Cetãþenia democraticã
Cetãþenia democraticã înseamnã egalitatea de statut între membrii aceleiaşi societãþi. Ea, însã, nu poate fi realizatã fãrã Solidaritatea impusã
a permite accesul tuturor oamenilor la educaþie, securitate, culturã sau sãnãtate în mari sisteme naþionale. În Evul Mediu, educaþia şi sãnãtatea erau lãsate exclusiv în grija Bisericii. Cu titlu individual, existau boieri care-şi permiteau sã plãteascã un medic privat sau un profesor pentru copiii lor. Cu atât Localitãþi sub ape şi ameninþarea tãierii pensiilor. Acestea mai evident a fost acest lucru în spaþiul românesc, unde nu au fost cele mai controversate subiecte ale ultimelor sãptãmâni.
au existat spitale publice pânã în secolul XIX, ci doar bolniþe Ele denotã cã statul român se construieşte anevoios pe lângã mãnãstiri. Erau, deci, operaþiuni strict ale Bisericii, şi adesea din materiale perisabile.
nu ale domniei — aºa cum am putea numi, cu ghilimele de rigoare, statul de atunci. Odatã cu apariþia ideii de creanþã asupra statului, se nasc sistemele publice de sãnãtate, hrãnite Biserica, diferite ONG-uri sau oameni cu titlu individual din taxele şi impozitele plãtite de cetãþeni. Plãtim diferit, în au sãrit în ajutorarea sinistraþilor, aratându-ne cã soli-funcþie de venituri, dar suntem trataþi în mod egal, în virtutea daritatea prin credinþã în interiorul societãþii româneşti este drepturilor derivate din cetãþenie.
extrem de vie. Însã nu întâmplarea face ca aproape în fiecare an sã vedem la jurnalele TV localitãþi inundate. Mai degrabã, este rezultatul unor politici greşite. Dacã ne uitãm atent la poziþionarea şi la istoricul localitãþilor inundate, vedem cã
Politicile sociale
marea majoritate a acestora au fost (re)construite de regimul comunist prin programele sale de sistematizare a satelor şi Drepturile sociale, în forma lor modernã, sunt produsul de urbanizare forþatã, lansate în anii 1970. Inspirat de ideo -
reflecþiilor de tip socialist de secol XIX. Dar sistemul de logia marxismului ştiinþific, aşadar având pretenþia de a deþine pensii pe care-l avem astãzi în þara noastrã a fost inventat de adevãrul suprem în materie de guvernare, regimul comunist cancelarul german de orientare conservatoare Otto von Bis-
şi-a propus exclusiv creşterea producþiei industriale şi agricole, marck în anii 1880. El a fost gândit sub forma solidaritãþii fiind total dezinteresat de statutul persoanei umane şi de între generaþii: generaþia de oameni care realizeazã venituri locul ei în societate. Cu alte cuvinte, nu conta prea mult grija azi, plãteşte pentru cea de ieri. O filosofie total diferitã faþã faþã de oameni, cât marile realizãri economice ale regimului.
de cea americanã, în care fiecare plãteşte pentru sine însuşi.
La douãzeci de ani de experiere a democraþiei, observãm cã Sistemul german de pensii e unul care impune solidaritatea viziunea greşitã a comunismului nu a fost deconstruitã cu între generaþii, legându-le atemporal una de alta. Remarcabil rigoarea pe care o pretind cetãþenia democraticã şi statul de este, însã, cã strategia de consolidare naþionalã a lui Bismarck drept.
a împrumutat, printr-un simplu calcul electoral, o viziune 104
Confuzii postcomuniste
Solidaritatea impusã
105
care, la acel moment, le era extrem de particularã socialiştilor În privinþa asigurãrilor sociale (pensii pentru bãtrâni, preocupaþi de îmbunãtãþirea situaþiei celor defavorizaþi.
