Cuvânt înainte
Madrid-ul este un oraş al culorilor şi al contrastelor însă pentru unii este şi va rămâne mereu oraşul umbrelor. Mă refer la aceia care nu se văd pe parcursul traseelor turistice, aceia care muncesc 10 sau 12 ore pe zi pentru bani cu care abia îşi pot asigura existenţa până a doua zi când o vor lua de la capăt pradă deznădejdii. Din autobuzul pentru turişti pierzi defapt tot ceea ce înseamnă Madrid. Aşezat confortabil în scaunul tău nu ai cum să observi foamea, mizeria, disperarea, sutele de drogaţi şi de prostituate, hoţii, şarlatanii, rasismul. Ceea ce vezi este doar o mască strălucitoare care acoperă o faţă mult mai hidoasă. Străzile sunt împânzite de emigranţi legali sau ilegali, ecuadorieni, români, marocani, chinezi, dominicani, bolivieni, africani, polonezi. În parcuri găseşti droguri. La colţurile străzilor lăturalnice şi în gurile de metrou se vând filme piratate, umbrele, ceasuri, curele, orice poate aduce un euro. Strada Montera din centrul oraşului e strada prostituatelor. Lavapies e cartierul mizeriei, al dealerilor de droguri, al peştilor, al infracţiunii, iar în Carabanchel, un alt cartier mărginaş prost comunicat cu restul Madrid-ului, ţi se poate întâmpla orice noaptea.
Îţi voi arăta acest oraş aşa cum este el în realitate, voi încerca să demontez mască, după mască, după mască … până când va rămâne palid adevărul şi vei înţelelege ce înseamnă să îţi doreşti un nou început. Tu cât ţi-ai permite să sacrifici pentru un vis ?
AŞA ÎNCEPE TOTUL
Aveam 20 de ani când am pus pentru prima dată piciorul pe pământ spaniol, iar acum când aştern aceste rânduri pe hârtie am 24. Ciudat, am plecat din Timişoara la data de 1 Aprilie cu o firmă fantomă care avea să ne treacă graniţa pe toţi cei care ne aflam în acel autobuz, arătând pentru noi acei 500 de euro pe care legea prevedea că trebuie să-i deţinem la ieşirea din ţară. Este o zi de care nu îmi aduc aminte nici astăzi cu plăcere, am să să spun doar că nu pot uita ochii celor dragi în momentul în care am ieşit pe uşă cu rucsacul greu atarnându-mi pe spate. Eu nu ştiam încotro mă îndrept, plecam în necunoscut cu 300 de euro de cheltuială în buzunar. Nici măcar nu aveam bine definit motivul plecării mele. Era visul meu şi atât, o provocare care mă costase 6 luni de lucru şi de economii pe un salariu mic. Nu mă intesera atât de mult să câştig bani, nu era principalul scop, mă interesa doar să ajung acolo. Aveam un bilet de drum dus-întors valabil 6 luni chipurile, care s-a dovedit a fi o ţeapă din partea firmei fantome de transport. Cu alte cuvinte credeam că pot să cheltui până la ultimul euro, credeam că am siguranţa reîntoarcerii acasă însă nu era aşa, iar eu nu bănuiam nimic.
