Stema RSSM Harta fostei RSSM (verde)
Drapelul noului Stat Republica Moldova
Drumul RSSM către independența față de URSS nu a fost unul lin, fiind marcat de manifestări ale pro-
rușilor (în special de la Tiraspol), precum și ale activiștilor Partidului Comunist din Chișinău care
doreau ca Moldova să rămână în Uniunea Sovietică.
La 27 august 1991 în cursul procesului de destrămare a Uniunii Sovietice în state
naționale, Republica Moldova și-a declarat independența, devenind stat membru al
OSCE și ONU. Principalul succes al mișcării naționaliste între 1988 și 1989 a fost
adoptarea la 31 august 1991 de către Sovietului Suprem al RSS Moldova a limbii
moldovenești ca limbă oficială, iar în declarația de preambul unitatea lingvistică
moldo-română, și întoarcerea la alfabetul latin pre-sovietic.
Imediat după proclamarea independenței, au apărut concomitent o mișcare a
româno-moldovenilor majoritari (care sprijinea reunificarea Republicii Moldova cu
România) dar și mișcări potrivnice care sprijineau fie unirea cu Rusia sau cu Ucraina,
fie despărțirea unor teritorii de Moldova (de exemplu Transnistria și Găgăuzia).
In cele din urmă, forțele secesioniste au proclamat unilateral independența
teritoriilor respective.
Page | 100
Într-o parte a Transnistriei, mai ales în orașul Tiraspol (în care procentajul populației românești
era cel mai scăzut), s-a dezvoltat cu susținerea autorităților ruse, o mișcare separatistă. În 1990, când
a devenit clar faptul că Moldova va deveni independentă, un grup de activiști pro-URSS din
Transnistria au proclamat Republica Sovietică Socialistă Nistreană Moldovenească cu capitala la
Tiraspol, care, după dizolvarea URSS, a fost redenumită Republica Nistreană Moldovenească.
În 1992, Republica Moldova a încercat să-și stabilească suveranitatea prin forța armelor în stânga
Nistrului, dar a fost împiedicată de ruși, prin armata a 14-a, care a preluat controlul asupra celei mai mari părți a zonei transnistrene și a unei zone din Basarabia în jurul orașului Tighina.
Stema și drapelul autoproclamatei Republici Nistrene sunt aproape identice cu cele al fostei RSSM.
În războiul civil din 1992 au murit aproximativ 1.500 de persoane, alte câteva sute de persoane de
origine româna fiind arestate, printre care și patrioții moldoveni Petru Godiac, Ilie Ilaşcu, Andrei
Ivanţoc, Alexandru Leşco, Tudor Popa şi Ştefan Urâtu, care au fost torturați și condamnați în 1992 la
pedepse severe (Ilie Ilașcu a primit pedeapsa capitala dar a fost eliberat după 9 ani la presiunile făcute
de opinia publica internațională asupra Rusiei) și au fost puși în libertate după perioade cuprinse între
10-15 ani. În data de 2 august 2010 membrii "Grupului Ilașcu" au fost decorați de președintele interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, cu "Ordinul Republicii". Ilie Ilașcu a fost apoi deputat
în Parlamentul Republicii Moldova în două legislaturi (1994-1998 și 1998-2000), membru al
Partidului România Mare și senator în Parlamentul României (2000-2004 și 2004-2008) și între
2001-2008 membru titular al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (din partea României).
După semnarea unui acord cu Moldova, rușii au decis să lase câteva mii de militari în zonă “pentru a
menține pacea”, însă în final aceștia au ajutat la consolidarea autorității separatiste.
De atunci, guvernul moldovean nu mai are nici o autoritate asupra regiunii transnistrene, în afară de 6
sate din raionul Dubăsari, lăsate de ruși în afara așa zisei republici.
Deși în 1994 a fost semnat un nou acord cu Moldova, ce prevedea retragerea trupelor rusești din
Transnistria, dar acordul nu a fost ratificat niciodată de Duma rusă (și nici trupele nu s-au retras).
