Imediat după regruparea militanților unioniști, începe o activitate intensă, pe care în
ziua de astăzi am numi-o ”lobby” : apeluri către opinia publică europeană; afirmarea
programului politic în publicaţii ca România viitoare (1850, Paris), Junimea română
(1851), Republica română (Paris, 1851, Bruxelles, 1853); afilierea la „Comitetul
Central Democratic European”, cu sediul la Londra, care urmărea declanşarea unei
noi revoluţii europene; memorii către Napoleon al III-lea, împăratul Franţei şi către
Palmerston, premierul britanic; constituirea la Paris a unui Comitet cu deviza
„Dreptate ! Fraternitate ! Unitate !”; sprijinul unor personalităţi marcante. Alegerile
pentru Divanurile Ad-hoc au fost marcate de mari tensiuni.
Dacă în Ţara Românească majoritatea covârşitoare a opiniei publice susţinea ideea
Unirii, în Moldova lucrurile se arătau mai complicate. Partida unionistă, reprezentată
de personalităţi ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache
Epureanu, Anastasie Panu etc. avea în faţa ei opoziţia separatiştilor moldoveni
(Nicolae Istrate, ideologul mişcării separatiste, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi
etc.). Aceştia doreau menţinerea separării, motivându-şi opţiunea prin posibila
decădere a Iaşilor şi a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la Bucureşti.
La Paris însă, marile puteri europene aveau alte viziuni :
Principatele îşi păstrau autonomia sub suzeranitatea Porţii şi sub
protecţia celor şapte puteri / Se adopta denumirea de Principatele
Unite ale Moldovei şi Valahiei, fiecare având instituţii proprii / Se
înfiinţau instituţii comune precum Comisia Centrală de la Focşani
(care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de
Justiţie şi Casaţie, armata / Se prevedeau principii de organizare şi
modernizare a viitorului stat (separaţia puterilor în stat,
desfiinţarea privilegiilor de clasă, egalitatea în faţa legii, drepturi
politice pentru creştini, libertatea individuală) / Dreptul de vot
ramânea cenzitar.
În
Moldova pe 5/17 ianuarie 1859, a fost ales în unanimitate liderul unionist
Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naţionale”.
În Țara Românească liberalii radicali au iniţiat, prin intermediul tribunilor, o vie
agitaţie în rândul populaţiei Capitalei şi a ţăranilor din împrejurimi. O mulţime
estimată la peste 30.000 oameni s-a aflat în preajma clădirii unde se ținea Adunarea.
Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în
Cameră şi să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei”. Astfel, s-a făcut primul
pas către definitivarea Unirii Principatelor Române.
Page | 107
Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă şi de Austria drept o încălcare a
Convenţiei de la Paris, în timp ce. Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi Sardinia au recunoscut dubla
alegere. Imperiul Otoman şi Austria însă tergiversau; mai mult, se află că se punea la cale o intervenţie
militară peste Dunăre. Alexandru I. Cuza răspunde energic : pe 20 aprilie, la Floreşti, între Ploieşti şi
Câmpina, armata moldo-munteană este concentrată spre a face faţă oricărei situaţii. După alte
ameninţări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial, o dată cu Austria, în a 3-a
şedinţă a Conferinţei de la Paris, să recunoască la rândul ei, dubla alegere.
Comparație între România din 1350 .. ..și cea din 1861, după recunoașterea Unirii.
În urma Constituţiei adoptate în 1866, Principatele Unite se numesc oficial România.
Piatra Neamt în 1866
Fotografie de Carol Szathmari
Page | 108
Războiul de independență. Încă un pas spre statul unitar românesc.
Războiul de Independență al României este numele folosit pentru a descrie generic
participarea Principatelor Unite la Războiul ruso-turc din 1877-1878, în urma căruia România a obținut independența față de Imperiul Otoman.