alocaþii pentru copii, asigurãri de sãnãtate etc.), statul tre-Pentru ca naþiunea germanã sã existe în unitatea ei, nu trebuie sã menþinã un anumit prag de separaþie între cei cãrora buia doar sã fie apãratã în faþa exteriorului printr-o politicã le ia şi cei cãrora le dã. De douã decenii, însã, statul român protecþionistã şi prin forþa armatei. Mai era nevoie şi ca, în þine acest prag foarte jos şi pare mai degrabã cã ar vrea sã-l interior, tot ceea ce ar fi putut compromite unitatea naþio -
desfiinþeze, decât sã-l ridice. Acest lucru pare a avea douã nalã sã fie þinut sub control. Marea problemã a sfârşitului de cauze: lipsa unor viziuni coerente asupra omului ca persoanã secol XIX era aceea a proletariatului chemat la rãzvrãtire traduse în politici sociale, dar şi lipsa banilor. Paradoxal, drep-
împotriva ordinii sociale şi economice prin vocile liderilor turile costã: dreptul de a nu fi ucis este convertit prin bani politici care se revendicau intelectual din Manifestul Comu-
în dreptul de a beneficia de protecþia poliþiei.1 E un paradox nedrept pentru un teolog, dar şi o realitate: sunt mai multe nist. Trebuia creat astfel un consens social şi politic.
şanse ca bãtrâneþea sã fie mai liniştitã într-o þarã unde produsul intern brut este mai mare.
Consens şi solidaritate
Vechile tare ale societãþii
Pentru cã nu pot sã-şi asigure ei înºiºi toate nevoile (de educaþie, de sãnãtate, de securitate etc.), cetãþenii îi deleagã La începutul secolului trecut, Petre P. Carp spunea cã: anumite puteri guvernului. Puterea este astfel delegatã, nu
„Românul se naşte bursier, trãieşte funcþionar şi moare cedatã definitiv, iar instituþiile sunt obligate s-o exercite în pensionar“, intuind, pentru cel puþin un secol, mentalitatea limitele stricte ale legii. La rigoare, statul nu mai poate exista, românilor de a fi foarte atenþi la dãrnicia statului. În acelaşi dacã nu respectã libertãþile fundamentale ale cetãþenilor, timp, arãta şi cã statul român se afla într-o evidentã inca-nemaifiind reprezentativ pentru aceştia. Un stat, pentru a fi pacitate: nu-i putea mulþumi nici pe tineri, nici pe cei maturi numit „de drept“ ( rule of law), trebuie sã beneficieze de cre -
şi cu atât mai puþin pe cei vârstnici. Aşadar, statul român dinþa majoritãþii în legalitatea actelor politice ale suveranului.
a fost un stat slab în cursul întregii sale istorii.
În statul de drept, fiecare cetãþean în parte are posibilitatea Cã libertatea şi demnitatea umanã erau foarte puþin res -
concretã de recurs împotriva puterii.
pectate în perioada comunistã, deja ştiam. Paradoxal, chiar şi Una dintre principalele datorii ale statului este aceea de sub comunism, nu am avut un stat puternic, deşi acesta era a susþine permanent solidaritatea între cetãþenii care au fon-inserat, prin reþeaua sa de informatori, chiar şi în casele noas-dat republica. În fond, solidaritatea impusã salariaþilor este tre şi avea pretenþia cã deþine monopolul asupra conştiinþelor în beneficiul lor propriu, mai exact al copiilor, bãtrânilor sau supuşilor sãi. Asistam, atunci, la o diminuare a statului în invalizilor lor. Prin urmare, sinistraþii au dreptul la o lege favoarea creşterii partidului unic.
care sã le interzicã sã-şi construiascã locuinþe în locuri expuse riscurilor inundaþiilor, la agenþi ai statului care sã aplice 1 Stephen Holmes, Cass R. Sunstein, The Cost of Rights. Why Liberty aceastã lege şi la o justiþie care sã vegheze la înfãptuirea aces-Depends on Taxes, W.W. Norton & Company, New York/Londra, 2000, tor lucruri. Aşadar, la un stat de drept.
pp. 77-86, 233-236.
106
Confuzii postcomuniste
Folclorul politic românesc, renãscut dupã 45 de ani de statolatrie, pare sã fie elaborat în jurul anti-etatismului, înþeles ca fobie faþã de stat. Aproape cã în colþurilor meselor de intelectuali cu virtuþi capitaliste a fost elaboratã o teologie negativã a statului care este descris, prin intermediul dramei 23 August ca hram
comuniste, ca fiind diavolul în persoanã. Tot aşa, bugetarii sunt consideraþi a fi nu slujitorii comunitãþii, ci paraziþii societãþii. Prin însãşi natura ei, Biserica noastrã se aflã, prin urmare, într-o tensiune fertilã cu statul, opunându-se oricãrui proiect politic care presupune subþirea drepturilor umane.
