Getozak trebuie să tragă un pui de somn, amintește Nalbian.
– După cel de azi-noapte, mai stau treaz două zile, inspiră el adânc aer în piept. Hei! arată apoi spre râu.
Ochii tinerilor rămân ațintiți și se dilată a minune: se ghicește conturul unei ambarcațiuni măricele, acostate mai jos de podul de piatră. Ca la un semn, o iau toți trei la goană să vadă noutatea, în preajma căreia mai petrec vreun ceas. Află că a venit cu mărfuri aduse pe mare de corăbii ancorate departe, unde apele sunt și mai adânci. Învățătura zilei pică pe drumul de întoarcere: „Ce loc ciudat... cu palat, oameni bogați, marinari și... cerșetori“.
Zilele următoare le confirmă concluzia. Fiind buricul împărăției, aici sunt și cele mai mari dregătorii, astfel că, pe lângă trăsuri, care încărcate și fețe dichisite, vin, de asemenea, oameni cu diverse probleme de rezolvat. Curțile legiuitorilor, slujbașilor și judecătorilor primesc zilnic vizitatori din toate colțurile Smaraldului. Unii par atât de pătimiți, veniți ca pentru ultima lor încercare. Cât despre cerșetori, unde s-au mirat deunăzi de unul, sfârșitul de săptămână aduce și zece, în târgul aglomerat cu lume din împrejurimi. Căci, mai ales în aceste zile, piața dintre ziduri se unește cu tarabele din afara lor. Vite, cai, păsări, cufere, butoaie, fierari, croitori, măcelari, pescari, vinuri, fructe rare, ierburi tămăduitoare, vase de lut și câte și mai câte. Se obișnuiesc greu cu varietatea contrastelor de aici, dar încep să nu se mai aplece asupra fiecărui cerșetor.
– Urâtă treabă, să măsori cui și cât să dai, trag ei concluzia încă din prima duminică.
– Iar pe unii parcă îi deranjăm, zici că-s mai mulțumiți dacă le dai banul și pleci.
Chiar în această seară, după ce li s-a rupt sufletul pentru un tânăr olog ce țipa că stă în cârje de când se știe, îl dibuiesc că se ridică pe nevăzute și pleacă fluierând, cu bastonul pe umeri.
– Ei, așa nu! se mânie Getozak.
– Bun, de-acum, gata cu banii! se revoltă și Nalbian. Păcat de cei cu adevărat oropsiți. Dar, cine e de învinovățit pentru toate astea?
La tarabele cu dichis mai observă una: curioșii ori oamenii ce caută lucruri puține sunt ignorați sau dați la o pare când se apropie mușterii mai înstăriți. Ba, chiar aceștia din urmă, cu un aer de „atoatecuvenite“, se simt îndreptățiți să se bage în față și deseori împing „sărăntocii“.
– Eu nu-i suport p’ăștia, uită-te la ei, mărturisește un brutar. Ăsta-i negustor sau vultur de galbeni?
– Uită să mai fie oameni, se comentează pe alături.
Proaspăt veniți în Karivatra, ajung curând la o nouă convingere: de dulce nepăsare între cei de feluri poate prea diferite, rupți unii de alții, prinși în propriile alergături sau închiși în lumile uneori decalate, alteori suficiente.
Probabil, însă, că este și greu să mai fie la unison, să își mai înțeleagă problemele și năzuințele, în iureșul locului cu prea multe vechi și noi. Nalbian se întreabă dacă nu cumva îi judecă greșit pentru traiul ce și-a găsit un fel de echilibru, puțini par să spună că ar fi ceva în neregulă. Încet-încet, chiar și el realizează că aici viața poate fi mai ușoară și cu mai multe șanse. Nici nu poate să nege că este interesant babilonul acesta, ca un spectacol ciudat și aiuritor ce te poate asimila, în care extremele iau ochii de la majoritatea altminteri normală.
Legăturile slabe și indiferența dintre oameni, prețul observat de Nalbian pentru bunăstarea și standardele cetății, par însă în discordanță cu dependența de organizarea tot mai complicată. Deocamdată se simte mai bine spre margini, de unde îmbină atmosfera familiară cu incursiuni pline de interes pentru experiențele noi din centru. Una dintre ele, care i-a captivat atenția de prima oară, sunt oratorii pricepuți, cocoțați ad-hoc cu filosofii, opinii despre mersul împărăției sau numai și câte un poem ce le înfierbântă lor inimile în acele clipe. Alteori, tineri interpreți leagă scenete din vechi legende, aclamați și recompensați de oamenii care se află în preajmă.
