Fericirea N-are Nume by Bogdan Silaghi - HTML preview

Ea a fost conservată cât se poate de bine şi asta urmează să ne convingem numaidecât cu proprii ochi într-o vizită scurtă pe care o vom face,o vizită în care putem scrie istorie fiind faţă-n faţă cu celebrul voal al Sfintei Veronica.

Sincer doar gândindu-mă la aşa ceva,pielea mi s-a stâns pe mine şi frisoanele au început să mă cuprindă.Drumul de la Roma la Manoppello a fost unul scurt şi frumos în ultima lui parte când a început să urce ajungând la o mare altitudine,acolo unde este aşezată această mică localitate cu aproximativ şapte mii de suflete.

Manoppello se găseşte în provincia Pescara,regiunea Abruzzo şi găzduieşte biserica Sfântului Chip,care este construită pe un deal şi se află în grija monahilor capucini,biserica a fost ridicată în anul 1620 iar în 1960 s-au efectuat lucrări de restaurare,bisericii i s-a ataşat o fasadă din pietre de culoare roşie şi albă,ce amintesc de biserica romano-gotică Santa Maria di Callemaggio din localitatea L-Aquila.

Ajuns în faţa Sfântului Chip,care era expus pe un altar ridicat în interiorul bisericii,am simţit o puternică bătaie în inimă şi parcă nu mai existam pe acest pământ,pluteam în aer până în străfundul cerului acolo unde mă aştepta Judecata de Apoi.Mahrama a fost cât se poate de străvezie,şi cu cât de apropiai de ea cu atât ea devenea mai invizibilă,din spusele lui Marco,mahrama a fost confecţionată din mătase marină ,material care nu poate fi pictat.

Chipul Mântuitorului se observă pe voal ca o imprimare divină şi nu ca o frescă lumească.

Susţin cu tărie şi convingere că voalul Sfintei Veronica aflat în biserica din Manoppello este cel autentic,asta am simţito încă de la primul pas făcut în biserică.Sfânta Veronica este femeia pe care Mântuitorul Isus a vindecat-o de curgerea sângelui,mai târziu tot Veronica va fi aceea care va întinde Mântuitorului o mahramă spre a-şi şterge chipul îndurerat în drumul lui spre Golgota.Potrivit tradiţiei creştine chipul Mântuitorului s-a imprimat pe mahrama Sfintei Veronica care este un nume compus din două cuvinte-vera ,de origine latină adică adevărata şi altul de origine greacă -eikon adică icoană sau chip,prin alcătuirea celor două cuvinte se obţine un nume ce înseamnă Adevărata Icoană sau Adevăratul Chip.Acest nume trimite în mod evident la chipul Mântuitorului imprimat pe mahrama Sfintei Veronica.

Pe când Isus a vindecat-o de acea boală,scurgere de sânge,ea avea doar douăsprezece ani şi părinţii ei deja cheltuise toată averea la doctori fără însă nici un rezultat,dar ea îndată ce s-a atins de haina lui Isus s-a vindecat instantaneu,credinţa ei a făcut-o.

Veronica s-a născut în localitatea Banis,cunoscută şi sub denumirea de Cezareea lui Filip în nordul Israelului,la poalele muntelui Herman,localiatea se află la 200 de kilometri de Jerusalim şi la de Marea Galileei.Mahrama Sfintei Veronica fost considerată apoi prima icoană nefăcută de mâna omenească şi aflându-mă-n faţa ei aş spune pe bună dreptate.

Între mahramă şi mine tărâmul s-a suprimat şi s-a creat o legătură spirituală incomensurabilă şi greu de descris în cuvinte,o legătură pe care doar divinitatea o poate înfăptui şi nimeni altcineva,iar pentru o asemenea conexiune necesită un suflet curat şi deshis la o asemenea chemare.

Nici măcar nu m-am dezmiticit bine,că m-am şi trezit la Roma,şi toată starea de meditaţie în care mă aflam a dispărut odată cu atingerile tandre ale Feliciei,făcute pe o bancă în una din minunatele grădini de vară ale Romei.La o plimbare într-o astfel de grădină cu siguranţă că te simţi un mare arhitect ,o asemenea minunăţie florală este aproape imposibil de întâlnit altundeva,şi când mă gândesc la spaţiul verde din curtea bunicilor mă văd şi mă consider deja arhitect prin imaginaţie,şi îmi propun aşa ceva şi pentru acasă ,o asemenea grădină şi un asemenea aranjament,este deja din altă lume.