Pânã nu demult, defilãrile de 23 August reprezentau centrul Ca urmare, viziunea creştinã asupra democraþiei nu se poate tabloului prezenþei Partidului Comunist în spaþiul public.
articula în lipsa unei ordini economice juste.
Zeci de mii de oameni se aşezau cuminþi în tiparele minuþios regizate, aducându-i osanale „celui mai iubit fiu al poporului“.
23August a fost Ziua Naþionalã a României în perioada comunistã, schimbându-i-se de mai multe ori denumirea. În esenþã, se celebra acelaşi lucru: „eliberarea popo -
rului de sub jugul fascist de cãtre glorioasa armatã sovieticã“, ideea subtilã ce trebuia indusã fiind aceea cã românii s-au eliberat singuri de sub dominaþia imperialismului printr-o revoluþie mesianicã. Secretarul-general al Partidului, Nicolae Ceauşescu, saluta şi se adresa mulþimii din înaltul tribunei ca dintr-un amvon. Cei care defilau, în cea mai mare parte muncitori, îi mulþumeau acestuia pentru binefacerile aduse poporului pe drumul construirii socialismului. Nu lipseau textele sacre sub forma poeziilor închinate conducerii Partidului şi nici agapa frãþeascã de dupã, cu mici şi bere. În fond, între anii 1945 şi 1989, 23 August a însemnat celebrarea publicã a comunismului, cu o regie de tip religios. Se urma în mod grotesc logica unui pelerinaj de masã, cu scopul de a redemonstra anual adeziunea poporului (ne)muncitor la adevãrurile marxist-leniniste puse în practicã de fanaticii regimului.
108
Confuzii postcomuniste
23 August ca hram
109
Sacralizarea politicii
a avut cea mai spectaculoasã creştere a numãrului de membri ai Partidului Comunist dintre toate þãrile intrate în sfera Regimurile totalitare, cum este cazul fascismului, nazis-de influenþã sovieticã: de la circa 1.000 în perioada inter -
mului şi comunismului, au devenit astfel nişte religii politice.1
belicã la circa 700.000 în 1947.
Totalitarismul a fost impus de o mişcare revoluþionarã orga-Societatea comunistã se transforma într-o „liturghie de ni zatã într-un partid disciplinat ca un corp de armatã, având masã pentru cultul politic“ (Emilio Gentile), prin stabilirea monopolul puterii şi care construia un nou stat pe temelia unui nou sistem de credinþe, transmis supuşilor prin porunci, unui partid unic, cu scopul precis de a cuceri societatea şi de şantaj sau negocieri perverse. Libertatea persoanei a fost desa controla conştiinþele supuşilor. Cel mai grav, însã, este cã fiinþatã şi înlocuitã cu teroarea. În acest sens, teologul protes-aceste regimuri au fost însoþite şi de revoluþii antropologice, tant Paul Tillich arãta cã, atunci „când tendinþele totalitare care aveau rolul de a rescrie esenþa umanitãþii şi de a crea sunt mai puternice, noi mituri politice trebuie inventate.
„omul nou“, devotat trup şi suflet proiectelor partidului.
Statul nu se comportã ca o reprezentare a lui Dumnezeu pe Atribuindu-şi misiunea unui Dumnezeu terestru şi conside -
pãmânt, ci ca însuşi Dumnezeu pe pãmânt.“
rându-se unicele înzestrate cu capacitatea de a crea o nouã civilizaþie, partidele unice au impus noi dogme, credinþe, ritualuri, simboluri şi tipare de comportament.
Caricaturizarea religiei
Astfel, comunismul românesc nu a fost doar un proiect politic eşuat, ci şi o cruntã realitate socialã, antropologicã şi Comunismul, posesorul „harului mântuitor al tovãrãşiei“
culturalã cu pretenþii de pseudo-religie. Împãrþind persoanele (Hannah Arendt) şi-a însuşit toate elementele unei religii umane în muncitori şi restul, comunismul nu a fãcut decât adevãrate: cult, sfinþi, moaşte, texte sfinte, coduri de com-sã stabileascã cine erau credincioşii regimului şi cine erau portament, calendar, locuri de venerare etc., prezentându-se ereticii. Cei din urmã au fost þinuþi la marginea societãþii ca o imitaþie caricaturalã a ceea ce se întâmplã într-o bisericã.
