DECIZIILE CORECTE
Cele mai bune momente pentru a-ţi face ordine în viaţă sunt de obicei acelea în care nu ai absolut nimic altceva de făcut…nu e aşa? Pentru unii oameni a-şi face ordine în viaţa suna ca o condamnare şi se întâmplă mereu mâine. Nu făceam excepţie. Dar aveam timp liber şi trebuia umplut cu ceva.
L-am sunat pe Victor şi i-am cerut scuze pentru eventualele neplăceri pe care i le-am cauzat. Apoi în diferite ocazii l-am cules la ore târzii în noapte, inert, îmbibat de alcool, din cele mai ciudate magherniţe ale cartierului Usera. Omul trăia o dramă, iar eu puteam doar să îl ghidez spre casă. Nu o dată se aşeza pe asfalt, degajat, impasibil la privirile trecătorilor, ca să-mi spună că nu mai rezistă, ca eu sunt bunul lui prieten, că îmi mulţumeşte pentru tot. Eu eram cel care trebuia să-i mulţumesc. Niciodată, nici măcar o dată Victor nu mi-a închis uşa casei sale. Ar fi vrut să se poată reindragosti de Merly, dar o iubea pe Esther. Se întreba dacă micuţa Daniela pentru care făcea totul, va aprecia vreodată sau într-o bună zi va îmbrăţişa normalul şi îşi va dezamăgi bătrânul tata.
Poate că am fost egoist, dar totul făcea parte din plan. Aveam păcate de sppalat şi datorii de plătit înainte de iminenta mea reîntoarcere în ţară şi trebuia să las totul în ordine, conform ideii mele de ordine. Să îl ajut cumva pe Victor făcea parte din calcule. Aveam o bizară influenţa asupra lui, aşa cum se pare că reuşeam să am asupra tuturor persoanelor cu care intram în contact, imediat ce le descopeream slăbiciunile. Singura diferenţa era timpul, mai lung sau mai scurt, în care reuşeam să creez o conexiune cu omul din faţa mea. Apoi urmă rolul. Şi atâta timp cât acel cineva nu ştia că este vorba doar de un rol şi o mască, atâta timp cât rezultatul final era cel pe care îl doream, nu mai contau detaliile pentru nimeni. Eram 80% gol, iar în cei 20% care îmi rămâneau sălăşluia umbra unor sentimente care oricum amorţiseră până la neutralizare în Spania. Şi totuşi Victor era pentru mine ca un frate. N-aş fi putut niciodată să-i fac vreun rău. Am spionat-o pe Esther de câteva ori pentru el. Am fost gata să aranjez ca nişte ciudaţi să-l îngrozească de moarte pe noul ei prieten. Eram aproape de Victor când avea depresii puternice şi-l puneam pe drumul cel bun ghidând mereu discuţia spre micuţa Daniela. Îl întrebăm când s-a uitat ultima oară în ochii ei şi-i spuneam că dacă renunţă la ea, îşi va dori la bătrâneţe să îşi aducă aminte de acea privire şi va regreta enorm că nu a fost lângă ea ca să o vadă cum creşte. Sunt cumva, poate foarte puţin, responsabil pentru întoarcerea lui Victor la Merly şi la fetiţă. Am fost acolo când a aflat că bunica lui dragă, cea care îl crescuse, a murit. Un om puternic, robust, cu ochii în lacrimi nu îmi putea fi decât prieten, pentru ca la urma urmei, nu era decât un copil în interiorul sau, un copil care încă se mai zbătea în valurile de răutate ale unei lumi pe care nu o înţelegea suficient.
Cristina şi copiii ei erau convinşi că sunt un băiat de nota zece. Jose Luis la fel. Angel de asemenea. Edy şi toţi ceilalţi oameni care gravitau în jurul meu mai mult timp sfârşeau prin a crede acest lucru cu tărie. Poate că nu eram rău la urma urmei, ştiu doar că am avut grijă să nu îmi pese de mulţi dintre binefăcătorii mei. Cei pe care i-am considerat familie acolo însă, ştiu acest lucru şi astăzi. Iar despre ceilalţi, nu ştiu nimic, nu mă interesează, probabil m-au uitat de mult sau încă mă mai înjura printre dinţi.
Cristina avea în apartament un mic monstru, dar n-a văzut niciodată cu adevărat această latură. Măcar cu atâta-i eram dator pentru bunătatea de care dădea mereu dovada. Dacă ar fi bănuit măcar o clipă ceva despre lumea din mintea mea nu ar fi permis să stau în preajma copiilor. Şi oricum, în momentul în care ne-a făcut "împuţiţi" pe mine şi pe Edy a regretat, pentru că mi-a venit ideea de a nu mai face curat în camera pe termen nedefinit şi Edy a îmbrăţişat imediat ideea. Aruncam totul pe jos în cameră, coji de banana, conserve, mere neterminate…. până când într-o dimineaţă Edy nu a mai rezistat şi m-a trezit cu zgomotul maturii, făcând ordine cu mare zel şi înjurând printre dinţi. Ceea ce nu a ştiut Cristina niciodată este ca adevăratul pericol pentru ea şi copii era Romeo, iar eu am făcut ca el să plece, în timp, calm, fără zgomot, ca şi cum el şi-ar fi dort asta. Şi a plecat.
Edy a renunţat la multe decizii pe care mi-a mărturisit ulterior că le-ar fi regretat amarnic, doar pentru că am fost acolo ca să-l opresc şi să-i deschid ochii. Nu ştiu cât de mult mi-a păsat cu adevărat de el sau vroiam doar să am cu cine schimba în continuare o vorbă în româneşte.
Jose Luis, deşi lăsase loc liber prieteniei, deşi indiferent de situaţie m-ar fi ajutat în final dacă m-aş fi aflat în rahat aţâţata timp cât nu-l murdărea şi pe el, a fost singurul cu adevărat prudent cu mine. Şi când şi-a asumat riscuri a fost perfect conştient de ele. M-a testat nu o dată. iar eu aş fi putut să-l dezamăgesc chiar ştiind asta. Am ales să nu o fac. Un prieten bun nu se vinde, nu se cumpără. jose avea nevoie doar să fie sigur că poate avea încredere în mine. Abia apoi ar fi devenit un prieten adevărat. Era firesc şi mă aşteptam la asta de la un om brăzdat de toate cicatricile vieţii. L-am respectat şi îl respect astăzi şi ştiu că şi sistemul lui de valori s-a schimbat măcar puţin doar pentru că ne-am intersectat destinele.Destinele….fire invizibile, vizibile, previzibile, aruncate matematic în Univers, aparent haotic, formează imagini, se dezintegrează în clipe, care formează imagini care se descompun în clipe, care formează imagini, care se pierd adânc în Univers cu un scop pe care nu îl înţeleg.