La începutul domniei principelui Carol I, România era un stat mic, cu o suprafață de 121.000 km2, cu
o populație de circa 5 milioane de oameni. Încă aproximativ 5 milioane de români trăiau în provinciile
istorice ocupate de imperiile vecine. Dezvoltarea economico-socială ca și aspirațiile naționale ale
României erau grav afectate de statutul de vasal al Imperiului Otoman.
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, statul român trecuse printru-un amplu proces de
modernizare economică, socială și politică. Aceste transformări contribuie la consolidarea luptei
pentru independenței, atât față de puterea suzerană, cât și de limitările impuse de marile puteri
europene. Contextul extern era unul favorabil. În iulie 1875 izbucnește răscoala din Herțegovina. În
august același an se ridică la luptă bosniacii. În aprilie 1876 se răscoală bulgarii, iar în iunie Serbia și
Muntenegru declanșează războiul împotriva Imperiului Otoman. La începutul anului 1877, după eșecul
conferințelor internaționale de la Constantinopol (decembrie 1876 și ianuarie 1877) și de la Londra
(martie 1877, soluția militară părea de neevitat.
În aceste condiții, începând cu 1876 guvernul român ia măsuri hotărâte pentru întărirea armatei.
Este decretată o mobilizare parțială, este creat corpul de observație de la Gruia, sunt executate lucrări de fortificare a mai multor puncte strategice. Toate aceste măsuri se luau într-o atmosferă de susținere
din partea populației și au ca efect un moral ridicat al armatei.
Guvernul român adoptă la început o politică de neutralitate față de conflictele sudul Dunării și depune
eforturi diplomatice pentru recunoașterea independenței țării pe cale pașnică. Premierul român Lascăr
Catargiu trimite o notă diplomatică către puterile garante prin care afirma că Principatele Unite sunt
separate de Turcia și nu fac parte din Imperiul Otoman. În aceeași notă, premierul român declară că
România se va opune armat oricărei încercări de violare a teritoriului național iar, într-un conflict
general, România va coopera cu puterile care îi vor garanta integritatea și drepturile statale.
Iminența declanșării unui nou război între ruși și otomani determină guvernul român
să negocieze cu reprezentanții Imperiului Rus la Livadia în septembrie 1876 condițiile
trecerii armatei imperiale pe teritoriul național în drumul lor spre Dunăre. Pe 4
aprilie 1877, cele două guverne semnează la București convenția prin care românii
acordau „liberă trecere” trupelor țariste, în condițiile în care Imperiul Rus garanta
apărarea și menținerea integrității teritoriale a României.
România mobilizează peste 125.000 de oameni, resursele armatei operative fiind de 66.000 de soldați,
12.300 de cai și 190 de tunuri. În plus, sunt mobilizați în vederea instruirii aproximativ 14.000 de
tineri din contingentul anului 1877 și aproximativ 33.000 de membri ai milițiilor.
Imediat după mobilizare se trece la organizarea armatei în două corpuri în vederea
apărării strategice a malului românesc al Dunării și respingerii la nevoie a unui atac
otoman. Principalele rezerve ale armatei erau concentrate în regiunea Bucureștiului
și constau în două regimente de dorobanți, un regiment de roșiori și alte câteva formațiuni auxiliare. În această desfășurare, armata română este pregătită să asigure
apărarea liniei Dunării pe un front de 650 km, până la sosirea trupelor țariste.
În noaptea de 11–12 aprilie 1877, armata rusă începe traversarea Prutului pe la
Ungheni, pe la nou construitul pod metalic, proiectat și construit într-o perioadă
record de 1 an de Gustave Eiffel (invitat la Ungheni de către Direcția căilor ferate din
Basarabia), cu 10 ani înaintea Turnului din Paris care-i poartă numele.
Page | 109
Legenda spune că în al doilea război mondial, militarii germani ar fi detonat doar podul rutier, iar în
faţa gigantului de metal ar fi dat onorul. Construcţia, cântărind 335 de tone, este folosită și astăzi.