Din nefericire la noi cuvântul arhitect a fost interzis de către comunişti,care nu doreau o aureolă,o aplatizare a lucrurilor ,ci ţineau morţiş de acea demitizare care a ţinut ţara pe loc mai bine de o jumătate de secol.În schimb aici la Roma,arhitectura şi pictura au fost promulgate încă de acum douăzeci de secole de către Imperiul Roman,şi au fost bine conservate până în ziua de azi şi lucrul acesta se poate observa la tot pasul,unde întâlnim ba o pictură ,ba o sculptură.

În drum spre hotel ne-am oprit la o florărie,dacă acasă sunt doar câteva în întreg oraşul,aici întâlneşti câte una la fiecare colţ de stradă,de unde am cumpărat flori din abundenţă,practic am dorit ca ultima noapte din sejurul nostru la Roma să fie una foarte specială şi pentru aceasta am împânzit întreaga cameră de hotel cu flori în două culori ,roşii care predominau şi galbene ,inferioare numeric dar foarte stridente.Nu am dorit ca vreun colţ al camerei să fie neacoperit de flori,chiar şi baia a fost înţesată cu fire frumoase de trandafiri,într-o asemenea ambianţă şi într-o asemenea atmosferă,seara nu se putea termina decât romantic,având un preludiu ce părea că nu se mai termină niciodată,urmat de o partidă de dragoste pentru care merita să mă fii născut,una pe care cu siguranţă n-am s-o uit niciodată,fiindcă a fost prima adevărată din viaţa mea,iar pentru acest lucru trebuie să-i mulţumesc Feliciei,care în seara aceasta magică s-a purtat de-a dreptul extraordinar cu mine.

Sunt lucruri de care în viaţă trebuie să ţinem cont,iar un astfel de lucru necesită toată atenţia,doar aşa mai putem înlătura puţin din egoismul instaurat la interiorul nostru încă de la naştere.

Atât Roma cât şi Manoppello au reprezentat un izvor nesecat de cultură şi civilizaţie,când ai acumulat asemenea experienţe care fără îndoială rămân în memorie pe vecie,te poţi considera cu adevărat un om împlinit,care odată ajuns la senectute va avea ce să povestească nepoţilor sau noilor generaţii care venind dintr-o eră nouă este foarte posibil să fi pierdut contactul cu istoria,iar atunci noi cei care ştim ce a fost este imperativ să intervenim pentru a aşeza lucrurile aşa cum au fost şi pentru a ridica valorile la suprafaţă şi a le aşeza exact pe scara unde le este cu siguranţă locul.

Dacă România şi nu numai,este în aporie pentru moment,cauza pricipală este tocmai lipsa unei scări a valorilor,ba mai mult comunismul a avut grijă ca această scară să fie tocmai inversată şi aşa toţi nepricepuţii,toţii diletanţii au luat locul corifeilor iar pe termen lung,chiar nedeterminat această mutare i-a fost României fatală,şi partea tragică a acestei inversiuni este că multă lume nu şi-a dat seama încă de această catastrofă şi continuă să dea frâu liber anarhiei şi nesimţirii cu o emfază ieşită din comun.

Toate scursurile societăţii prezente astăzi pe scara noastră politică au o nesimţire fără margini,şi nu produc nimic altceva decât intoxicaţie la nivel naţional,manipulare,şi abrutizare în masă,iar o întreagă naţiune nu face nimic altceva decât să asiste gură cască la acest circ ieftin,aflat chiar azi în faţa noastră.Cu toţii suntem vinovaţi pentru situaţia dată,pentru că de fiecare dată în preajma alegerilor fie parlamentare,fie prezidenţiale,ne căciulim cât se poate de rapid şi ieftin în faţa acestori manipulatori şi mari profitori,fără însă să ne gândim la consecinţele care urmează şi care aduc după ele tragedia,cum ar fi cinci ani de corupţie,de mită de promisiuni deşarte,cinci ani în care spitalele şi unităţile şcolare sunt lăsate în paragină,cinci ani de minciună şi foamete ,care nu pot duce România decât acolo unde-i este locul,adică în abis.Poate că în al douăsprezecelea ceas România se va trezi şi îşi va ridica toate valorile atâtea câte sunt la suprafaţă,odată pentru totdeauna,aşa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Comunismul a fost mereu rotiţa care a scârţâit în Europa,de aceea bătrânul continent a trebuit să consume tot uleiul pentru el,marea întrebare este dacă a făcut-o cu folos...doar timpul poate răspunde la o astfel de întrebare.

