M
ERGE FĂRĂ să zorească, atent la drum și locurile pe care calcă pentru prima dată. „Asta e ruta mare pentru ținuturile din soare-răsare, mă duce singură până aproape de Rubin“, își face Nalbian un calcul. O perioadă traversează păduri întrerupte, dar soarele urcat din față și silueta Cingătoarei, viziblă din când în când pe dreapta, îl încredințează că direcția este bună. De cu dimineață începe să întâlnească drumeți și trăsuri cu treburi spre cetate, al căror loc de înnoptare îl găsește curând. Refuză invitația somnului, odihnind doar calul, simte că poate ajunge fără probleme la următorul popas.
„Am tot timpul din lume să rumeg ghicitoarea. A avut dreptate spiritul năzdrăvanului, nu s-a pierdut știința apei vii. O singură mare neliniște îmi rămăsese, dar, mulțumită comorii din raftul lui Argesis, am înțeles deja că nu este importantă cantitatea, doar numărul de picături. Mai trebuie doar să dezleg câte sunt necesare pentru vindecarea trupului și inimii, laolaltă“.
După-amiază, intrarea într-o nouă pădure ridică din pământ valuri ușoare de ceață. Câțiva iepuri se dau îndărăt, ieșiți probabil din vizuinile umede. Aburii se întețesc treptat, pe măsură ce codrul devine mai des și mai rece. Nalbian ține calul la pas mic, atent să nu intre în mărăcinii mulți de pe margine. Ascute urechea în caz că mai apare cineva pe cărare, dar nu ajunge nimic la el. Doar țipete de corbi și gemete de copaci. Un lipici somnoros încearcă să-i tragă de pleoape în atmosfera amorțită și forme nedefinite i se rostogolesc în fața ochilor. Strânge din brațe și scutură capul pentru a alunga picoteala nepoftită. Ceața prinde o aromă ca de lăcrămioare și îi fură concentrarea, pentru ca mai târziu să realizeze că este posibil să fi ațipit pentru o clipă.
Aburii se risipesc, lasă privirii o poiană frumoasă, înflorită, traversată de un pârâu. Pe marginea apei se ridică o colibă, în apropierea căreia oprește curios, pentru a-și mai dezmorți încheieturile. Câteva găini ciugulesc primprejur, iar un behăit de capră se aude din tufișuri.
– Aici sunt, băiete.
O bătrână vine spre el în toiag.
– Locuiești în pădure, mătușă?
– Cum se poate, flăcău voinic. Mai trece lume, nu suntem rătăciți, iar moșul meu doarme, cam atât îl mai țin oasele. Da’ ia un loc colea, ești ostenit, să îți aduc un ceai cald înainte să pleci.
O buturugă mare înconjurată de altele mai mici servește de masă cu scaune. Nalbian se miră că a trecut pe lângă ele fără să le vadă. Râde încet și se așază, simțindu-și trupul ușor și mintea visătoare. „De la oboseală...“
Timpul trece pe nesimțite, iar ceaiul pare că nu se mai termină. A îndrugat verzi și uscate, nu își mai amintește cum și în ce fel.
– Mare păcat, așa minte ageră și pusă pe treabă să alerge după o nălucă. Io zic altfel, băiatu’ meu. Ai deja o mică avere...
– Așa e, zâmbește libreanul mândru, cu mâna la locul secret.
– Karivatra e cel mai bun loc din împărăție pentru oameni ca tine. Harnic, înțelept, te cunoaște deja lumea. Ai tot ce trebuie pentru o viață mai bună, la care să pui umărul. Cunosc mult mai puțin vrednici ca tine de au ajuns mari dregători, cu putere.
Nalbian se clatină cu o senzație neplăcută. Un sentiment fugar îi schimbă părerea despre femeia din fața lui într-una respingătoare. Parfumul de lăcrămioare revine însă și îi fură iar simțurile.
– Că bine zici, mătușă. Mă atrage viața asta ușoară, plăcută. Sigur pot ajunge sus de tot și să fac ce îmi propun.