Turnul Eiffel culcat al oraşului Ungheni Podul a marcat viața pe ambele maluri ale Prutului
Imperiul Otoman a reacționat la acțiunilor politice și militare ale românilor și a luat o serie de măsuri
de descurajare: suspendarea diplomațiilor români de la Constantinopol, sechestrarea unor nave
românești încărcate cu cereale, bombardarea orașelor Brăila și Reni, atacarea pichetelor de frontieră, șa. Ministrul de război român Alexandru Cerna a ordonat în această situație trupelor române să
riposteze ferm față de orice tentativă otomană de traversare a Dunării.
În cadrul sesiunii Adunării Deputaților din 29 aprilie și a Senatului de a doua zi,
Parlamentul României declara rupte legăturile diplomatice cu Imperiul Otoman și
recunoștea existenței stării de război dintre cele două state.
Pe 9 mai (pe stil vechi) sau 21 mai (pe stil nou) 1877, Mihail Kogălniceanu proclamă
independența României. A doua zi, pe 10 mai (sv)/22 mai (sn), actul a căpătat putere de lege prin semnarea lui de către principele Carol I. Guvernul român hotărăște
încetarea plății tributului de 914.000 lei, suma fiind direcționată către bugetul
apărării. Dacă unele puteri europene primesc cu rezervă Proclamați de Independență
(Franța) sau chiar cu ostilitate (Imperiul Otoman și Regatul Unit), opinia publică
internațională este favorabilă luptei poporului român.
Page | 110
Imperiul Rus a concentrat pentru luptele din Balcani 260.000 de soldați cu 802 tunuri , iar Imperiul
Otoman 186.000 de soldați cu 210 tunuri. Acțiunile armatei țariste au început în iunie, când trupele
ruse au traversat Dunărea în Dobrogea. Traversarea fluviului s-a făcut în parte sub protecția flotilei
românești (vedetele „România”, „Ștefan cel Mare”, „Fulgerul” și „Rândunica”). După câteva zile, rușii
trec la forțarea fluviului cu gruparea principală, care fusese concentrată în zona Roșiorii de Vede –
Alexandria – Zimnicea – Turnu Măgurele. Armata română asigură siguranța traversării Dunării de către ruși prin bombardamentele din 14-16 iunie asupra pozițiilor otomane. Tot pentru asigurarea
siguranței armatei ruse, românii organizează posturi de supraveghere la vărsare Oltului în Dunăre.
Pentru facilitarea mișcărilor trupelor ruse și împiedicarea manevrelor otomane, bateriile românilor
de la Calafat, Corabia, Bechet execută bombardamente intense a căilor de comunicație turcești.
Beneficiind din plin de sprijinul artileriei române, după un atac energic rușii cuceresc pe 4 iulie cetatea
Marele cartier general român hotărăște pe 11 iulie să răspundă cererilor rușilor și să faciliteze
concentrarea de trupe țariste la Plevna prin trimiterea unei brigăzi de infanterie și a alteia de cavalerie
la Nicopole. Pe 16 iunie primele unități române traversează Dunea și preiau în întregime controlul
orașului Nicopole. Marele duce Nicolae hotărăște să atace cu toate forțele asediind Plevna. Atacurile
rușilor sunt însă respinse cu pierderi foarte mari de apărarea foarte hotărâtă a turcilor.
Într-o telegramă cifrată, marele duce Nicolae se adresează principelui Carol I cerându-i ajutorul :
„ Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune,
demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunarea cu armata după cum dorești. Între Jiu și
Corabia demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele”.
Principele Carol I acceptă propunerea marelui duce Nicolae să devină comandantul suprem al trupelor
ruse și române de la Plevna, condițiile de cooperare urmând să fie discute ulterior.
În seara zilei de 19 iulie, noi unități române traversează Dunărea, iar artileria de pe malul stâng al
fluviului și-a intensificat bombardamentele. În plus, a