Cu regret în suflet că părăsesc cetate a eternă,această minunată şi incomensurabilă metropolă,am pornit spre aeroport,dar nu în prealabil de -a face unele cumpărături,care acasă se vor transforma în cadouri pentru cei dragi.Părinţii alături de Raluca intră în această ultimă categorie,dar mai nou au apărut şi copiii Feliciei,care deja au partea lor de jucării din pluş pusă deoparte,cu aceşti ursuleţi,iepuraşi şi căţei se vor delecta ei pentru o periadă lungă de acum-ncolo.

Ajunşi în faţa porţii de îmbarcare spre casă n-am putut să nu remarc că distanţa de la intrarea în aeroport şi până la această poartă de îmbarcare spre România,este cea mai mare distanţă de străbătut în comparaţie cu celelalte ţări ale Uniunii Europene,probabil că acesta este respectul lor pentru o ţară comunistă sau neocomunistă. Înainte de îmbarcare am făcut chiar ultimele cumpărături posibile din aria fără taxe,aflată la interiorul aeroportului,am cumpărat începând de la seturi cosmetice atât pentru dame cât şi pentru bărbaţi şi terminând cu câteva sticle de vin de cea mai bună caliate italiană.

După cum se ştie regiunea Verona este prima la productivitate şi calitate viticolă din Europa,depăşind chiar şi celebra regiune franceză Bordeaux.

-Felicia,dacă regreţi ceva din această excursie...

-Regret un singur lucru ,Emanuel,acela de-a nu te fi cunoscut mai repede,sincer în aceste zile petrecute alături de tine Emanuel au fost cele mai frumoase pe departe din viaţa mea,şi tandre totodată.

-Nici măcar în luna de miere ce urmează după nuntă,nu m-am simţit întratât de bine,iar principalul vinovat pentru toate acestea eşti tu Emanuel ,să ştii..

-Îţi mulţumesc mult Felicia,şi eu am acelaşi sentiment,acelaşi motiv şi aceeaşi vinovată..când m-am întors cu spatele şi am aruncat o monedă în acea fântână celebră din centrul Romei,gândul mi-a fost la tine,iar tu ştii asta Felicia..

-Emanuel îţi mulţumesc încă o dată şi probabil niciodată îndeajuns pentru toată susţinerea pe care mi-o acorzi.

Am sărutat-o pe Felicia din toată inima,ca ea să simtă că aparţine momentului,la sosirea în Iaşi,am fost aşteptaţi la aeroport de către Oana,sora Feliciei,care a fost însoţită de cei doi copii ai Feliciei,veniţi cu entuziasm pentru a-şi întâmpina aşa cum se cuvine mama.

Aidoma ca la plecare ,lacrimile n-au lipsit de pe feţele lor atât de nevinovate şi de caste,pe întreg parcursul drumului până acasă,copiii ne-au asaltat aproape fără preget cu întrebări legate de cadouri,Felicia i-a anunţat încă de la Roma despre existenţa acestora şi totodată despre faptul că ne-am ţinut promisiunea făcută la plecare.Odată ajunşi acasă,primul lucru pe care l-am făcut după cum era şi firesc,am despachetat geanta unde erau cadourile copiilor,iar bucuria acestora la vederea lor a fost fără margini,jucăriile din pluş sunt de-a dreptul fascinante ,doar acum realizez şi eu alegerea extraordinară pe care am făcut-o,altmiteri era foarte greu ,ca să nu zic imposibil de mulţumit această doleanţă a copiilor faţă de jucării.