(preoþi, intelectuali, þãrani etc.), în cazul fericit în care nu au Declarat nemuritor ca rezultat al viziunii şi gândirii sale, fost excluşi din societatea vãzutã ca o comunitate exclusivistã trupul lui Lenin a fost conservat şi expus spre venerare, a drepþilor şi trimişi în închisori ca deþinuþi politici. Sacra -
asemenea unor sfinte moaşte ale materialismului anticreştin.
lizarea politicii a atins cele mai vulgare culmi în perioada Piaþa Roşie din Moscova devenise un loc de venerare, aşa interbelicã, atunci când regimurile totalitare din Europa au cum şi comuniştii români au încercat sã facã din Mausoleul stabilit adevãruri ideologice absolute, care trebuiau respec-din Parcul Carol din Bucureşti, aºa-numitul „Monument al tate, i-au persecutat pe necredincioşii regimului şi i-au vene -
eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru rat pe pãrinþii-fondatori. Modelul sovietic a fost în scurt timp socialism“. Astfel, liderii comunişti erau consideraþi sfinþi sau impus şi în societatea româneascã unde a gãsit rapid oameni profeþi ai culmilor socialismului, cei ce aveau sã înfãptuiascã care-ºi aşteptau cu nerãbdare convertirea. Astfel, România autenticul comunism, în care nu ar mai fi existat exploatarea omului de cãtre om şi nici lupta de clasã.
1 Emilio Gentile, Politics as Religion (translated by George Saunton), Din acest peisaj sumbru, nu lipseau textele sacre care Princeton University Press, New York, 2006, passim.
erau producþiile Congreselor Partidului Comunist Român, 110
Confuzii postcomuniste
23 August ca hram
111
în fapt deciziile secretarului-general, imposibil de dezbãtut din spaþiul public odatã cu intensificarea procesului secu -
sau de contestat. Pe acest fundal, cultul personalitãþii dicta-lari zãrii. Mai mult, totalitarismele au continuat procesul de torului a luat mare amploare. Tabloul sãu prezent în fiecare se cularizãrii şi au înzestrat niºte realitãþi terestre cu respectul salã de clasã, în fiecare spital, instituþie etc., avea menirea de cuvenit lui Dumnezeu şi sfinþilor. Procedându-se aşa, comu-a domina spaþiul public asemenea unor icoane care însoþesc nismul a demonstrat cã adevãratul sãu concurent a fost însãşi credinþa creştinilor.
Biserica.
Peste toate acestea, riturile comuniste reveneau an de an, prin defilãrile de amploare cu ocazia zilelor de 1 Mai şi de 23 August. Procesiuni vulgare inspirate din pelerinajele religioase, acestea erau puse în scenã şi dedicate oamenilor muncii. Intelectualii erau mult mai slab reprezentaþi. Copii şi tinerii prezentau la rândul lor omagii din inimile neprihãnite conducerii de partid şi de stat, fiind trataþi ca o categorie importantã — a „viitorului luminos al patriei“2. Nici odatã, însã, nu însemnau şi prezentul.
Concurentul comunismului
Imitând morfologia creştinismului, comunismul nu le cerea oamenilor decât sã creadã într-o ideologie investitã cu caracter ştiinþific. Grandiosul spectacol public, în care „omul nou“ de tip comunist îşi demonstra printr-un sec voluntariat impus ataşamentul faþã de regim, avea darul de a uniformiza comportamentele şi atitudinile colective. Cu toate acestea, omul nou pare cã nu a apucat sã se nascã, fanaticii totalitarismului fiind puþini şi, în general, incapabili sã înþeleagã dimensiunea pseudo-religioasã a marxismului pus în practicã.
Peste toate acestea, organizarea sãrbãtorii de 23 August ca un hram al întregii societãþi ne aratã cã, în modernitate, ideologiile politice au luat locul credinþelor religioase scoase 2 Daniel Barbu, Destinul colectiv, servitutea involuntarã, nefericirea totalitarã: trei mituri ale comunismului românesc, în Miturile comunismului românesc (sub direcþia lui Lucian Boia), Nemira, Bucureşti, 1998, pp. 175-197.