Cu trecerea timpului, preaplinul tarabelor nu îi mai atrage la fel ca la început. În afara celor zilnice, gura pungii rămâne ferecată, cu toată străduința negustorilor cu limbi iscusite. La finalul câtorva socoteli se hotărăsc totuși asupra unor pelerine, cărora le recunosc utilitatea după vânturile și ploile drumului de venire.
Getozak a servit deja pe ziduri, la pod și în patrulare. Urmează garda la palat, pe care o așteaptă cu nerăbdare.
– Să ne zici cum e acolo, poate îl vezi pe împărat, îi cere Brosoc entuziasmat, la un prânz în aer liber cu vedere spre Mărgăritar.
– Mâine, negreșit. Ar trebui să facă un tur de palat noilor veniți, să ne mai lase curiozitatea.
– Eu am găsit unul dintre dascălii pomeniți de Vifon, chiar între ziduri, povestește Nalbian printre îmbucături. Are prăvălie măricică, numai pentru cărți și învățătură.
– Iar eu trebuie să fac o amestecătură de ierburi, aici sunt trei vraci și îmi vor pune întrebări. Trebuie să mă străduiesc, vreau la cel mare, o bătrână ageră de zici că-i vrăjitoare. Apoi, aș mai avea nevoie de câteva lucruri, cum stăm cu banii?
– Acceptabil. Bine că mi-ai amintit, Brosoc, e momentul să vând pocalul ăla. Uite, lui Getozak nici nu i-am spus.
Voinicul, ocupat cu decojirea unui ou fiert, ridică mirat din sprâncene.
– După o vreme prin locurile astea, mă trage o încercare spre alte meleaguri. Iar fratele meu mai mic, aici de față, nu vrea să-mi dea liniște nici acolo, glumește Nalbian, prinzând cu drag umerii lui Brosoc.
Getozak află și el acum despre chemarea prietenului său. Mai puțin în temă cu apăsările acestuia, pătrunde, în câteva întrebări, din pornirile-i profunde și abătute.
– Nici nu trebuie să mă prea mir. De mult văzusem eu că ai momente când ești cu mintea departe. Iar chestia asta e fascinantă, că există sau nu, mă atrage și pe mine, măcar pentru aventură. Dar... ce necazuri te împing?
– Greu cu Nalbian... Și eu mă-ntreb, chiar așa te-au supărat Cărămidarii? Sau io știu ce terchea-berchea?
– Cu bandiții te-nțeleg, nici eu nu pot să-mi imaginez un război. Încerc nici să nu mă gândesc la asta, revine Getozak.
– Iar eu nu reușesc să nu mă gândesc, răspunde Nalbian posomorât.
– Aveți dreptate, regretă Brosoc ușurința cuvintelor de mai devreme. Nu mai spun de ăștia întâlniți pe drum încoace. Vezi cum uită omul, când îi e bine?
– Stai pe pace. Nu, fraților, nu e rea viața, nici în Libra, nici aici. Cărămidarii, să fie sănătoși, au avut și ei, și alții, rolul lor în felul în care am început să văd lumea. Ieșind din supărări, am simțit de mult că astfel de oameni au cumva nevoie de înțelegere și îndrumare, nu de ranchiună. Nimeni nu ajunge rău sau urâcios fără motiv. Trăiască și înțelepții Librei pentru concluzii, mai goală era tărtăcuța asta fără ei, zâmbește Nalbian.
– Sau mai liniștită, crede Brosoc. Prea ai plecat urechea la gura lor, vorbe multe pentru o minte fără stare.
– Poate, și asta. Vedeți voi, apăsarea mea este în fapt o neacceptare. Îmi este greu să înaintez știind ce este posibil, știind de ce suntem capabili. O chestiune de viață, presărată cu multe și diverse temeri. Iar cea mai grea, am impresia, este pierderea sensului adevărat, pe care nu îl pot concepe în tovărășia slăbiciunii.
Brosoc este obișnuit cu discursul vechiului său prieten, dar Getozak este surprins de momentul pe care îl simte dramatic, nu știe cu ce și-ar putea ajuta camaradul.
– Sau a morții? Ți-e teamă de moarte? întreabă acesta.
– Moartea degeaba. A trupului, dacă sunt în pericol, a sufletului în restul timpului, irosirea lui inutilă. Iar când e vorba de cei dragi, mă simt sub lanțuri grele.