Page | 101
După războiul din 1992 dintre separatiști și Republica Moldova, populația românofonă a fost
persecutată în mod repetat, ducând la emigrarea a unui număr de 5.000 - 10.000 de români din
regiune. Deși în Transnistria trăiește în continuare un număr semnificativ de românofoni, limba
română nu este folosită în public aproape niciodată. Școlile românești reprezintă circa 11% din
numărul total de școli din Transnistria, deși conform recensământului din Transnistria în 2004,
românii constituie 31,9% din populație. Majoritatea acestor școli sunt forțate să folosească alfabetul
chirilic rusesc și manualele comuniste publicate cu circa patru decenii în urmă. Numai șase școli sunt
autorizate să predea în limba română și să utilizeze și alfabetul latin. Sunt însă semne că și asupra
acestora se fac presiuni pentru a fi închise. Criza școlară din 2004 este un exemplu în acest sens, guvernarea pro-rusă din Tiraspol încercând să închidă cu forța două dintre aceste școli. La orfelinatul
din Tighina, copiii români întorși din vacanță au găsit orfelinatul închis de poliție. După ce au stat o
noapte afară, au intrat cu forța în clădire și au stat acolo, fără apă și electricitate timp de câteva luni,
până când, datorită intervențiilor Republicii Moldova, a României cât și a OSCE, situația a fost
rezolvată. Mulți părinți români au fost arestați sau concediați din cauza simpatiilor politice sau
determinării lor de a își ține copii în școli cu limba de predare româna. În Transnistria, locuitorii care
au exprimat vederi pro-românești sau chiar pro-moldovenești sunt supuși unei politici de persecuție și
intimidare.
La 17 septembrie 2006, autoritățile separatiste transnistrene au organizat un referendum privind soarta viitoare a Transnistriei, care a arătat că o majoritate largă sprijină independența față de
Moldova și aderarea la Federația Rusă. Rezultatele acestui referendum nu au fost însă recunoscute
niciodată de comunitatea internațională, din motive ușor de dedus.
Conform Constituției actuale, cetățenii Republicii Moldova sunt moldoveni, iar limba oficială în stat este limba moldovenească. Această situație este o consecință a
confruntării între doctrinele „românismului” și „moldovenismului”, confruntare care
a iscat neînțelegeri între autoritățile de la București și cele de la Chișinău.
„Moldovenismul” este o concepție apărută în URSS încă înainte de 1940, în timpul Republicii
Socialiste Sovietice Moldovenești, prin care se încearcă și în prezent să se demonstreze, că în conștiința națională și în limba localnicilor, identitatea românească ar fi artificială și marginală, prin
reinterpretarea identității locale medievale și tradiționale a voievodatului Moldovei, care, în realitate,
nu a fost niciodată străină identității românești, ci parte a acesteia.
După prăbușirea Uniunii Sovietice, mai multe reforme legislative au consolidat poziția etnicilor
români din Moldova, mai ales prin stabilirea limbii române ca limbă oficială. Relațiile dintre guvernele
Republicii Moldova și României au fost la început foarte cordiale, România fiind primul stat din lume
care a recunoscut independența Republicii Moldova. Parlamentarii moldoveni au ales calea
independenței și nu a unirii cu România, iar președintele Mircea Snegur a dezvoltat doctrina numită
un popor, două state.
Această doctrină susținea că Republica Moldova este o „patrie a moldovenilor români, ruși, ucraineni,
găgăuzi, bulgari ș a., toți cetățeni egali în drepturi și toți deopotrivă moldoveni, fie că aparțin limbii,
istoriei și culturii poporului român, rus, ucrainean, găgăuz sau bulgar” .
După alegerile din 1996, identitatea românească a populației majoritare și băștinașe a început să fie
negată din nou, articolele 12 și 13 din noua Constituție (adoptată ulterior), susținând, exact ca în epoca
sovietică, că ar exista „diferență dintre limba română și limba moldovenească, dar păstrând această
limbă ca „limbă de stat și de comunicare interetnică.
După alegerile din 2001, câștigate de Partidul Comuniștilor din Republica Moldova, s-a încercat inițial
să se acorde limbii ruse statutul de limbă de stat, dar inițiativa a eșuat datorită opoziției ; în schimb,
limba rusă a recăpătat statutul de limbă de comunicare inter-etnică (pierdut în septembrie 1989), ceea
ce în practică îi obligă pe toți locuitorii republicii Moldova să cunoască limba federației Ruse, nu și
limba de stat a țării.