Drumul a fost obositor însă deosebit de interesant pentru un puşti care nu mai ieşise din ţară niciodată şi părea că în faţa ochilor mei se deschide o altă lume. E adevărat, cei care obişnuiesc să iasă din ţară ştiu că o cu totul altă lume există dincolo de graniţele României. Am trecut pe rând prin 4 ţări. În Ungaria mi-au atras atenţia casele din localităţile mici prin care treceam şi îmi păreau atât de asemănătoare cu cele de pe la noi încât aveam ciudata senzaţie că nu ieşisem din România. Austria însă m-a captivat prin ordinea şi curăţenia omniprezente. Gardurile vii care delimitau curţile caselor erau tunse, la fel ca şi gazonul, chiar şi obiectele din curţile oamenilor erau ordonat aranjate. Italia cu munţii cu piscuri învelite în ceaţă şi sate presărate în munţi care păreau părăsite m-a făcut să uit pentru o clipă de plecare, de tot amalgamul de sentimente care îmi întunecau raţiunea, de necivilizaţii din jurul meu şi am adormit ghemuit pe scaun cu soarele în ochi. M-am trezit când autocarul trecea de-a lungul Coastei de Azur şi nu mi-am putut dezlipi ochii de la geam. Mi-am spus că acolo e Paradisul. Sute de yahturi,valuri albastre, soare, terase, turişti, avioane decolând, palmieri şi ceva ce nu mai văzusem, stânci parcă înălţându-se din valuri. E dificil să descrii în cuvinte acea zonă, dar aveam să înţeleg mai târziu că la fel ca şi turiştii Madrid-ului, nu admiram decât masca superbă a acelor locuri şi îmi scăpa din vedere tot ceea ce se ascundea sub ea. Acele oraşe au rămas cu toate acestea undeva în mintea mea, ca nişte bucăţi de Paradis aruncate pe Pământ, cu străduţele lor înguste, terasele şi cafenelele deosebit de cochete, clădirile vechi, palmierii şi aerul acela boem. Restul drumului a fost pentru mine plictisitor şi am adormit din nou în cele din urmă cu acele emoţii pe care le aveam la fiecare punct de frontieră. După alte câteva ore de somn agitat am simţit autocarul oprindu-se şi un nod în gât. Ajunseserăm la ultima frontieră, eram cu un picior în Spania. În faţa noastră un alt autocar românesc tocmai era întors în Franţa. Doi poliţişti de frontieră au cerut paşapoartele tuturor celor din autocarul în care mă aflam, au urmat apoi câteva minute de aşteptare. Ni s-au restituit paşapoartele şi fără nici un fel de justificare i s-a comunicat şoferului că trebuie să se întoarcă înapoi pentru că nu i se va permite intrarea în Spania. Poliţiştii au coborât şi au urcat în autocarul rusesc care tocmai parcase lângă autocarul nostru. În acel moment şoferul nostru a călcat pedala de acceleraţie într-un moment de inspiraţie pe care niciodată nu l-aş fi aşteptat din partea sa. În viteză şi cu speranţa că nu se vor sinchisi să ne urmărească, ne îndreptam către Madrid, cu opriri în toate marile oraşe de pe traseu. Era noapte şi nu am văzut nimic pe geam. Nu ştiu decât că de dimineaţă autobuzul alerga încă pe şoselele Spaniei şi că următoarea oprire va fi Valencia. Ocoliserăm deci foarte mult pentru a lăsa la destinaţie fiecare om în parte. De cum am văzut relieful deşertic, dealurile de pământ roşu presărate ici şi colo de ciulini şi tufe, am avut certitudinea că mă aflu în Spania. Eram bucuros că voi ajunge în Madrid pe zi pentru că dacă am fi ajuns noaptea chiar nu aş fi ştiut ce să fac. Îmi pusesem în gând că în cel mai rău caz voi găsi un bar sau o benzinărie non-stop unde să mă aciuiesc în siguranţă până dimineaţa. Aveam să aflu mai târziu că în Spania toate magazinele se închid după ora 22:00 şi străzile rămân pustii în timpul săptămânii. Au mai trecut doar câteva ore şi m-am trezit în după-amiaza acelei zile în autogara Mendez Alvaro din Madrid, cu acel rucsac în spate pe care îl urăsc şi în ziua de azi şi cu privirea aceluia