Tratatul de pace de la Bucureşti.
28 oct:
Regele Ferdinand I ordonă armatei să reintre în război.
28 nov:
Intrarea Regelui Ferdinand şi a reginei Maria în Bucureşti.
Nici un conflict anterior nu implicase un număr atât de mare de militari și atâtea
părți pe câmpul de luptă. Până în acel moment, era al doilea conflict pe lista celor mai
sângeroase conflicte notate de istorie, după Rebeliunea de la Taiping (douăzeci de ani
mai târziu însă, cel de-al Doilea Război Mondial va face și mai multe victime).
Un episod mai puțin cunoscut este cel al Corpului Voluntarilor Români care, după ce la 8 iunie 1918 au
depus jurământul la Iași în fața Regelui Ferdinand, au ajuns să apere 1.200 de kilometri din calea
ferată trans-siberiană, regimentele de voluntari călătorind în trenuri blindate mii de km, campanie
fără egal în istoria militară românească.
Aceşti militari români au îndurat în Siberia mizeria, foamea şi frigul, luptând printre troienele de
zăpadă la geruri de minus patruzeci de grade prin întinderile nesfârşite ale pustiului siberian. S-au
acoperit de glorie, fiind botezaţi de inamici „ Dikaia divizia", divizia sălbatică. Au pus steagul românesc
în locuri unde nu a ajuns vreodată, sub faldurile lui au luptat cu un eroism care i-a impresionat pe
aliaţi şi i-a îngrozit pe inamici. Au controlat o bună parte din calea ferată trans-siberiană şi spre finalul
aventurii, au fost singura trupă pe care aliaţii s-au putut bizui. Pe un ger năprasnic, în noaptea
siberiană, au făcut o barieră de foc, oprind ofensiva bolşevică și silindu-i pe aceştia să ceară armistiţiu.
Prin comparaţie, în actuala campanie din Afghanistan, armata română a avut la un moment dat 2 000
de militari, în schimb, românii din campania siberiană au fost de cinci ori mai mulţi, mai departe şi ani
de zile au fost total rupţi de legăturile cu ţara. (sursa : Cristian Negrea, vezi bibliografie, pag 198)
Unirea de la 1 Dec 1918.
În sfârșit, împreună.
România, care încheiase pacea de la Buftea-București, o denunță la 27 oct./9 nov,
reintrând în război. În împrejurările prăbușirii Imperiului Habsburgic și al victoriei
Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, apare posibilitatea încununării a luptei de
eliberare și încheierea procesului de formare a statului național unitar român.
Page | 119
Pe 27 martie 1918, la Chișinău, Sfatul Țării din Basarabia proclamă unirea cu România. Pe 14 octombrie, la Cernăuți, reprezentanții populației din Bucovina
votează pentru unirea cu Țara (unirea realizându-se pe 15 noiembrie), iar pe 1
Decembrie același an, reprezentanții românilor și sașilor din Transilvania adoptă
în prezența a peste 100.000 de români adunați acolo din toată țara, Proclamația de
la Alba Iulia, prin care se consfințea unirea cu Regatul Român.
Singurele fotografii care se păstrează din timpul evenimentelor din 1 Decembrie 1918 sunt realizate de
Samoilă Mârza, ajuns "fotograful Unirii" din întâmplare, deoarece fotograful Arthur Bach, angajat
oficial de către organizatorii Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia să imortalizeze evenimentele, nu
s-a prezentat, motivul nefiind cunoscut. Avea 32 de ani, iar cu patru zile înainte se întorsese din război,
întrucât fusese înrolat în serviciul topografic şi fotografic al armatei, fiind trimis pe frontul din Italia.
Fotograful şi-a cărat aparatul cu burduf, trepiedul şi clişeele de sticlă pe bicicletă, pe distanţa de aprox.
11 kilometri dintre satul natal, Galtiu şi Alba Iulia.
(sursa : Liviu Zgârciu, istoric, vezi pag 198)
Trebuie spus că, în Transilvania, Unirea venea pe fondul unor tensiuni istorice între români și
administrația imperială. Amintim doar masacrul din 8 noiembrie 1918 de la Beliş când 45 de moţi au
fost împușcați şi aruncaţi apoi în var nestins, ca represalii pentru o presupusă incendiere a castelului
Urmanczy sau de cel de la Târgu Lăpuş, unde românii adunaţi în centrul comunei în straie de
sărbătoare aşteptând întoarcerea delegaţilor de la Alba Iulia să le comunice hotărârea luată acolo, au
fost mitraliaţi, 112 oameni, printre care şi copii,fiind omorâţi.
Recunoașterea internațională a unirii avea să vină un an mai târziu, la 10 septembrie
1919, prin semnarea Tratatului de la Saint Germain dintre Puterile Aliate și Austria.
Tratatul de la Versailles a recunoscut toate proclamațiile de unire, în conformitate cu
dreptul la auto-determinare stabilit de Declarația celor 14 puncte ale președintelui
american Thomas Woodrow Wilson.