– Ai văzut, drăguțule? Acolo dai cel mai bun ajutor, care o să ajungă și la bătrânețile mele, și în toate zările Smaraldului. Dacă vrea inima ta cea bună, milosul mamii, mergi la cetate și spune-le deja să mai rărească soldații de pe drumuri, strică tihna oamenilor.
– Așa o să fac, bizuie-te pe mine! Rămâi sănătoasă, o să auzi în curând de Nalbian, binefăcătorul din Karivatra, încalecă el numaidecât și face cale-ntoarsă.
Simte că a mai păcălit oboseala. Regăsește ceața, dar este înmuiată și scapă de ea repede. Îi pare bine de întâmplare, de cuvintele calde și înțelepciunea babei. Încrederea a crescut în el și îl îndrumă singură spre noua sa menire.
Treptat însă gândurile încep să se împotmolească și nu înțelege de ce. O neliniște surdă încearcă să răzbată dintr-un ecou îndepărtat. Mintea îi spune să o ignore, dar sufletului îi este greu, nu vrea să o lase să se piardă. Cu atât mai mult cu cât mai degrabă se recunoaște în vocile acestei neliniști, pe care se luptă să o țină vie. Vederea i se tulbură și începe să se respingă pe el însuși. Ar vrea să se agațe de gâtul unuia dintre eurile interioare, când de unul, când de altul, să le pună la pământ cu înverșunare. Calul calcă acum în cerc; cu ultima vlagă, Nalbian se scurge de pe spinarea lui și cade lat. Privește cerul mișcător printre ramuri de alun, fără să își dea seama dacă mai este în pădure sau nu, apoi încearcă să scoată fluierul pentru un cântec vechi de liniștire a inimii. Gura însă nu-l mai știe și, în câteva clipe, cade-n întuneric.
Un somn negru și gros, chinuit, coboară peste ochii minții. În adâncuri se zvârcolește într-o luptă contra unui venin turbat, un coșmar interminabil. Se simte prins de mâini și de picioare, iar pe tot trupul apasă ca o lespede imensă de piatră. Frânturi de gânduri vin din neant și ar vrea să se agațe de ele, dar dispar într-o clipită. Unul îi spune că ar putea fi la câțiva stânjeni sub pământ, îngrozindu-l și mai tare. Altul vrea să-l liniștească, cerându-i să nu se împotrivească, urmat de o duhoare nemaiîntâlnită. Pieptul caută să respire, să tragă aer de undeva. Durerea își face loc odată cu regăsirea de sine și-l părăsește în același timp cu nepăsarea. Aceasta din urmă așteaptă, cu o satisfacție senină, asfixierea zvâcnirilor interioare, care însă nu renunță și pompează din ce în ce mai tare. Din întunericul neînduplecat încep să ajungă la el scurte imagini, ca dintr-o poveste. Câteva găini cu un contur înșelător, fără culoare, fără substanță. O cană de ceai deformată din care curge smoală. Limbi de șerpi ieșite din pământ, ce încearcă să arate a flori în bătaia unui vânt otrăvit. Apoi culorile încep să prindă putere în amintiri regăsite: numeroase nalbe în fața unei porți, despre care o fată încearcă să-i explice ceva; spune că o cheamă Cassia; o gârlă în care stă cu picioarele suflecate până la genunchi, încercând să prindă broaște; o ușă scârțâie și niște scări coboară spre bucătăria mirosind a plăcinte; o melodie i se așază treptat în urechi și îi arată spre desaga cu brăduți de pe o poliță; figuri de oameni și episoade rapide se derulează acum, amintindu-i toate bunele și neplăcutele inimii sale. O voce și un tremur scuturat îl fac să deschidă ochii.
– Omule, hai sus, ce e cu tine? Ia, aduceți niște apă!
Lumina i se pare insuportabilă, dar o dorește din toată ființa. Lângă el, aplecat, un vizitiu cere o carafă de la cei din trăsura oprită pe marginea drumului.