Bineînţeles că nici dulciurile n-au lipsit din meniul lor,între ele şi jucării se dă marea bătălie în sentimentul unui copil.Având sufletul împăcat pentru că toate au ieşit aşa cum ne-am propus,am pornit şi eu agale spre casă,unde părinţii mă aşteptau nerăbdători,dar înainte de toate m-am oprit mai vesel ca niciodată la mult îndrăgita mea florărie,de unde am cumpărat tradiţionalul buchet de flori pentru mama.

Deşi cadoul pentru ea nu lipsea din bagajul meu,totuşi mpentru o femei florile reprezintă simbolul iubirii şi al tandreţei,iar fără de acest simbol simţeam că nu mă pot prezenta în faţa ei.

Entuziasmul creat de apariţia mea în casa părintească a fost unul extraordinar,bineînţeles mama a fost cea mai fericită,ca orice mamă de altfel care dintotdeauna şi-a iubit copilul sau copiii filial.O geantă plină de cadouri pentru părinţi a mai amplificat entuzasmul ducându-l aproape de culmile fericirii,a fost o seară magică care după lungi şi interminabile poveşti,toate legate de excursia mea la Roma,s-a încheiat aproape de orele dimineţii,şi dacă somnul nu-şi spunea cuvântul probabil că discuţiile mai durau trei zile.

În ziua următoare,de la sosirea mea în ţară,am sunat-o pe Raluca pentru a invita-o la cofetăria italiană,cunoscutul loc al nostru de întâlnire,pentru a-i oferi cadoul adus de la Roma şi de asemenea cum era şi firesc,pentru a depăna impresii la cald legate de această excursie şi nu numai.

Raluca a fost profund impresionată de cadoul primit,dar şi mai impresionată de povestea mahramei Veronicăi de la Manoppello.Biserica Sfântul Petru de la Vatican i-a stârnit multă curiozitate de asemenea,grădinile şi monumentele Romei,n-au rămas şi ele în afara interesului ei.Sunt sigur că această întrevedere a contribuit mult la creşterea voinţei pentru cultură a Ralucăi şi poate că i-a deschis şi mai tare ochii,pentru a putea face diferenţa dintre o valoare şi o nonvaloare,între conservarea valorilor şi distrugerea inexorabilă a lor,cu alte cuvinte între un destin ratat şi unul împlinit.Începând de astăzi,probabil că şi Raluca va mulţumi mai consistent destinului pentru şansa pe care acesta i-a oferit-o,de a deveni o certă valoare,în aceasta constă viaţa,iar la final cunoaşterea va triumfa obligatoriu în faţa scursurilor societăţii,care trebuiau să dispară de mult.

Pe lângă subiectul Roma,i-am destăinuit Ralucăi că titlul cărţii mele pe care am început-o chiar în această dimineaţă este Visul Spulberat,iar despre conţinutul ei puţin mai la vale,am ţinut cu tot dinadinsul să mai am şi câţiva aşi în mânecă pantru ca întâlnirile viitoare să aibă un contur,un subiect,altfel ar deveni mult prea monotoane şi personal nu doresc asta.O brumă de curiozitate nu strică, în viaţa omului,ba mai mult o împinge mai departe dându-i o intensitate mult mai mare.

După despărţirea de Raluca,m-am îndreptat spre Felicia pentru a-i face o vizită de curtoazie acesteia,bineînţeles având un buchet de flori în mână.După o lungă îmbrăţişare şi un sărut dulce,a urmat o discuţie despre existenţialismul actual şi undeva pe la sfârşitul ei i-am mulţumit cu tandreţe pentru momentele de neuitat petrecute împreună la Roma şi i-am promis solemn că acastă excursie nu va rămâne singura efectuată de noi împreună şi că anul viitor după terminarea examenului de bacalaureat pe care presupun că am să-l trec cu bine,vom merge în Spania la Valencia,pentru o temă de religie extraordinară,pe care merită s-o trăieşti la o intensitate mare.Deja pe faţa ei se putea observa cu ochiul liber cum curiozitatea lua locul entuziasmului şi cum pasiunea pentru religie luase locul sentimentului.

Legătura dintre Roma,locul unde ne-am simţit atât de bine şi Valencia este un foarte strânsă din toate punctele de vedere fiindcă Valencia a fost cândva o colonie militară romană,ba mai mult oraşul a fost fondat de către Imperiul Roman,arhitectura în mare parte se păstrează şi astăzi în stil gotic în unele părţi ale Valenciei,stilul gotic care în trecut a foct atât de venerat şi de popular în întreaga lume.