Autogol din ofsaid
113
O istorie politicã
În Evul Mediu, în şcolile publice britanice au apãrut reguli de disputare între echipe reprezentând diverse şcoli, Autogol din ofsaid
în încercarea de a extrage acest sport din specificul sãu de mahala. Tot aceste şcoli au codificat regulile sportului, introducând ofsaidul în secolul XVIII. La începutul secolului XIX, majoritatea muncitorilor britanici trebuiau sã lucreze câte 6 zile pe sãptãmânã şi mai mult de 12 ore pe zi. Copiii înºişi fãceau parte din forþa de muncã, prin urmare nu aveau nici Lumea fotbalului oferã o consistentã grilã de citire politicã timp, nici energie de a se implica în acest joc pânã la intrarea a societãþii româneşti. Campionatul naþional recent încheiat, în vigoare a legii Factory Act din 1850, prin care timpul de dilemele echipei reprezentative a României, construcþiile muncã a fost restricþionat în cazul minorilor, iar sãptãmâna economico-juridice adiacente şi, mai ales, mass-media de specialitate de lucru se încheia sâmbãta la ora 14, ceea ce însemna mai ne indicã ethosul denaturat al unui sport menit, de altfel, mult timp liber. Astfel, fotbalul încã rãmãsese localizabil ex-sã confere timpului liber consistenþa unei activitãþi sãnãtoase clusiv în şcoli, ca un mod pozitiv de ocupare a timpului liber.
atât pentru trup, cât şi pentru suflet.
Aceste şcoli au dezvoltat douã seturi de reguli: unul în care mingea era condusã cu mâna ( rugby), iar altul în care era permis driblingul ( football), din motive practice, care þineau de Deşi menþiuni ale sporturilor de echipã ce implicau lovirea dimensiunile terenurilor de joc.
mingii cu piciorul gãsim încã din antichitate la autori Boom-ul feroviar de la jumãtatea secolului XIX din Marea precum Cicero şi chiar Sfântul Clement Alexandrinul, jocul Britanie, care le-a permis diverselor echipe de elevi sã cãlã-
sportiv modern denumit fotbal îşi are originea în Evul Mediu.
toreascã mai uşor pentru a se întrece în jocul de fotbal , a fa-Cronicari britanici relatau disputele sportive ale tinerilor şi vorizat rãspândirea acestui sport. Dar, pentru cã fiecare şcoalã avea propriul sistem de reguli, partida de fotbal a fost meşteşugarilor la care aristocraþii stãteau deoparte şi doar împãrþitã în douã jumãtãþi ca timp, fiecare dintre cele douã priveau, nedorind sã ia parte la un joc nepotrivit poziþiei lor reprize urmând sã se dispute dupa regulile fiecãrei şcoli. În sociale. Fotbalul medieval a atras atenþia primarilor şi chiar rest, fotbalul rãmânea un joc violent, disputat mai ales în a regilor britanici, care au încercat sã-l interzicã din cauza zilele de sãrbãtoare şi îndrãgit doar de muncitori, ceea ce ne gãlãgiei publice create şi „din care apar multe rele pe care indicã gradul de secularizare pe care l-a impus societãþilor.
Dumnezeu le interzice“ (primarul Londrei, 1314). Varianta În anii 1860-70, sistematizarea codurilor de reguli a despãrþit italianã a fotbalului o gãsim în ceea ce locuitorii Florenþei fotbalul de rugby. Profesionalismul a apãrut abia la sfârşitul denumeau în secolul XVI calcio, un joc inspirat din tehnicile secolului, la insistenþele socialiştilor, iar banii pe care sportivii de pregãtire militarã şi disputat în perioada dintre Botezul îi primeau erau consideraþi o compensaþie pentru timpul în Domnului şi Sãptãmâna Mare în piaþa publicã.
care lipseau de la muncã din cauza deplasãrilor, dar mai ales 114
Confuzii postcomuniste
Autogol din ofsaid
115
din cauza perioadelor de refacere fizicã în urma accidentelor umbresc ceea ce la origine a fost o întrecere a capacitãþilor suferite pe terenul de joc.
fizice, mentale şi psihologice ale adversarilor de pe teren.