– Nu e nevoie, mulțumesc dumitale, se sprijină Nalbian pe coate.
– Ești fiert, ai febră? Ai grijă cu sabia ’ceea...
Libreanul se dă cu mâna peste fața încinsă și scurge șiroaie din părul transpirat.
– A trecut... boala vine și trece, slavă Cerului, se ridică încet în picioare. Mergi în pace, cinstite vizitiu, dar vreau să mă întorc la podul din poiană, e departe de-aici? E o cocioabă acolo, ba chiar și fântână.
Omul ridică din umeri, urcând pentru a da bice cailor.
– E un pod, aproape, dar nimic altceva. Treci de el și caută popasul, la două ceasuri de aici, îți trebuie înzdrăvenire.
Trăsura pornește spre cetate, lăsându-l pe Nalbian să-și recupereze calul intrat prin desișuri. Nu-i lipsește nimic, dar nici nu are habar cât a rătăcit fără știre. Soarele se îndreaptă spre apus, motiv pentru care găsește de cuviință să caute popasul pomenit de vizitiu.
Intră din nou, cu băgare de seamă, în pădurea care l-a otrăvit mai devreme. Ajunge în poiana cu pârâu și pod, dar, în afară de acestea, nimic nu seamănă cu ce își amintește: este plină de uscături, copaci putreziți, nici pomeneală de picior omenesc. Urcând podul mic, dibuiește într-un morman de mărăcini dărâmătura unei foste cocioabe. „Ce s-a întâmplat aici nu a fost vis.“ Continuă drumul obosit, încărcat acum și cu această sumbră întâmplare.
Oprește la popas odată cu înserarea. Silueta voinicului se apropie de taverna cu bătătură și tabără pentru drumeți. Pe deasupra, umbrele nopții par să-și șoptească, ieșite din văgăuni neștiute. „Nu essste slaaab...“, susură un vaiet dintr-o parte. „Și tocmai l-am mai întăriiit... greșșealăă...“, vine răspuns cu un roi de lilieci, care duce mai departe sunetele întunericului.
Zile în șir traversează ținuturile spre răsărit. Astrul zilei este din ce în ce mai generos și face călătoria mai ușoară. Verobostes știa bine, oamenii de aici sunt dezghețați, harnici, uniți în dorința de rânduire pe sufletul și încercările proprii. Pare că au un țel împărtășit, încă după felul cum își fac treburile și se prind la vorbă. La un moment dat intră într-un târg mare unde află, cu mirare și admirație, că nu există stăpâni. Frâiele sunt puse în mâna învățaților de care locuitorii sunt mândri, îi susțin cu înverșunare. Oastea nu lipsește, rândurile ei sunt zămislite însă numai din bărbații acestor ținuturi, care țin atât stindardul Smaraldului, cât și credințele în care au crescut. Nalbian are un sentiment de consens cu împărăția, confirmat de discuțiile pe care le prinde ici și colo:
– Să ne lase cu ale noastre. Noi am pătimit cel mai mult în războaie, noi vrem să ne refacem viața. Știm mai bine să tratăm și cu Rubinul, aici, la margine, așa că o să fie bine pentru toată lumea.
– Nu zice nimeni că ne înstrăinăm, sângele apă nu se face. Au înțeles și ei asta, merg bine negocierile. Împreună vom fi întotdeauna mai puternici.
Nalbian începe să se obișnuiască cu drumul, deși simte depărtarea de casă. Mereu alt han, alt pat, alt cer deasupra capului. Preferă însă adâncul înstelat, de pe rogojina lui, dacă vremea e bună și împrejurimile prietenoase. Este atent la oameni, retras, ascultă și observă. Încearcă să nu lase nimic la voia întâmplării. Atrage, uneori, asupra lui priviri curioase, întrebătoare, de care se ferește cum poate mai bine. Intră în vorbă doar dacă îi place omul ori călătorul pare să aibă în spate mai mult decât vorbe goale. De acestea are parte din plin, și-a irost deja urechile pe tot felul de povești înflorite sau găselnițe prostești.