Clima este perfect asemănătoare cu cea a Romei,mult soare şi frig deloc,indiferent de anotimpul în care ne aflăm,şi cum pentru o femeie soarele reprezintă fericirea,Feliciei i-a intrat imediat la suflet această idee.Timpul se scursese pe nesimţite,aşa se întâmplă mereu când eşti în preajma unei persoane dragi şi se apropiase ora cinei,iar pentru a mai prelungi această discuţie în care ne afundasem atât de mult,am invitat-o pe Felicia la cină,unde altundeva decât la un restaurant italian,unde ne vom putea continua în linişte discuţiile noastre atât de tandre şi interesante de asemenea.

Cu zâmbetul pe buze,Felicia a acceptat pe loc şi probabil că dacă nu o invitam eu,o făcea ea pentru mine sau cel puţin aşa am simţit eu în entuziasmul în care mă aflam alături de persoana iubită.

Nu ştiu câţi oameni au băgat de seamă că într-o atmosferă atât de intimă şi atât de frumoasă cum este cea dintr-un restaurant,atracţia dintre cei doi îndrăgostiţi atinge apogeul,ochii devin cristalizaţi de-o lacrimă care stă gata să cadă,fiind împiedicată doar de către etică,privirile se întâlnesc la mijlocul drumului şi se lipesc într-un punct bine ale de cei doi ,se fixează până ce devin o marotă,şi de abia la momentul plecării ele se despart,zâmbetul se afişează larg pe faţa celor doi şi este practic fără preget,iar sufletul lor clocoteşte de emoţie,în interiorul lor aşteptând scânteia care declanşează sentimentul care deschide inima unuia pentru celălalt.

Cel puţin eu pot spune cu mâna pe inimă c-am simţit asta,de fiecare dată când mă aflam într-o asemenea ipostază cu persoana iubită,pe masa din restaurant era discret aşezată o lumânare aprinsă,semn că văpaia iubirii era deschisă pentru noi chiar înainte de a ne aşeza.Printre cuvinte tandre şi promisiuni pentru viitor,i-am relatat Feliciei că am pornit scrierea unei cărţi şi entuziasmul şi-a făcut rapid prezenţa în vorbirea ei...

-Cum se va numi această carte Emanuel..

-Visul Spulberat !

-Şi despre ce este vorba în mare,dacă poţi să-mi dezvălui puţin din conţinutul ei!Emanuel

-Prea mult n-am s-o fac,dar concluzionând,este vorba de-o devenire ratată a unui adolescent care îşi punea mari speranţe în viitor,atât în dragoste cât şi-n carieră,dar într-un final le-a ratat neverosimil pe ambele.

-Mulţumesc,Emanuel,felicitări pentru această iniţiativă şi mult succes pe mai departe.

-Mulţumesc pentru încurajări,Felicia!

Ceea ce nu ştie Felicia sau mă rog poate nu realizează încă,este faptul că tocmai ea prin estetica şi nobleţea ei îmi oferă o energie pozitivă pentru a avea puterea să merg mai departe,atât cu şcoala cât şi cu scrierea cărţii,şi pe deasupra mai este şi dragostea pentru ea,care dragoste uneori nu este tocmai uşoară,dar momentan mă simt în puteri pentru a le face pe toate,creez din ele un mare imperativ.

Întotdeauna în asemenea momente Felicia a avut un comportament exemplar,făcându-mă să mă simt exact ceea ce nu sunt,adică un mare cuceritor de inimi,la rândul meu şi eu am încercat să mă ridic la nivelul aşteptărilor ei şi consider că pe alocuri am reuşit.

Şcoala a demarat în trombă după cu era de aşteptat fiind şi ultimul an de liceu,materile pricipale cum sunt filologia şi istoria trebuie accentuate încă de la bun început,din punctul meu de vedere acest ultim an de liceu reprezintă maturitatea fiecăruia în parte,după acest an multe drumuri se vor despărţi,multe destine vor fi frânte şi cu siguranţă se vor ivi multe regrete şi remuşcări în ceea ce priveşte drumul vieţii.În nume personal mă consider pregătit pentru a face această trecere de la un nivel la altul şi de promisiune la confirmare,doresc să continui pe aceeaşi axă a cunoaşterii şi să aprofundez şi mai tare filologia la Universitatea din localitate,iar la sfârşitul verii viitoare ar fi pur şi simplu un miracol terminarea cărţii recent începute.