Page | 120
Moldova -
o regiune săracă a României interbelice
În perioada interbelică singurul recensământ complet al populaţiei României a fost făcut în 1930,
restul referinţelor statistice sunt numai estimative. Conform acestuia, populaţia ţării era de 18.052.896
de persoane, mai mult cu 2,5 milioane faţă de populaţia estimată a anului 1920.
Din punct de vedere al compoziţiei etnice, românii reprezentau majoritatea populaţiei, atât înainte de
primul război mondial, cât şi după sfârşitul acestuia, reprezentând aproximativ 92% în Vechiul Regat
şi circa 70% din totalul populaţiei României întregite în 1920.
În război muriseră circa 335.000 de soldaţi, care împreună cu populaţia civilă ucisă în timpul luptelor,
reprezenta o zecime din populaţia României. Pierderile de populaţie datorate războiului au fost
compensate de cei 8,5 milioane de locuitori care se adaugă la populaţia Vechiului Regat în urma Marii
Uniri. Populaţia României număra în 1919 16.250.000 milioane de locuitori, dintre care 30% nu
erau etnici români : maghiari 19,3%, evrei 5,3%, ucraineni 4,7%, germani 4,3%.
Faţă de perioada de dinainte de război, numărul românilor care trăiau în afara frontierelor statului
român scăzuse semnificativ : 250.000 în U.R.S.S., 230.000 în Iugoslavia, 60.000 în Bulgaria, 24.000
în Ungaria. Minorităţile naţionale se găseau preponderent în provinciile istorice revenite la patria
mamă. Astfel, maghiarii reprezentau 29% din populaţia Transilvaniei şi 23% din cea a Crişanei
şi a Maramureşului, germanii 24% din locuitorii Banatului şi 8% din cei ai Transilvaniei și
evreii 30% din populaţia urbană din Bucovina, 27% din Basarabia şi 23% din Moldova.
După 1918 au loc şi emigrări în străinătate : 200.000 de maghiari din Transilvania în Ungaria,
42.000 de turci din Dobrogea în Turcia, 67.646 de emigranţi (majoritatea evrei) în S.U.A.
Chiar dacă de proporții mai mici, este de amintit și o imigraţie spre România : 22.000 de evrei din
U. R. S. S. în Basarabia și aproximativ 20.000 de români (care emigraseră în S.U.A. înainte de război),
revin în Transilvania şi Bucovina.
După Unire, şcolile din Basarabia trec la predarea în limba română în baza alfabetului latin. La 18
aprilie 1918 este introdusă, prin decret regal, unitatea monetară românească – leul. Rata de schimb era
: 1 rublă rusească = 1 leu si 60 de bani. La 15 octombrie 1918 este oficializat drapelul de stat al
României – tricolorul. La 1 octombrie 1918, organul executiv al Sfatului Ţării a iniţiat procesul de
formare a prefecturilor şi subprefecturilor de judeţe şi numirea în posturi a prefecţilor şi
subprefecţilor. Judeţul este împărţit în subprefecturi, alcătuite din mai multe voloste (plase).
Administrarea autonomă pentru Basarabia a fost abrogată prin hotărârea Sfatului Ţării care a anulat
condiţiile din actul Unirii din 27 martie 1918, încheindu-şi astfel activitatea sa ca organ suprem
legislativ. Treptat se statornicesc instituţiile române. Prefectura, subprefectura, jandarmeria, poliţia,
poşta, telefonul, telegraful, drumurile de fier, vămile, paza graniţei trec treptat în sistemul de dirijare
central. Populaţia României trăia în marea ei majoritate în mediul rural. Astfel, în 1920 satele
adăposteau 77% din totalul populaţiei (sursa : România între 1866-1947, Keith Hitchins)
Din punct de vedere economic, România interbelica este o poveste de decădere şi de succes.
Primul război mondial secătuise industria, dar, în acelaşi timp, asigurase premisele pentru Marea
Unire, cu toate consecințele pozitive ce au decurs de aici.
Perioada interbelică poate fi împărțită în câteva etape distincte, cele de criză fiind urmate de cele de
dezvoltare, într-un lanţ de evenimente influențate semnificativ de contextul extern.
Prima perioadă, cuprinsă între anii 1918 şi 1922 a fost una de refacere, în care s-a urmărit
redresarea economiei după pagubele cauzate de Război (distrugeri masive, cheltuieli foarte mari,
exploatarea resurselor din teritoriului ocupat de către inamici, etc). Pierderile materiale considerabile,
lipsa rețelelor de transport, creșterea continuă a inflaţiei, agravarea datoriilor interne şi externe,
precum şi problemele din agricultură, au impus această refacere ca o primă necesitate.
Aceasta s-a bazat în cea mai mare măsură pe creșterea activității industriale şi bancare, membrii
partidului naţional liberal aflat la putere, fiind direct interesaţi de dezvoltarea economiei.
Doctrina ”prin noi înşine”, a însemnat micşorarea ponderii capitalurilor străine și încurajarea
întreprinzătorii români. În 1915, peste 85% din capitalurile din România erau străine, iar datoria
publică pe cap de locuitor devenise o povară în momentul plății anuităților.