Într-o zi, drumul cel mare începe să lase răsăritul pe umărul stâng. Află că mai are o săptămână până la hotar cu Rubinul și socotește că nu are niciun motiv să ocolească doar de dragul căii largi și umblate. Astfel că își dă mâna cu potecile cele mai drepte spre orizontul căutat.
Hanul din seara aceasta, la răscruce într-o poiană mare, se bucură de un număr bunicel de trăsuri, cai și mușterii. Ca de obicei, Nalbian încearcă să nu iasă în evidență și observă neobosit din colțul său. Ghicește rapid călătorul cu chef de vorbă fără prea multă acoperire. Aude amuzat cum a traversat ditamai deșertul fără o gură de apă sau cum a dresat șerpi să-i păzească cortul de canibalii din miazănoapte. Nu este singurul ascultător din umbră, la câteva mese mai încolo zărește un alt personaj singuratic, la a doua tinerețe, care-și râde în barba mică. Acum, povestea zelosului spune că a fost împins de o turmă de bivoli spre capătul pământului, unde l-a orbit soarele „ieșit din pământ, din iarbă verde“, mai să-l pârjolească. Nalbian simte nevoia să lege și el vorbă, într-o doară:
– Adică ai fost la marginea răsăritului, mărite explorator?
– Păi eu așa zic, dac-am spus că a dat soarele peste mine, răspunde sigur pe el călătorul bun de scris basme, încântat de cunoașterea zărilor.
– Aha, grozavă pățanie, avem noroc că te-ai întors sănătos. Dar, ia zi-mi, că am auzit lucruri mari să fie pe acolo, nu ai găsit locuri fermecate? De unde nu prea te mai poți întoarce, dacă te mănâncă pielea să treci mai departe?
Omul se gândește, pesemne, ce ar da mai bine să răspundă.
– Ei, dar unde mai departe de marginea pământului! Apoi regretă oportunitatea: ba, acum că mi-ai amintit, ce de grozăvii am găsit în preajmă... Oameni fără urechi, pepeni care creșteau în aer și...
Mesenii povestitorului râd și au grijă să-i țină cupa de vin plină, îmbiindu-l de zor, ca să nu se termine veselia. Nalbian încetează să-l mai asculte, nu i-a scăpat însă tresărirea personajului tăcut de mai devreme, după ce și-a adresat întrebarea. Iar acum pare că-i aruncă priviri curioase. Libreanul îi observă ranița și lipsa de grabă, iar singurătatea îl recomandă a pribeag. Se ridică pentru a se apropia de masa acestuia.
– Noroc dumitale, am zis ceva ce poate ți-a trezit vreo amintire?
– Știu și eu, nu e prima oară când aud ce-ai spus adineauri, îi face el semn să se așeze. Întrebai doar așa sau cu un scop?
Străinul pare că vrea să afle mai multe despre el înainte să-și dezlege limba. Se studiază amândoi pe ascuns, iar Nalbian nu poate să nu remarce pielea arsă de soare și de vânt. Ochii celuilalt se opresc pe mânerul în cruce al spadei.
– La drum lung și greu e bună. De la oaste, explică Nalbian.
– Adevărat, am dus și eu. Acum țin ceva mai mic, în desagă, nu mai înfrunt orice locuri necunoscute.
– Dar bag de seamă că ai văzut destule până acum. N-am întrebat de soare-răsare ca să mă aflu în treabă, mă duc într-acolo.
Pribeagul dă din cap a lămurire.
– Am auzit că acolo se găsește apa vie, scurtează Nalbian, fără intenție de a-i povesti mai multe însă. „Dacă știe ceva, va spune, dacă nu, rămâne așa.“
Străinul se apleacă pentru a fi mai aproape de urechea libreanului:
– Nu ești singurul, coboară el glasul. Și eu am auzit de ea, în drumețiile mele. Bine, eu căutam altceva atunci, fructele regilor din miazăzi, să le aduc la noi. Dar am auzit o poveste convingătoare la un pescar bătrân...
– Și ai schimbat direcția.