Scrisul ei merge bine momentan,în fiecare seară după ce mi-am terminat lectura pentru mâine la şcoală,încerc să-mi fac timp şi pentru scrierea cărţii,pentru asta îmi aloc preţ de-o oră,un gând de inspiraţie divină,şi sudoare multă.Ambele combinaţii,atât inspiraţia cât şi sudoarea sunt extrem de necesare pentru realizarea unei bune fresce.Încerc să leg sintaxele prin noţiuni univoce care să nu pună în prea mare dificultate cititorul şi povestirea să curgă cât mai lin la vale.

Într-o discuţie cu Raluca pe această temă,ea mi-a dat categoric dreptate,fiind la prima carte nu trebuie să mă afund prea tare într-o zonă crepusculară de unde cu greu aş mai putea ieşi,şi toată munca mea ar deveni dintr-o dată una obtuză şi plată de asemenea.În ultimul timp,dintr-un motiv sau altul am ocolit fără voia mea spiritualitatea,biserica şi doar acum fiind în sala de clasă care se află faţă-n faţă cu biserica nou ridicată şi auzind clopotele trase din clopotniţa acesteia,mi-am adus aminte că ar fi cazul să aduc spiritualul pe care l-am avut cândva,chiar şi aşa în răspăr cu programul încărcat.

Biserica reprezintă un loc solemn unde apropierea faţă de divinitate este maximă,iar această apropiere trebuie căutată zilnic,pentru ca legătura deja stabilită să nu se piardă.Din nefericire vechiul regim comunist a suprimat această instituţie sacră fără a se ţine cont nici măcar de slujitorii ei,care de altfel n-au fost tocmai puţini şi fără niciun strop de compasiune bisericile în mare parteau fost dărâmate şi slujitorii ei de vază au fost puşi în puşcării,condamnaţi la ani grei de temnită şi mulţi dintre ei n-au rezistat sistemului diabolic impus de către comunişti şi au murit ca ultimii oameni în aceste maşinării de distrugere în masă a tot ceea ce a însemnat valoare,atât spirituală cât şi culturală.

Doar aşa sistemul comunist şi-a putut impune propria doctrină în toate ţările pe care le-au acaparat,dar parcă dintre toate România a fost supusă unei violenţe de neimaginat şi pentru aceasta probabil că vom mai suferi mult timp de acum încolo.După terminarea orelor de curs,am făcut un scurt popas la biserică pentru a mă regăsi pe mine însumi în primă fază,iar pe urmă lumânările aprinse pentru sănătatea celor vii şi odihna în pace a celor morţi,au întregit tabloul ataraxiei după care tânjeam atâta vreme.

Seara simţind o inspiraţie mai profundă ca în alte seri,am dedicat-o cu întregime scrisului,aproximativ trei ore am lucrat fără preget la Visul Spulberat,şi consider că această inspiraţie s-a pogorât de sus datorită faptului c-am înnodat cât se poate de strâns legătura cu divinitatea.Până acum aceste pagini scrise în această seară solemnă sunt pe departe cele mai frumoase din întreaga carte.

În următoarea zi,la şcoală i-am spus Ralucăi şi ea la rândul mi-a confirmat că sunt zile în care jurnalul ei capătă o formă aparte,o inspiraţie parcă venită de nicăieri şi de pretutindeni,şi că în asemenea zile divinitatea îşi spune cuvântul ,în opinia ei.Şi că toate acestea au un sens,un contur,deşi la prima vedere multă lume le consideră doar simple întâmplări,dar ele mereu au fost controlate atât cât au trebuit,pentru a forma acel contur numit viaţă.

După orele de curs,m-am decis ca să-i fac o scurtă vizită Feliciei,pentru a-i mai vedea o dată acei ochi galeşi,pe care odată văzuţi e imposibil să-i mai dai uitării.După cum îmi este şi obiceiul buchetul de flori nu mi-a lipsit din mână,iar acest gest estetic accentuează şi mai tare zâmbetul de pe faţa ei.Felicia ca de obicei s-a comportat foarte drăguţ ,se putea observa asta cu ochiul liber,cum că-n prezenţa mea apare o schimbare radicală în comportamentul ei,până şi vocabularul ei este altul în convorbirea cu mine,ceea ce mă bucură enorm,pentru că toată afecţiunea ei nu reprezintă nimic altceva decât dragostea ei pentru mine.