care lăsase tot ceea ce avea urmărind un vis, iar acum se întreba dacă are cu ce să plătească preţul. Trebuia să găsesc un loc în care să petrec noaptea, ştiam că este cel mai important lucru, de restul aveam să mă ocup ulterior. Am avut noroc, cineva m-a aşteptat în autogara, o persoană care nu va fi menţionată în această carte şi despre care pot spune doar că m-a ajutat să ajung la un motel în acea zi şi cu multe alte lucruri ulterior dar a şi zdruncinat humea mea. Am ridicat rucsacul şi cu paşi mici sub greutatea lui, am coborât la metrou. Limba pe care o auzeam se asemăna doar puţin cu cea din telenovelele de pe la noi, oamenii vorbeau repede, abia reuşeam să desluşesc un cuvânt sau două din ceea ce spuneau. Mi-am dat seama atunci că toate eforturile mele de a învăţa limba spaniolă acasă încercând să fiu atent la dicţie în telenovele sau citind din ghidurile de conversaţie fuseseră zadarnice. Era dificil să cumpăr un tichet de metrou, mi se părea ciudat să spun vreun cuvânt în spaniolă, aşteptam cu nerăbdare să ies de sub pământ şi să văd lumea de afară, să văd unde ajunsesem, în mine se amestecau prea multe stări, mă simţeam cu adevărat inconfortabil. În metrou aveam impresia că toată lumea mă priveşte, eram doar un alt emigrant ilegal în plus. Totul reprezenta ceva nou, metroul, limba pe care o auzeam, îmbrăcămintea celor din jurul meu, atât de simplă şi neglijată.
Am ieşit din subteran într-o piaţă micuţă care mi-a plăcut mult de prima dată. Era răcoare dar îmi aduc aminte de razele soarelui gâdilându-mi faţa. Ulterior aveam să evit acel loc întrucât aflasem că acela era cartierul homosexualilor şi lesbienelor. Nu am avut vreo temere ci doar o reticenţă preconcepută, o dovadă a mentalităţii îngrădite de bariere psihologice cu care am fost crescut în România. M-au fascinat de prima dată străzile înghesuite, pavate cu dale de piatră, coloritul de oameni din jurul meu, acel ritm alert în care se petrecea totul. Oriunde m-aş fi uitat ceva se întâmpla. Un negru vinde CD-uri piratate cu ochii în patru ca nu cumva să apară poliţia şi să-i confişte marfa, într-o pescărie un vânzător curăţă de solzi un peşte imens, tineri întinşi pe jos pe dalele de piatră se îmbrăţişau şi se sărutau, totul părea permis, ca şi cum aş fi ajuns într-o altă lume cu alte idei, alte sisteme de valori, altfel construită. Aşa şi era.
Mă uitam după plăcuţe pe care să scrie "Hostel", erau peste tot. Am întrebat de preţuri şi erau prea piperate pentru buzunarul meu, am fost nevoit deci să-l aleg pe cel mai ieftin. Erau 8 paturi într-o cameră, paturi suprapuse şi strâmte, nimic altceva decât un apartament renovat şi improvizat astfel încât să servească scopului de motel pentru turiştii cu posibilităţi mai modeste. Am decis să înoptez la motelul acela pentru suma de 14 euro pe noapte. La urma urmei, o altă ofertă mai bună nu aveam. Era însă devreme şi îmi rămăsese timp până la lăsarea serii. Planul era să mă plimb şi să mă odihnesc în această primă zi în Madrid, iar a doua zi aveam de gând să găsesc o cameră de închiriat. Un lucru foarte interesant pe care l-am văzut în Madrid a fost că toţi stâlpii de electricitate din oraş, inclusiv faţadele clădirilor serveau drept avizier. Erau anunţuri peste tot. Anunţuri ale prostituatelor cu numerele de telefon, solicitări de locuri de muncă, oferte de servicii, închirieri de camere. Întregul oraş era îmbrăcat în hârtie, ca şi cum ar fi fost o convenţie generală ca anunţurile să se lipească pe stâlpi şi pe clădiri. La acea trecere de oameni nici nu mă miră, era imposibil ca cineva să nu observe într-o zi anunţul tău. Muncitorii de la curăţenie lucrau neîncetat. În urma lor alte anunţuri erau lipite. Ritmul marelui oraş era de neoprit.