– Pentru viață veșnică? A doua zi eram pe mare! Am tăiat așa o bucată bună din drum, cât s-a putut.
– Dar... nu ai găsit-o.
– Nici eu, nici cei pe care i-am mai întâlnit să fi încercat, numărați pe degetele de la o mână. Inclusiv pescarul. Ce m-a oprit? Dai de un pustiu după o vreme, nimeni, picior de om vreo două săptămâni. Apoi, mort-copt, când zici că trebuie să te apropii, începe o pădure, dar ce pădure! Mare și deasă, plină de namile de fiare, n-am reușit nici câteva ceasuri prin ea. Am încercat să ocolesc codrul acesta mult timp, în sus și-n jos, nu i-am dat de capăt. Apoi a venit șovăiala, cât să-mi mai risc viața cu asta? N-a găsit-o bătrânul, n-o găsesc nici eu, poate nici nu există.
– Eu am o bănuială strașnică, sigur există.
– Dacă e așa, atunci trebuie să intri în pădurea asta grozavă, prietene. Sau chiar să treci dincolo de ea, dar, apoi, încă una: cine știe cum arată? O baltă, un râu? Care din ele?
Nalbian înțelege că nu are știința copacului și izvorului. Seara zboară apoi odată cu povestirile călătorului din miazăzi.
– Am adus multe semințe, am și la mine. Puține ies însă aici, nu le priește vremea noastră, îi spune el posomorât la despărțire.
Nopțile următoare își dă întâlnire cu somnul în aer liber. Ce poartă ziua în ghete, ascunde noaptea la distanță de el, în pământ sau vreo scorbură bine dosită. Astfel scapă de grija tâlhăriei, păstrează doar câțiva arginți la cingătoare pe seama cărora să joace teatru în caz de primejdie.
În seara dinaintea trecerii în Rubin intră în ultima tavernă din Smarald. Încearcă să ia pulsul locurilor, să mai afle despre drumuri. Vorbind despre împărăția vecină, așa cum a observat de ceva vreme, însă și mai abitir pe aici, unii oameni se pornesc cu înverșunare:
– Niște târâturi! Să îndrăznească să intre la noi, nu’șt ce le fac, se oțărăște unul și mai trage o dușcă.
– Hai, Pielare, că nu e așa, s-au dus vremurile alea.
– Uite-mă, io-s neam de Rubin, ridică cineva paharul împăciuitor.
– Lasă, tu ești de treabă, revine supăratul.
– Da, dar câți trădători nespălați nu sunt pe-acolo? se bagă altul cu o poliță de cine știe când.
– Continuați voi cu zâzania, nu vă place pacea, cârciogarilor, îi ocărăsc alții, mai în glumă, mai în serios.
A doua zi urcă pe coama ce desparte aici cele mai mari împărății de pe fața pământului. Fricțiunile de-a lungul timpului peste acest hotar, pe care pășește acum Nalbian, nu au adus decât suferințe și le-au slăbit. Pajiștea poartă flori văratice, vizitate frenetic de albine și alte zburătoare colorate. Pietrișul trosnește sub picioarele calului, dar panta e blândă. Un turnuleț flutură steagul Smaraldului, este cu siguranță nefolosit, în timp ce câteva capre sălbatice își dezvăluie prezența în momentul în care o iau la goană.
Nalbian ajunge pe culmea coamei ce coboară la fel de lin de partea cealaltă. Oprește la prima vedere a împărăției vecine, apoi se întoarce de-a lungul hotarului, pentru a medita spre întinderile Smaraldului. Orizontul îi adăpostește casa părintească, rădăcinile de care s-a îndepărtat acum precum puțini alții. Descalecă și se așază rezemat de un bolovan, stând așa de-a curmezișul crestei, pierdut în zările cuminți ca două tablouri. Își îndreaptă sufletul spre ai lui, ar vrea să le poată vorbi de la distanță. Își imaginează cum se întâlnesc Cassia și Rogozis cu părinții, în vizită sau pentru vreo treabă, cu zâmbetul pe buze. Apoi se amuză la gândul că ar putea găsi vreun nepoțel la întoarcere.