Având copiii în preajmă am concentrat discuţia pe educaţia lor şi am convenit de comun acord că încă de la această vârstă fragedă organismul lor trebuie să se dezvolte prin înot,această ramură din sport care dezvoltă şi înalţă copilul mai bine ca oricare alta,şi trebuie exercitată acum cât mai mult.

Copiii trebuie obligatoriu să prindă un contur,să capete o brumă de aureolă,iar pentru toate acestea înotul este cheia,iar această cheie trebuie păstrată cu sfinţenie în sertarul vieţii.După înot şi dezvoltarea organismului,i-am propus Feliciei ca jocul minţii sau al gândirii să fie dansul sportiv,unde cu siguranţă ritmul paşilor contribuie în opinia multora decisiv la dezvoltarea gândirii,şi astfel copilul,primeşte raţiune exact la timp,pentru a putea face slalom printre obstacolele vieţii,care nu sunt puţine şi uneori nu sunt tocmai uşoare.Cu o astfel de educaţie şi disciplină,în opinia mea orice părinte ar fii trebuit să-nceapă perioada infantilă,decisivă practic în drumul fiecăruia prin viaţă.

Felicia este,lăsând subiectivitatea la o parte,o mamă model cum nu multe sunt în această ţară.ea intră în primul rând în complexul lui Oedip şi aceasta pentru educaţia copilului este primordial,după care este foarte răbdătoare şi caută să înţeleagă fiecare dorinţă a copiilor,fapt foarte rar întâlnit în zilele noastre,pe la noi.Copiii ei sunt foarte norocoşi că au pe cineva lângă ei care să facă diferenţa între bine şi rău.

Vacanţa de iarnă se apropie cu paşi mari şi odată cu ea sărbătorile de iarnă care sunt totodată frumoase şi obositoare de asemenea pentru că sunt prelungite mai mult decât este cazul,iar orice lucru în exces este posibil să fie şi dăunător.La noi tradiţia şi bucata sunt seculare,şi sunt păstrate cu sfinţenie doar că din punctul meu de vedere sunt înţelese greşit, aceste sfinte sărbători ar fi trebuit comemorate strict spiritual prin spălarea sufletului de păcate şi mai puţin comemorate prin bucate şi băutură care consumate în exces nu fac altceva decât să degradeze şi mai profund organismul.Noi cum nu avem o identitate clară,nu putem avea vreo limită,iar această delimitare este cauza multor probleme cu care se confruntă România azi.

La Iaşi a început să ningă ca-n poveşti ,străzile sunt acoperite cu un strat gros de nea,tocmai ideal pentru bucuria copiilor,care sunt traşi cu sania de regulă de către părinţii lor sau fraţii lor mai mari.Fericirea de pe feţele copiilor este practic incomensurabilă în aceste momente,îmi aduc bine şi eu aminte cum tatăl meu mă trăgea cu sania de-a lungul uliţei satului şi în acele momente mă simţean stăpânul universului şi nu doream să mă schimb cu nimenea în lume.Dar din nefericire sunt puţini acei părinţi care se gândesc la fericirea copiilor în astfel de momente, şi sunt mult mai preocupaţi de prepararea bucatelor pentru masa de Crăciun,iar copiii simt asta şi-n timp între ei şi părinţi se creează o barieră,un zid practic care duce la răcirea relaţiei şi pune o distanţă remarcabilă între unii şi ceilalţi.

Timpul şi spaţiul sunt judecătorii supremi,iar ei sunt doar în măsură să decidă cine a avut  dreptate şi cine nu,eu doar constat că fericirea acestor copii se află în mâinile noastre şi cum numeni nu s-a cerut în această lume şi pe acest pământ,putem fiecare să concluzionăm.

Dacă nu eram îndrăgostit lulea de Felicia ,cu siguranţă mă izolam în casă cu ocazia vacanţei de iarnă şi a sărbătorilor totodată ,şi probabil devoram carte după carte,acumulând vaste cunoştinţe,Felicia reprezintă singurul motiv,unul foarte întemeiat de altfel,pentru care am părăsit locuinţa cu ocazia sărbătorilor.