Ceasul adânc de amiază ațintește privirea celor trei peste lucirea Mărgăritarului din depărtare. Getozak mișcă din cap a meditație, în timp ce Nalbian continuă:
– În plus, mereu am simțit că există mai mult decât ce trăim. Că toate își pot găsi răspunsuri, ori în ceva pierdut, ori în ceva mai înalt, ce trebuie atins.
– Legendele, înțelege Brosoc. Și cei care ți-au spus de apa vie.
– Acum, când știu că este acolo, a devenit cel mai mare sens pentru mine.
O liotă de copii își face apariția pe câmpia verde, veselia lor este contagioasă și le descrețește frunțile. Cei trei prieteni socotesc că este momentul să-și vadă de treburi, până se vor revedea seara la han. Între timp, Getozak are gardă la casa slujbașilor, Brosoc se învrednicește cu mare aplecare pentru sarcinile de a doua zi, iar Nalbian întâlnește bătrânul dascăl ce-și amintește cu plăcere de Vifon. În prăvălia acestuia vin tineri pentru învățătură, la care cere să participe și el. Iar etajul, nu foarte mare, adăpostește rafturi pe care abia așteptă să le scotocească bine.
Dimineața următoare este rezervată antrenamentelor la garnizoana mare a palatului. Getozak impresionează, ca de obicei, dar și Nalbian trage tare, știind că trebuie să fie pregătit pentru drumul necunoscut ce se apropie. Înviorați bine și înfometați, se retrag apoi cu gândul unui prânz pe cinste.
– Ia stați, uite un bijutier, observă Nalbian o prăvălie. Să dau pocalul, deschide el desaga, aproape nostalgic că trebuie să se despartă de obiectul care i-a trezit atâtea întrebări și sentimente.
Poartă încă spadele mânuite în antrenamente, iar Getozak este acoperit de echipamentul soldaților.
– Bine ați venit, vitejilor! Aaa, și unul dintre străjerii noștri de nădejde, pe brațele cărora ne datorăm toți traiul tihnit și prosper! Veniți, cu ce vă pot fi de folos?
Negustorul, cu straie lungi aurii și păr puțin, ca o coroană grizonată pe țeasta pleșuvă, le zâmbește ademenitor pe sub nasul încovoiat. Pereții și vitrina din fața sa prezintă câteva obiecte lucrate în metale prețioase, iar cele mai scumpe se află în cuferele cu încuietori duble din spatele lui.
– Vreau să vând pocalul acesta de argint, onorate bijutier.
– Hm, hm, să vindeți... Ia să văd, greu în ziua de azi, se dă puțin. Dacă o fi argint...
Negustorul îl ia și-l cântărește bine în mâini, îl ciocănește, îl zgârie, apoi scoate o sticlă de mărit vederea. Verdictul întârzie cu multe oftaturi și mișcări nemulțumite din cap.
– Eh, prieteni, v-aș da cu dragă inimă, mă întristează... nu cred că e argint curat. E doar mânjit, pe ici, pe colo.
– Jupâne, dumneata crezi că noi n-am mai văzut argint, oare?
– Vai, dar se poate una ca asta! Păi seamănă, d’aia. Uite, vă dau atât, că nu vreau să plecați cu mâna goală.
– Numai dacă-l topești ies de zece ori mai multe monede, râde Nalbian dând să-l ia înapoi.
– Să nu ne pripim, mai pun niște bănuți, dar... e cam greu în mână, vezi? O fi fier la mijloc. Dau atât, nimic mai mult.
– Păi stai, jupâne, vrei să-l vezi la mijloc? Ia dă toporișca aia din colț, se bagă Getozak.
Zdrang, sparge voinicul pocalul pe jos de se face imediat în trei bucăți. Privirile rămân însă blocate pe o mână de pietre mici, strălucitoare, rostogolite din piciorul gros al cupei. Bijutierul face ochii cât cepele și se repede cu lupa peste ele. Uimirea lui îi lămurește repede pe libreni, apoi, regretând gestul, negustorul se retrage și le dă drumul în silă pe tejghea, cu mâna tremurândă.
– Vedeți? Cioburi, nu argint! Plăteam mai mult decât făcea. Dați-mi voie să arunc gunoaiele astea...
Getozak se apleacă peste marginea de lemn nobil, zgâindu-se cu înțeles la bijutierul ce umblă cu cioara vopsită.
– Dumneata vrei să-ți odihnești puțin oasele-n temniță, așa-i?
Cu arginții luați pe pocal și giuvaierele în punga lui Nalbian, tinerii așteaptă să iasă dintre ziduri până rămân singuri pe cărare.