Cu toate acestea, societãþile vestice încã pãstreazã spiritul de competiþie sportivã, laurii învingãtorilor, importanþa asocierii
Fotbalul pe naþiuni
şi bucuria participãrii la un fenomen relativ apropiat de natura umanã neatinsã de complexitãþile modernitãþii. Sta-Primul meci de fotbal între douã naþiuni a fost disputat tisticile ne aratã cã în þãri precum Italia, Olanda sau Marea între Anglia şi Scoþia, în 1872, la Glasgow, ceea ce ne aratã Britanie, numãrul de cluburi sportive pe cap de locuitor este distincþia clarã între stat şi naþiune, pentru care britanicii au de câte zeci de ori mai mare decât în þara noastrã.
militat tot timpul. Naþiuni europene şi nu numai s-au grãbit, Am fi înclinaþi sã cãutãm rãspunsul în media de specia -
la începutul secolului XX, sã-şi formeze echipe de fotbal care litate. Dar acolo fotbalul a încetat de mult sã mai vorbeascã sã le reprezinte la diferite competiþii menite sã le sporeascã despre fotbal. Limbajul acestei pãrþi a presei româneşti este vizibilitatea internaþionalã. În acest sens, România însãşi a inspirat din orice alt domeniu, mai puþin din sport: este fie fãcut parte din etapa de pionierat a fotbalului internaþional, religios („în tribune s-a declanşat apocalipsa“), fie militar fiind prezentã încã de la primul Campionat Mondial din is-
(„mai multe echipe au început rãzboiul pentru a-l transfera torie (Uruguay, 1930). Cu alte cuvinte, fotbalul însuşi a participat la construirea naþiunilor, a dat sens lui „a fi împreunã“
pe X“; „inamicul numãrul 1“), sau chiar economic („pe piaþa ca naþiune distinctã de alte naþiuni.
transferurilor s-a dat o ultimã loviturã“) etc. Trecând peste Aşa cum şi apariþia şi rãspândirea muzicii simfonice s-a farmecul unor altfel de metafore, care pot pãrea cã nu spun suprapus peste construcþia naþiunilor europene moderne, nimic, datã fiind naivitatea lor şi faptul cã au intrat în nor-la fel sporturile de echipã s-au dezvoltat şi au însoþit acelaşi malitatea limbajului mediatic, nu putem rãmâne indiferenþi, fenomen. Aşa cum, la semnul dirijorului de orchestrã, toþi la temele de discuþie care nu numai însoþesc fotbalul, ci chiar muzicienii interpreteazã aceeaşi partiturã, deşi cu instrumente îl anuleazã: obsesia faþã de valoarea contractelor jucãtorilor diferite, la fel într-o naþiune toþi cetãþenii se îndreaptã în mod profesionişti de fotbal, sumele de transfer, viaþa lor intimã, organizat spre acelaşi ideal. Deci, la renaşterea sa modernã, repertoriul de mahala al galeriilor, inventarierea publicã a fotbalul a trecut din sfera preocupãrilor claselor din partea averii patronilor, legãturile de amiciþie dintre oficiali şi, mai inferioarã a societãþilor la statutul de instrument liberal al ales, dezbaterea calitãþii arbitrajelor. Prin urmare, subiectul fãuririi naþiunii.
fotbalului, care ar fi bucuria practicãrii şi vizionãrii sportului, a devenit periferia unui fenomen do minat de elemente care în Occident ies la ivealã doar în cazuri excepþionale.