Page | 102
De atunci, relațiile dintre guvernele Republicii Moldova și României s-au tensionat, Vladimir Voronin
acuzând România de imperialism, chiar dacă oficial, ambele țări și-au declarat în repetate rânduri
intenția de a îmbunătăți colaborarea bilaterală.
„Moldovenismul” s-a manifestat în Republica Moldova și prin refuzul guvernului de a reveni la
denumirile moldovenești inițiale ale mai multor localități rusificate, fie în perioada imperială rusă
(1812-1917), fie în perioada sovietică (1940-41 și 1955-91). Astfel, s-a renunțat la Edinița (rămasă
Edineț, de la Единець), la Sturzeni (rămasă Ucrainca, de la Украйнка), la Ciubărciu (rămas Ciobruci,
de la Чобручь) sau la Frumoasa (rămasă Cahul, de la Кагул). Între o denumire moldovenească și
oricare alta, rușii au ales-o sistematic pe cea străină.
În decembrie 2003, președintele moldovean Vladimir Voronin a protestat împotriva politicii României, speculând că aceasta se recomandă ca avocat al Republicii Moldova în relațiile sale externe
și cerând neimplicarea guvernului român în problemele interne și internaționale ale Moldovei. În
același timp, ziarele moldovenești speculează că in realitate numărul de românofoni declarați la
recensământul din 2004 din Republica Moldova ar întrece cu mult numărul de așa-ziși „vorbitori ai
limbii moldovenești”.
În 2006, Școala Româno-Franceză Gheorghe Asachi din Chișinău a fost forțată să își schimbe numele
în Școala Moldo-Franceză Gheorghe Asachi. Guvernul a fost acuzat că modifică doar denumirile care
se referă la limba română, acesta întrucât altor școli ca Școala Ruso-Ucraineană Necui-Levițki li s-au
permis să își păstreze denumirea. În semn de protest, patru elevi de la Școala Asachi au înlocuit
pancarta cu noua denumire cu o alta pe care era din nou specificat vechiul nume. Cei patru elevi au
fost acuzați de „huliganism grav în grup".
Se poate deasemenea aminti crâncena luptă dusă prin intermediul tastaturii și ecranului de
„moldoveniști” în cadrul enciclopediei interactive Wikipedia (pentru postarea unei versiuni în „limba moldovenească” deosebită de cea în română. Tentativa a eșuat, nu pentru că administratorii
Wikipediei ar fi luat vreo decizie în favoarea „românilor” împotriva „moldoveniștilor”, ci din motive
tehnice și practice : acceptând o versiune „moldovenească”, s-ar fi ajuns, pentru orice subiect, la
existența a două articole diferite în aceiași limbă (din aceleași motive nu s-a acceptat nici postarea
unor versiuni americane, australiene sau neozeelandeze în limba engleză, diferite de versiunea
britanică, sau unei versiuni austriece diferită de cea germană).
Deși în ultimul timp (de când Vladimir Voronin nu mai este președinte), au apărut semne de progres
în problema identitară între Republica Moldova și România, practic, atâta vreme cât nu va fi
modificată Constituția Republicii Moldova, dacă se declară „români”, românii din Moldova sunt
considerați „minoritate națională” în propria lor țară, singura cale de a evita această clasificare fiind să
se declare „Moldoveni”, în timp ce ucrainenii și rușii se pot declara nestingherit ceea ce sunt, fără ca
nici o lege să-i constrângă să se afirme diferiți de semenii lor din Ucraina și Rusia și să se declare
„moldo-ruteni” sau „moldo-muscali”. (sursa : Wikipedia)
Revoluția din 2009 : în urma alegerilor parlamentare din data de 5 Aprilie 2009,
Partidul Comunist din R.Moldova (pro-sovietic) a câștigat 50% din voturi, urmat de
cǎtre Partidul Liberal cu 13% și Partidul Liberal Democrat cu 12%.
Page | 103