Cadourile aşezate cu tact sub bradul de Crăciun,frumos împodobit,au adus zâmbetul mult aşteptat pe feţele copiilor,care practic aşteaptă de la un an la altul acest moment magic,când întreaga poartă a raiului se deshide pentru ei şi lumina sfântă coboară direct în sufletele lor creându-le o linişte interioară de care aceştia au mare nevoie pentru anii ce vor urma.

Asemenea momente trăite în jurul bradului alături de cei dragi sunt foarte rare în viaţă,şi de aceea merită trăite din plin,cu singura condiţie ca sentimentele tuturora să fie cât se poate de adevărate,viaţa în sine este scurtă şi merită savurată cu orice ocazie în special acum când alături de noi îi avem pe aceşti îngeraşi care transformă prin puritatea lor negrul în alb şi albul în roz,şi totul devine instantaneu mult mai vizibil şi mai volubil.

Am cântat cu toţii colinde tradiţionale,specifice Crăciunului,ne-am împărţit cadouri unii altora şi aşa fiecare în sinea sa a devenit Moş Crăciun şi odată cu el mai altruişti aşa cum ar fi trebuit să fim pe tot restul anului.Ne-am pus dorinţe în gând cu multă speranţă de împlinire în noul an şi fie ca bunul Dumnezeu să ne audă şi să ne vadă iar într-un final să ne călăuzească paşii după voia şi bunătatea sa de care a dat dovadă până înziua de azi.Dorinţele noastre fără ajutorul lui sunt deşarte,de aceea niciun moment El nu trebuie dat uitării sau înlăturat din viaţa noastră,care şi aşa este destul de săracă spiritual.

Sărbătorile au trecut frumos şi repede alături de cei dragi,dar în fond cei care au oferit o strălucire sărbătorilor au fost copiii Feliciei,şi de aceea am insistat ca după sărbători să facem o vizită împreună la Muzeul Naţional de artă Nicolae Toniţza din Iaşi.

Arta se împleteşte de minune cu educaţia copiilor,pentru că aduce una dintre cele mai importante minuni ale vieţii,în speţă estetica,care alături de religie sunt principalele moşteniri ale Evului Mediu şi ele trebuie conservate cu sfinţenie până când va mai exista viaţă pe pământ.

De ce Nicolae Toniţza..pentru că a conceput arta în speţă pictura ca pe un imperativ al vieţii,fără de care el n-ar fi existat şi prin acest imperativ i-a oferit artei un contur şi o estetică cum nu mulţi pictori români contemporani şi nu numai au reuşit să facă.Pe lângă această estetică Tonitza a iubit Iaşul mai mult ca pe oricare altul,a fost practic casa lui şi locul unde s-a afirmat atât ca pictor cât şi ca profesor.În afara frescelor executate cu o voinţă ieşită din comun,el a mai pictat şi în interiorul bisericilor ca de exemplu cea din Văleni sau cea de la Poeni.

Tonitza expune chiar şi în afara ţării la Barcelona,Amsterdam sau Bruxelles având parte de multe aprecieri din parte audienţei,în 1933 se întoarce la Iaşi,în oraşul mult iubit şi ocupă funcţia de profesor la şcoala de Arte Frumoase din localitate.Aruncând o privire atentă asupra operelor lui,aflându-ne aici la Muzeul Naţional dedicat persoanei în cauză,pot spune cu mâna pe inimă că Nicolae Toniţza şi-a dat seama că viaţa cere un singur lucru adică aducerea copilului de la speranţă la certitudine,şi de aceea avem în faţă-Portret de copil,Copiii şi familia,Mama şi copilul,Catrinca portret,şi toate sunt realizate parcă cu o nevinovăţie de copil,apoi Malul Mării,Fetiţa Pădurarului,Grădina din Văleni,Coadă la pâine,Pregătire pentru masă sau Nud cu spatele,sunt cele mai de seamă opere ale lui Toniţza care de nenumărate ori lasă privitorii cu ochii -n lacrimi şi cu multe suspine.

Nu sunt un critic de artă,dar liniile şi aşezarea per