– Le împărțim și face fiecare cu ele ce-o ști mai bine, găsește Nalbian voce într-un târziu, la fel de uimit ca și ceilalți. Nu consideră nici că merită mica avere, nici că are nevoie de ea pentru drumul ce urmează.
– Mă pui pe gânduri, dragul meu frate de suflet. Ți l-au dat femeile care ți-au spus de miracolul apei vii, apoi ai întâlnit călătorul... nu poate fi întâmplare! În ce te-ai băgat, vecine? zâmbește mirat Brosoc.
Nalbian își mușcă limba, nu crede a fi venit încă momentul să le spună despre ursitoare și calul năzdrăvan.
– Dacă-i pe-așa, atunci fii sigur că nu le-ai primit degeaba. Cineva a socotit că-ți vor folosi, adaugă și Getozak.
– Iar, dacă nu, continuă Brosoc pentru a zădărnici refuzul lui Nalbian, le dai nevoiașilor la-ntoarcere.
– Bine, sper să aveți dreptate. Dar, de acum, din banii aduși cu noi, mie nu îmi mai trebuie nimic.
După-amiaza aduce mulțumire librenilor: Brosoc nu-și mai încape în piele de bucurie în urma acceptării sale de către vraciul curții, Getozak calcă în sfârșit pe treptele palatului, cu o onoare fără margini, știindu-se atât de aproape de coroana Smaraldului, iar Nalbian se cufundă ore în șir în biblioteca de patru-cinci ori mai bogată ca cea de acasă. Descoperă scrieri asemănătoare celor deja cunoscute, dar și numeroase noutăți. Cu timpul, trecând prin ele, realizează că multe sunt didactice sau reproduceri incomplete, așternute de mâna unor scribi pricepuți. În care se mai păstrează ceva din legile strămoșești, amintiri ale frământărilor de veacuri în a pune rânduială între oameni, precum și tratate de științe naturale, unele bizare, altele indescifrabile. Fără să uite nicio clipă de chemarea sa, Nalbian își îngăduie să zăbovească o vreme asupra buchiilor. Conținutul nou, ascuns între coperți tari, protectoare, îl fascinează. Cândva, dacă astfel îi va fi drumul, va ști să se întoarcă la ele.
Învățătura la Karivatra nu se oprește însă la lecțiile dascălului. Cărturarii și înțelepții, o mică suită de bogăție a minții adunată în jurul său de împărat, fac dese incursiuni practice și teoretice. Casele și grădinile acestora, după posibilități, devin gazde pentru filosofii, lecții de agonisire și negustorie, lucratul pământului, ba chiar și despre harta cerului cu ale sale stele, foarte dragi unui omuleț cu pași legănați, fost navigator. De la acesta din urmă află, captivat, despre denumirile date zărilor lumii: pe lângă cele cardinale, cunoscute de toată lumea, nord-estul se numește Eraqylon, sud-estul, Soratia, sud-vestul, Vesper, nord-vestul, Selunium. Iar cele două mări, din capetele de sus și de jos, se numesc simplu, Mareno și Marezi. Este impresionat și încearcă să participe la cât mai multe dintre întâlnirile deschise discipolilor cu recomadări de la dascăli.
– Rămâne între noi, dar prefer să vă predau vouă, decât loazelor venite cu galbeni la lecții particulare, li se confeseză unul dintre învățați, pesemne sătul de mofturile privilegiaților.
Pe lângă oratori ambițioși sau denunțători, scurte scenete sau bufonerii la care lumea se înghesuie să arate cu degetul, au loc și baluri dansante, atât pentru tot poporul, între ziduri, dar și răsunând din curțile largi ale fețelor înalte. De asemenea, ca evenimente întăritoare pentru moralul supușilor, se țin adunări cu dregătorii și sfătuitorii curții. La acestea nu poate intra oricine, într-un spațiu ca un mic amfiteatru păzit de străjeri, ci doar dascălii, câțiva numiți din rândul oamenilor și jupânii de seamă. Restul norodului poate însă vedea și asculta fără probleme din apropiere, ba chiar își poate manifesta gălăgios acordul sau dezaprobarea.
Getozak nu rămâne dezamăgit și prinde o astfel de adunare înainte de sfârșitul șederii sale. Se îngrijește să fie printre gărzile sfatului cu public, la care, din afară, asistă și Nalbian cu Brosoc. După câteva dispoziții organizaționale pentru cetate, ies în evidență doi dregători și grupurile strânse în spatele gândirii acestora.
– Iată, acum, mai mult ca niciodată, în voia și grația divin