M-am întins pe patul care îmi fusese dat în primire şi am început să scotocesc în rucsac după pogăcelele pe care le aveam la mine de acasă. Mâncarea nu avea să fie o problemă câteva zile, aveam la mine suficientă. Nu reuşeam să adorm, nici să realizez cu toată fiinţa mea că mă aflu undeva la 3500 de km de Timişoara. Am ieşit să inspectez locul în care mă aflam. O bucătărie, o baie, o cameră de zi cu televizor, nimic mai mult. În jurul meu turişti, dintre care unii au încercat să intre în vorbă, dar nu am reuşit să vorbesc decât cu cei care ştiau engleză. Spre norocul meu cel de la recepţie era unul dintre ei şi dacă aveam nevoie de ceva nu era o problemă să întreb unde găsesc. După câteva ore mă cunoşteam cu câţiva dintre colegii de cameră şi cum erau turişti vorbitori de engleză mai schimbăm câteva cuvinte din când în când. La lăsarea serii ne-am adunat cu toţii în bucătărie unde am început să povestim, să fumăm şi să bem vin ieftin de 1 euro litrul. A fost o seară plăcută şi m-am retras la culcare târziu pentru că în ciuda oboselii tot nu aveam somn aşa că m-am întins în pat şi am adormit forţat.
A doua zi de dimineaţă m-am trezit surprins că nu mă aflu în patul meu din Timişoara, a fost cu adevărat ciudat ca şi cum o parte din mine rămăsese acolo acasă şi cealaltă, acel eu din Madrid, se rătăcise şi nu mai găsea drumul înapoi. Mi-a luat câteva minute să mă dezmeticesc şi să-mi amintesc de plecare, de drum, de seara trecută şi de faptul că nu aveam timp de pierdut, trebuia să găsesc ceva de închiriat. În regim de motel mi-ar mai fi ajuns banii cel mult două săptămâni. Am ieşit din motel uşurat de povara rucsacului meu chinezesc care începuse deja să dea semne că se destramă şi am intrat la metrou. Am luat una din zecile de hărţi de metrou gratuite şi aşa cum fusesem sfătuit am plecat spre Plaza de Castilla, zonă a Madrid-ului renumită a fi foarte frecventată de români. De la început am avut o reticenţă în a fi sociabil cu propriul meu popor. Ştiam că e greu să întâlnesc în acele condiţii oameni de calitate, ştiam ce am văzut în jurul meu în autocar şi instinctul îmi spunea să fiu suspicios la orice fel de gest binevoitor şi gratuit.Când am ieşit din gură de metrou în Plaza de Castilla primul lucru pe care l-am văzut au fost turnurile înclinate denumite "Poarta spre Europa", o construcţie impresionantă şi una dintre cele mai înalte din Madrid. Ştiam că în acea zonă se află singură biserică românească ortodoxă din Madrid şi că Duminica românii patroni de firme veneau să îşi caute muncitori, însă a nu avea acte, aşa numitele "papeles" aproape că îţi anula orice speranţă de a găsi de lucru. A-ţi găsi de lucru fără acte este mai mult o chestiune de noroc şi de conjunctură. Trebuie să te recomande cineva, altfel nu prezinţi încredere, eşti un nimeni pentru că mai sunt o sumedenie de oameni în situaţia ta care doresc să ocupe postul tău. Orice ţi s-ar spune, nu poţi face decât să te comporţi după bunul plac al patronului tãu şi deşi ştiam aceste lucruri nu aveam de gând să irosesc posibilitatea de a încerca să-mi găsesc ceva de lucru, orice. Încolţise în mintea mea ideea de a câştiga şi ceva bani odată ajuns aici, de a încerca să rămân, de a mă întoarce în ţară cu o cât de mică realizare însă nu cu mâna goală.