Văzduhul aduce un vuiet ușor, al depărtărilor străbătute de vântul molcom. Scoate fluierul și-l acompaniază doinatic într-un răgaz plin de pace, în care se află în toate locurile lăsate și căutate în același timp.
Nu găsește împărăția Rubinului cu mult diferită de a Smaraldului. Înțelege că cel care domnește aici e încă pe firea celor vechi, cu strânsoare asupra ținuturilor pe care nu dorește să le scape din mână în niciun fel. Doar steagurile roșiatice, cu triunghi ca para focului, precum și armura diferită a soldaților, îi amintesc fără tăgadă locurile în care se află.
Străbate poteci mici la început, încă nu știe unde vin drumurile mari. Vara, pe sfârșit de Cireșar, începe să fie din ce în ce mai caldă, își propune să profite de anotimp pentru a parcurge cea mai mare distanță posibilă. Astfel că, deși nu mai înnoptează la hanuri, intră din când în când pentru a-și pune planurile în ordine.
– Hangiule, am prins de veste că urmează un pustiu neprietenos spre răsărit. Pe unde îl pot ocoli mai harnic?
– De unde vii, voinice?
– Din Smarald, cu drum pribeag, până dincolo de Rubin. Caut să nu pierd zilele degeaba, cum să trec mai repede.
Un horcăit îi atrage atenția în spatele său. „Câine!“, scoate cineva printre dinți fără să se uite la el.
– Nu pune la inimă, vecine, îl împacă hangiul. Sunt unii care rămân blocați în dușmăniile vechi.
– Da, și la noi mai sunt, din păcate.
– Uite, pentru cărare bătută și dreaptă... începe apoi să-i explice ce și cum.
La plecare, se oprește în dreptul omului cu boală sufletească nevindecată. Acesta se burzuluiește și se ridică brusc în picioare, pregătit de bătaie. Ceilalți doi camarazi ai săi sunt și ei încordați. Dar Nalbian îi întinde mâna cu prietenie:
– De ce să nu uităm de vrajba altora?
Omul se uită încruntat, măsurându-i puterea. Lipsa provocării din partea libreanului, destul de voinic acum, îl ține pe loc. Îi scuipă cu dispreț palma întinsă și începe să rânjească, urmat de hăhăiala celorlalți. Nalbian este descumpănit pentru un moment și se simte înjosit. Face eforturi să-și alunge revolta și nevoia de reparație, nu știe dacă din teamă, neplăcerea conflictului sau din simțire înțeleaptă. Imediat, ranchiunoșii își atrag dezacordul și ocara unor oameni din jurul lor, dar și susținerea altor câțiva de prin sala mare. Libreanul încearcă să-și ascundă tremurul gâtului și părăsește localul fără o vorbă.
Urmează o noapte și o zi de reflecții, după cum este croit sufletul său. „Dacă nu cu împăcare, atunci cu ce să stingi ura?“, se întreabă el după câteva scenarii de răspuns localnicului nervos, deloc blânde nici ele, năvălite prin minte ca de la sine. Cu depărtarea de Smarald însă resentimentele împotriva poporului său se sting treptat.
În puținul timp de odihnă meșterește cu plăcere la harta mare, pe care încep să se adune bucățele de lume frumos desenate. Știe acum și încotro poate ajunge la Rozant, cetatea de scaun, dar asta ar însemna risipă de zile prețioase.
Trece prin așezări mici și mari, găsește și frumos și urât, și bunăstare și sărăcie. Cerșetorilor se ferește a le mai da când nu le poate ghici onestitatea, dar într-un târg găsește copii murdari cu mâna întinsă. Vederea acestora îl dă peste cap și nu poate să nu intre în vorbă cu ei. Este un loc prea puțin înstărit și cu oameni închistați, probabil din cauza durității vieții. Află de familii năpăstuite, bolnave, împuținate de soarta grea. Prinzând încredere, cei de aici îi șoptesc despre stăpânul hapsân care îi cocoșează cu dările. Gărzile îl miros repede și încep să-i iasă în întâmpinare.