Page | 121
Agricultura : cea mai radicalã mãsurã luatã a fost, fãrã îndoialã, reforma agrarã, care, la final, a
însemnat exproprierea a 66% din teritoriile agrare. În fapt, aceastã reformã a fost legiferatã treptat,
începând cu 1917, (când Parlamentul refugiat la Iaşi a inclus în Constituţie dreptul de expropriere) şi
încheind cu 1921 când Parlamentul a votat legea agrarã. Ca urmare, structura proprietãţii a fost
schimbatã total, România devenind o ţarã a micilor proprietari. Marile moşii au fost drastic reduse,
moşierimea dispãrând treptat din peisajul social. Totuşi, fãrã capital,fără inventar corespunzãtor, sau
cunoştinţe de agriculturã, şi datoritã divizãrii treptate a teritoriilor şi a crizei economice, ţãranii nu
fãceau faţã la noua lor independenţã. Creditele acordate de Banca Naţionalã nu corespundeau
necesitãţilor ţãranilor, iar guvern a menținut taxe mari la exportul de cereale. În acest context,
ţãrãnimea a cunoscut un proces de sãrãcire accentuatã, luptând din greu pentru pâinea zilnicã.
Pe de altã parte, industria a cunoscut un progres continuu într-un ritm relativ ridicat. În viaţa
politicã, au apãrut discuţii pe marginea problemei industriei şi industrializãrii. Astfel, s-au format
douã tabere distincte, cu idei opuse. Prima era cea a liberalilor, care susţineau politica „prin noi înşine”
(ce susţinea industrializarea pe cãi interne şi fãrã capital strãin), şi cea de-a doua aparţinea partidului
ţãrãnist, care susţinea politica „porţilor deschise”(favoriza pãtrunderea capitalului strãin în economie).
Cu ajutorul statului au fost înfiinţate mari întreprinderi metalurgice cu procese tehnologice complexe,
între care Fabrica de Sârmă de la CâmpiaTurzii (1922), Uzinele Titan-Nădrag-Călan (1924), Copsa
Mică-Cugir (1925), precum şi întreprinderi constructoare de maşini dintre care se remarcă Malaxa-
Bucureşti.Potrivit datelor statistice, aproape 60% din totalul întreprinderilor industriale existente în
1930 fuseseră înfiinţate după 1918.
Partidul cu cea mai mare influenţã în aceastã perioadã a fost cel liberal, impunându-şi politica
protecţionistã activã prin legi protecţioniste, şi apãrând efectiv industria naţionalã. Astfel, importul
scade, iar industria cunoaşte un ritm accelerat de dezvoltare. Acest sistem de încurajare a capitalurilor
interne a fost denumit neoliberalism. Urmãrind accentuarea rolului industriei, creşterea rolului
statului prin planuri economice, exploatarea bogãţiilor solului şi limitarea capitalului strãin,
reprezentanţii acestui nou curent au luat mai multe mãsuri legislative (cum ar fi legea din 1920 de
retragere din circulaţie a coroanelor şi rublelor sau legea din 1924 privind comercializarea şi controlul
întreprinderilor economice ale statului).
Transporturile au fost, deasemenea afectate de rãzboi, impunându-se acum luarea de mãsuri pentru
refacerea cãilor ferate şi a şoselelor. Astfel, a fost introdus transportul interurban cu autobuzul (1921)
şi au fost construite numeroase cãi ferate cu utilaj feroviar produs la întreprinderile Malaxa şi Reşiţa.
În privinţa aviației eram destul de avansați și în 1920, în cadrul Ministerului Comunicaţiilor, s-a
înființat Direcţia Aviaţiei. România s-a numãrat printre primele state din lume cu transport aerian de
cãlãtori pe rutele interne ! Datoritã noilor tarife vamale protecţioniste impuse de liberali, în 1924
activitatea comercialã s-a înviorat, cerând transporturi mai mari, mai rapide, dar ieftine.
Plutăritul : deși era o ocupaţie veche de sute de ani, odată cu apariția fierăstraielor mecanice cât și a
altor scule și utilaje de prelucrare mai performante, plutăritul reînvie în localitățile de pe văile Bistriţei
(cu afluenţii Bistriţa Aurie, Dorna, Cârlibaba etc), Siretului, Sucevei şi Moldovei, Mureşului, Vaserului
şi Bârzavei. Pe Bistriţa Aurie, negustorii (turci, evrei) transportau lemn până la Galaţi şi Chitila,
necesar pentru construcţiile de corăbii.
Dacă la jumătatea secolului XIX plutăritul pe Bistriţa era plin de riscuri din cauza stâncilor şi
neregularizării cursului de apă, după 1885 au loc importante lucrări de amenajare, iar după 1918
plutăritul pe Bistriţa a devenit și mai eficient, un drum de la Vatra Dornei la Galaţi fiind parcurs
de plute în cel mult 10 zile.
Page | 122