Am cules de pe stâlpi câteva anunţuri de chirie şi am telefonat. Telefon aveam din România, iar cartelă îmi luasem în Madrid. Iniţial am sunat la anunţurile date de români însă toţi cereau "fianţă", adică plata pe încă o lună în avans. Nu îmi puteam permite să am blocaţi la un străin nişte bani cu care mai puteam închiria încă o lună un acoperiş deasupra capului. Am renunţat după câteva ore în care am dat telefoane şi m-am învârtit pe străzi curios să cunosc cât mai mult din ceea ce avea de arătat oraşul. Am fost nevoit să mă întorc la hostal şi să închiriez încă o noapte. A doua zi de dimineaţa am lăsat bagajele şi am plecat din nou cu metroul într-o zonă periferică a madridului numită Usera. Acest cartier era împânzit de "locutorii", mici localuri cu cabine telefonice de unde se putea vorbi în străinătate la tarife mici şi se puteau efectua transferuri de bani on line. În aceste locutorii de asemenea se obişnuieşte să se lase tot felul de anunţuri pe panourile de pe pereţi care nu lipsesc în niciunul dintre aceste localuri. Am intrat din locutoriu în locutoriu, de această dată acordând o importanţă mai mare anunţurilor date de sud-americani. Aceştia niciodată nu au cerut acea "fianţă" unui chiriaş, nu m-ar mira ca acest obicei să-l fi adus în Spania tot noi, românii. Am telefonat până seara la diferite persoane. Pentru că vorbeam prost şi reuşeam să mă fac înţeles cu dificultate mi-a fost de câteva ori închis telefonul, alteori am fost chemat să vin să vorbesc cu proprietarul la adrese din cartier pe care mi-a fost imposibil să le găsesc şi în cele din urmă am reuşit să vorbesc despre chirie cu o ultimă persoană care îmi dăduse întâlnire la ora 22 în apartament. Am plecat spre metrou pentru că trebuia să-mi iau rucsacul cu lucrurile mele de la hostal. Când m-am întors în Usera era deja târziu, într-un sfert de oră puteam să sun la uşa proprietarului aşa că m-am aşezat pe treptele unui bloc şi am aşteptat îngrijorat să treacă timpul.
ESTHER ŞI VICTOR
Am sunat la uşă şi mi-a deschis uşa o femeie care m-a privit surprinsă. Am reuşit să-i spun că vorbise cu mine mai devreme la telefon şi că dacă ea nu mă va primi în chirie urmă să-mi petrec noaptea pe afară, i-am spus că nu va avea probleme de nici un fel cu mine şi am scos banii, 100 de euro, bani pentru care negociasem la telefon închirierea pe o lunã a unui pat pe salon. Uşa mi s-a deschis şi am fost invitat înăuntru. Femeia avea cam 35 de ani şi era creolă, scundă, plinuţă la fel ca majoritatea sud-americancelor ,dar cu trăsături frumoase şi un păr creţ, ondulat, vopsit blond. M-a condus în camera de zi unde mi-a arătat lipit de perete un pat mic, o saltea pe un suport de metal cu arcuri. Acela urma să fie patul meu însă nu mă puteam considera chiriaş până când nu avea să vină soţul ei de la lucru. El avea să dea verdictul final în ceea ce mă privea. Am început să cercetez cu privirea locul în care mă aflam. Apartamentul era sărăcăcios şi friguros. Tencuiala cădea constant de pe pereţi. Bucătăria era mică, mobila era veche. Pe uşa de la bucătărie era un afiş cu zilele săptămânii şi fiecărei zile îi corespundea un nume, probabil al altui chiriaş. Aşa am înţeles că în apartament mai locuiesc cel puţin 7 persoane. Câteva bătăi în uşă mi-au întrerupt firul gândurilor şi m-am trezit în faţa ochilor cu un bărbat pe la vreo 37 de ani, de statură medie, cu un corp foarte bine clădit şi nişte picioare scurte, în totală asimetrie cu restul corpului. Buzele groase şi nasul turtit îl făceau să arate cel puţin ciudat. Tenul său era mult mai închis decât al femeii iar părul îl avea lins, negru şi des. Avea acel gen de păr pe care ori îl tunzi ori îl laşi să crească aşa cum vrea pentru că nu-l vei putea pieptăna niciodată.