Limbajul media
Nãscut din raþiuni liberale, dar şlefuit de sensibilitãþi Ochii pe culise
socialiste, fotbalul nu este astãzi decât un alt produs de pe o piaþã deja semi-monopolizatã, în care sumele de transferuri, Dupã 45 de ani de comunism, românii (re)învaþã greu cele pentru drepturile de imagine, ca şi publicitatea adiacentã sensul proprietãþii private şi, mai ales, igiena intelectualã 116
Confuzii postcomuniste
a spaþiului public. Accentul pus de media pe elementele din jurul sportului în sine trãdeazã cele douã lecþii greu de în-suşit în România. Avem, pe de o parte, o predilecþie pentru denunþ şi chiar delaþiune, instrumente preferate ale regimului politic anterior pentru instaurarea fericirii sociale. Ele Revoluþia creştinilor (1)
au supravieþuit lui decembrie 1989, cu menþiunea cã atunci se întâmplau în secret, iar acum sunt cât se poate de publice, dominând nu viaþa politicã, dar şi media sportivã. Mai departe, dacã punem întrebarea: al cui este fotbalul?, nu vom gãsi un rãspuns clar, dat fiind cã e jucat de sportivi în pre -
Luna decembrie este pentru societatea noastrã o reîntâlnire zenþa unor suporteri, dar cluburile supravieþuiesc financiar cu martirii libertãþii. În fiecare an suntem îndemnaþi sã revizitãm prin grija unor patroni. Oricare element ar fi scos din ecuaþia un loc al memoriei care ne vorbeşte despre datoria noastrã sportiv – (tele)spectator – patron, fotbalul nu ar mai fi posi-de creştini implicaþi în societate: Revoluþia Românã.
bil, tocmai pentru cã nu se hrãneşte din spiritul asociaþional şi comunitar specific vestului european, ci este posibil doar prin monopolizarea unor vechi structuri socialiste, deopo -
trivã materiale şi intelectuale, neadaptate nici economiei de Evenimentele dintre 16 decembrie 1989 şi 15 iunie 1990
sunt analizate de istorici şi politologi ca fiind un amestec piaþã, nici exigenþelor nevoilor sportive umane. Prin urmare, de revoluþie, revoltã popularã şi loviturã de stat. Adevãrurile fotbalul din þara noastrã este un fenomen îndreptat îm-istoriei faptice pare sã ne scape de sub simþuri, dar sensul potriva lui însuşi, e lipsit de relevanþã socialã, educaþionalã şi istoriei în creştinism ne direcþioneazã interesul spre alte înþe-fizicã şi seamãnã cu un autogol din ofsaid.
lesuri ale evenimentelor de atunci. Imaginea tinerilor împuş-
caþi pe strãzile oraşelor şi a pãrinþilor care-şi plâng în fiecare an copiii-martiri dominã conştiinþa vizualã a celor care au sensibilitatea suferinþei întru nãdejdea Învierii. În decembrie 1989, rãul a fost pentru moment învins, dar preþul plãtit a fost cel mai mare dintre toate þãrile eliberate de sub jugul sovietic. În România, am avut singura revoluþie sângeroasã din sud-estul Europei, ceea ce ne aratã cã schimbarea elitelor s-a negociat foarte dur, iar tinerii morþi n-au fost altceva de -
cât o monedã de schimb rapid devalorizatã pe piaþa politicã.
Rãsturnarea regimului comunist rãmâne, însã, un moment de mare importanþã pentru politica româneascã şi pentru structura unei societãþi care, cu mici excepþii, se încãpãþâ -
neazã sã-şi uite fondatorii. La 21 de ani de la revoluþie, ştim cã regimul s-ar fi schimbat oricum, cã înþelegerile dintre 118
Confuzii postcomuniste
Revoluþia creºtinilor (1)
119
Mihail Gorbaciov şi George Bush-senior s-ar fi materializat este o religie a voinþei Partidului-Stat, care poartã societatea oricum, dar parcã refuzãm sã înþelegem cã martirii Revoluþiei spre „cerul nou şi pãmântul nou“ al pãcii eterne a lipsei luptei sunt martirii lui Hristos şi cã ei au biruit cea mai puternicã de clasã. Sectarizarea Bisericii Catolice în perioada Reformei prezentã a diavolului în istorie.
a dus la secularizarea statului şi la o continuã subordonare a vieþii umane scopurilor economice. Industrializarea a mo -
di ficat ethosul comunitãþilor tradiþionale, liberalismul şi so-
Maxima secularizare
cialismul au produs separaþia Bisericii de stat, dar comunismul a fost primul care şi-a propus sã desfiinþeze orice urmã de Aducându-ne aminte de atitudinea regimului comunist credinþã, atingând maxima secularizare.
faþã de Bisericã, suntem înclinaþi sã repetãm şablonul cã am avut parte de un regim socio-politic ateu. Într-adevãr, comunismul românesc a scos religia din şcoli şi, în locul Sfintei
Puterea pastoralã
Scripturi, ne-a pus pe bancã manu