– Fă pași, pribeagule, vrei necazuri? îl înconjoară o trupă de soldați pe seară. Lasă oamenii în pace, dacă nu vrei să te luăm pe sus.
– Încerc doar să ajut...
– Hai, marș, nu au nevoie. Să muncească mai mult! Și să nu te mai prindem cu spadă, că temnița te mănâncă. Valea!
Nalbian nu are însă cum părăsi ușor așa necazuri mari. Se oprește câteva zile prin marginile așezării, în loc ferit, sub cerul liber. Intră doar neînarmat, vizitează casele copiilor cerșetori unde lasă mulți galbeni și aduce alinare unor suferințe trupești, cu știința tămăduitoare pe care a apucat să o învețe. Incursiunile acestea în viața oamenilor îl afectează, chiar dacă la sfârșitul zilei găsește mulțumire în compasiunea oferită. Refuză ospitalitatea caselor, nu dorește să atragă răzbunarea jupânului asupra lor. În plus, preferă liniștea și reculegerea în aerul proaspăt, unde iarba, copacii și stelele îi mai clătesc spiritul încărcat cu necazurile adunate peste zi.
Garda stăpânului îl urmărește de aproape, dar, în afară de câteva șicane, nu ia nicio măsură. În sânul acesteia sunt și oșteni din rândul oamenilor obișnuiți care îl apreciează și se prefac că nu observă. Ba unii chiar îl ajută pe ascuns, cu direcții și informații.
– Stăpâne, duce veste căpitanul la conacul în contrast flagrant cu restul caselor. Muscoiul ăsta începe să aibă partea oamenilor, dar și a unora dintre noi.
Jupânul strânge din pumni și dinți.
– Nu mi-ați găsit nici până acum unde și-a făcut bârlogul?
– S-a prins, stăpâne, în fiecare zi își mută locul. Se furișează bine, are antrenament, o fi un bandit care urmărește vreo nebunie. Să-i venim de hac?
Bogătanul asupritor rămâne pe gânduri sub fruntea încruntată.
– Dacă nu-l găsiți noaptea, nu încă. Nu-mi trebuie răzmeriță din partea sărăntocilor. Hăituiți-l, iar dacă vedeți că încearcă să ridice lumea împotriva mea... haț, arată el cu degetul la beregată.
În mijlocul necazurilor și lipsurilor de aici, nu o dată s-a gândit Nalbian la răscoală. Nu crede în brutalitate − în niciun caz cea insuflată de el, un străin care nici nu intenționează să rămână. Se întristează și mai tare când diverși oameni încep să-l caute, își dă seama că putința lui are o limită. Îi pare rău că nu poate face momentan mai mult și se simte incomod față de impresia de salvare pe care o aduce. Unora dintre copiii nevoiași le povestește despre apa vie, cu sufletul greu, nefiind sigur dacă îi ajută sau le dă speranțe deșarte.
Până când, gândind că trebuie să plece, îndrăznește să meargă la casa mare a stăpânului, pentru o vorbă. Acesta nu îi face onoarea prezenței sale, îl aude în schimb aruncând servitorului:
– A venit grozavul pământului, care se învârte printre oameni ca un sfânt? Vrea să descurce el ce nu am reușit eu, cu mațe fripte ăia? Ce să le mai dau?! Să facă pași, până nu-l zvârl la câini!
Nalbian pleacă singur, fără să mai aștepte răspunsul stingherit al băiatului de casă. În curte însă îl oprește o fată cam de vârsta lui, îngrijită, vădit parte a familiei nobile.
– Tu ești cel despre care vorbește lumea? îl studiază ea. Ciudate apucături ai... împarți galbeni, dar dormi în țărână.
– Sunt un om simplu, doar puțin mai norocos, domniță.
– Din fericire, știi să mânuiești spada, altfel, te-ar fi căutat deja tâlharii.