S-a aşezat la masă şi a cerut mâncare. Femeia i-a adus o supă albicioasă care mirosea urât şi avea înăuntru oase şi ceva ce semăna cu grăsimea de porc în cea mai scârboasă stare a ei. Nu erau defapt nimic altceva decât urechi de porc însă asta urma să aflu mult mai târziu. După ce a înfulecat cu poftă câteva înghiţituri, a schimbat câteva cuvinte cu femeia sa şi mi-a spus că se numeşte Victor şi că pot să rămân liniştit ca şi chiriaş. A terminat tot ce avea în farfurie şi s-a întins pe celălalt pat de pe salon şi a dat drumul a televizor. Femeia i s-a alăturat în braţe. Urmăreau un serial de comedie al televiziunii locale, râdeau cu poftă iar eu nu înţelegeam nimic. Uneori Victor se întorcea spre mine şi pierdea minute bune încercând cu răbdare să îmi explice fazele mai hazoase. Aşa au trecut mai multe zile şi ajunsesem să cunosc şi ceilalţi chiriaşi, iar despre femeie aflasem de la Victor că se numea Esther. Apartamentul avea trei camere plus salonul (camera de zi). În două dintre camere locuiau două familii de bolivieni, iar în cea de-a treia, lângă al cărei zid se află patul meu, stăteau Victor şi femeia sa.
În fiecare seară cineva era însărcinat cu curăţenia. Şi eu primisem o zi în care trebuia să curăţ tot apartamentul. Cu toate că era sărăcăcios, era deosebit de curat, femeia nu stătea nici o clipă, ştergea praful, deretica prin bucătărie, punea rufele la uscat, era o gospodină desăvârşită. Nu am văzut-o niciodată certându-se cu Victor. Râdeau mereu, acel apartament sărăcăcios părea micul lor paradis, erau mereu îmbrăţişaţi şi de nedespărţit. Din a doua zi în apartament am început să întreb de lucru. Primul pe care l-am întrebat a fost Victor. El mi-a spus că este dificil să îmi găsesc ceva de lucru fără să am acte dar că îşi va întreba şeful. Mă măsura cu privirea şi ştia cred că nu aveam cum să rezist un timp îndelungat muncind în construcţii. Eram conştient şi singur de acest lucru. Mă bucurasem că cel puţin cu Victor şi cu Esther mă înţelegeam bine.
Priveam deseori masa de sticlă din sufragerie. Erau nelipsite de pe ea două statuete din porţelan reprezentând un băiat şi o fată care păreau a se fi certat. Esther insista ca atunci când le curăţăm să o facem cu grijă că nu cumva să le spargem. Victor mi-a spus într-o seară că acele statuete le-a cumpărat demult când s-a certat cu Esther şi i le-a dăruit ca dovadă a dragostei lui. Pe statueta care închipuia un băieţel era scris numele lui Victor ,iar pe cea care întruchipa o fetiţă numele lui Esther. Uneori mă gândeam la primele mele zile în acel apartament. Mă mai gândesc şi acum, după 4 ani. A fost rău. Cu adevărat rău. Dar cu siguranţă era loc de şi mai rău. Era atât de frig încât dimineaţa ieşeam din casă ca să mă încălzesc la razele soarelui de Aprilie. Seara scriam sute de anunţuri pentru angajare, "chico serio busco trabajo" (băiat serios caut de lucru). Le lipeam dimineaţa pe stâlpi, în locutorii, pe faţadele clădirilor şi tremuram de emoţie când vedeam că cineva rupsese din anunţ un număr de telefon, dar niciodată nu mă suna nimeni. Cu această ocazie începusem să cunosc bine cartierul. Coborâm în Plaza Legazpi, unde priveam cele două statui impresionante, doi luptători călare pe doi cai pegas cu aripile larg deschise. Palmierii creşteau spontan în faţa blocurilor şi eram încântat de ceea ce vedeam dar starea de tristeţe nu mă părăsea. Nu aveam de lucru. 1 euro devenise o sumă importantă, o pâine şi o pastă de brânză topită, mâncarea pe o zi. Poate uneori mai cumpăram iaurturi de fructe din cele mai ieftine sau chips-uri deşi supermarket-urile afişau sute de produse ademenitoare. Când dădeam telefoane ca să întreb de angajare mă durea fiecare monedă pierdută inutil pentru că neavând acte eram refuzat mereu. Serile le petreceam vorbind cu Victor care mă ajuta să învăţ să vorbesc corect. Era deja sezonul corridelor, luna aprilie se apropia de sfârşit şi Mai avea să aducă schimbări radicale pentru toţi. În timp ce el îmi vorbea despre corride şi tauri eu mă gândeam că voi plăti chiria pe lună care vine cu ultimii bani.
Îngrijorat am sunat la firma de transport ca să mă interesez în cazul unei eventuale întoarceri acasă, dar am aflat că mai am de plătit 80 de euro în cazul în care doresc să mai beneficiez de serviciile lor. Aveam de ales acum între a rămâne în Madrid cu riscul de a ajunge în stradă sau a mă întoarce în acele zile în Timişoara. La urma urmei bunicii care mă crescuseră mă aşteptau acasă, mă temeam că li se poate întâmpla ceva în absenţa mea, iar pe de altă parte, misterul acelui oraş cu un parfum ciudat şi vicios mă făcea să îmi doresc să îl descopăr.
ÎN APARTAMENTUL DIN USERA
Deşi îmi repugnă ideea ar trebui să scriu şi despre bolivienii din apartament, măcar câteva rânduri. Prima familie era o familie de mizerabili. Un tip ciuturiu, cu părul creţ şi brunet şi verişoarele sale care de la început mi-au făcut o proastă impresie. Se spălau rar şi asta nu pentru a face economie de apă ci pentru că nu le stătea în obicei. Aveau totuşi grijă să scuipe peste tot în baie când atunci când intrau la duş şi mintea mea refuză să imagineze toată suita de lucruri pe care le-ar mai fi putut face acolo. Devenisem cât se poate de distant cu această familie pentru care ideea de civilizaţie ar fi însemnat o tortură îngrozitoare.
Trebuie să lămuresc cititorul şi să spun că într-un astfel de apartament nu se poate face baie prea des pentru că toţi ceilalţi vor ridica glasurile considerând că vor plăti apa pe care tu o consumi. Nu se pot spăla hainele prea des. Ai nevoie de detergent, şampon, săpun, toate ale tale pentru că oamenii sunt în general zgârciţi cu fiecare bun al lor.
Ceilalţi bolivieni erau diferiţi. Băiatul avea 25 de ani iar femeia era cu cel puţin zece ani mai în vârstă. Abhram şi Mabel. El lucra într-un supermarket cunoscut ca locul preferat pentru cumpărături al celor bogaţi, cu puncte de vânzare în toată Spania, El Corte Ingles, reprezentat de George Clooney în reclame. Unul dintre puţinele magazine din care hoţul prins este predat poliţiei şi pregătit pentru repatriere. Abhram era designer pentru o gamă largă de produse care se vindeau în El Corte Ingles ceea ce mă făcuse să cred că se ridică la un alt nivel decât compatrioţii săi. Mabel lucra ca internă, adică menajeră într-o vilă la o familie spaniolă şi era liberă doar la sfârşit de săptămână. I se asigura casă, masă şi un salariu lunar. Era o femeie cu suflet bun, am observat din prima clipă şi mereu mă servea cu o porţie din ceea ce gătea, iar eu din situaţia în care mă aflam nu puteam refuza. Cred că aceste gesturi au atras asupra mea antipatia lui Abhram.
Îmi aduc aminte cu claritate o Duminică. Sâmbăta şi Duminica sunt cele mai proaste zile posibile pentru a cumpăra mâncare şi asta pentru că toate alimentarele sunt închise şi singurii care mai au mâncare de vânzare sunt chinezii. Aceştia însă vând totul la preţ dublu sau chiar triplu în micile lor magazine alimentare.Sunt deosebiţi de zgârciţi şi se autoizolează de cei care nu sunt asiatici.
Nu făcusem suficiente cumpărături de vineri şi am rămas în acea Duminică fără mâncare. Victor şi Esther nu erau acasă. Am încercat să dorm dar începuse să mă doară foarte tare stomacul şi capul şi nu am reuşit. Singura care a observat că se întâmplă ceva cu mine a fost Mabel care mi-a pregătit pe loc o porţie mare de mâncare. Nu ştiu cum ar fi trecut pentru mine acea zi dacă nu ar fi fost ea. Nu înţelegeam bine limba însă cred că a avut discuţii cu Abhram pentru acea farfurie cu mâncare. Dar Mabel era aceeaşi persoană bună în fiecare zi.
Într-o seară târziu pe când încercam să adorm, Victor a adus cu el câţiva colegi de la lucru. Nu am văzut în viaţa mea oameni atât de beţi, nu ştiu nici acum unde găseau puncte de sprijin însă reuşeau să meargă încă pe ambele picioare. S-au aşezat pe canapeaua alăturată şi făcând abstracţie de prezenţa mea au continuat să bea pe rând dintr-un singur pahar cu muzică la maxim. Încercam să adorm însă era imposibil. Mă zvârcoleam în pat încercând să mă gândesc al altceva însă râsetele lor mă zgâriau pe creier. Nu era nimic de făcut, închiriasem doar acel pat şi beneficiam de el din plin. Nu a durat mult şi am fost trezit şi invitat să beau cu ei. Nu am refuzat. Alternativa ar fi fost încercarea inutilă de a adormi cu perna pe cap. Am primit şi eu bere din acelaşi pahar care trecea pe la fiecare şi am băut până spre dimineaţă. Ecuadorienii băuseră până la fază la care le rezulta dificil să nimerească gura cu paharul şi vărsau pe ei însă erau de o perseverenţă rară. Eu am adormit. Când m-am trezit plecase toată lumea, după ce am înţeles de la Esther că dormiseră între sticlele goale pe jos, vomitaseră peste tot în baie şi pătaseră toţi pereţii cu bere. Victor, întins pe canapea, se zvârcolea cu dureri de cap îngrozitoare. Esther bosumflată nu-i acorda nici o atenţie, insensibilă la gemetele sale. M-am înduplecat în final şi i-am dat un Fasconal. Nopţi ca aceasta s-au repetat la un interval de maxim 4 zile pe toată perioada şederii mele în apartament. Cu toate grijile pe care le aveam, mă obişnuisem deja cu noua mea viaţă, cu cartierul, cu nopţile de beţie şi muzica ecuadoriană, cu lipsa banilor, cu zilnicele perindări prin oraş în căutarea unei slujbe. Începusem să intru într-o stare de nepăsare şi nu mai făceam nici un fel de planuri. Am lăsat totul în voia sorţii, spunându-mi că oricum voi afla pe propria piele ceea ce se va întâmpla cu mine.
FOAMEA
Ştii cum e să îţi fie foame? Dar nu oricum, nu ştiind că vei ajunge la un moment dat acasă, vei deschide frigiderul şi vei mânca. NU ! Să fii singur. O foame crudă să te mistuie în interior şi să ştii că nu ai o casă, nu ai un frigider, nu ai nici măcar ce să mănânci. Dar ironic, peste tot în jurul tău oamenii mănâncă.
Te doare capul şi în scurt timp, din cauza durerii care pulsează în tâmplele tale începi să