religios, ţãranii ţineau toate posturile anului. Acest mod hrãnire a generat boli ca rahitismul şi
xeroftalmia. În aceste zone existau foarte puţini doctori (unu la 17.000 de locuitori), în general ţãranii
refuzand să meargã la doctor. Ei nu ştiau de bacterii, microbi sau boli infecţioase, cei din familie
rãmânând lângã bolnav indiferent de boalã. Ca urmare a acestor factori, mortalitatea era foarte
ridicata la sate, multi dintre nou-nãscuţi nesupravieţuind primelor 12 luni de viaţã.
Pe de altã parte, ţãranul de dupã 1918 este mult mai interesat de politicã, şi de principalele evenimente
din ţarã. Înainte de rãzboi, se citea câte un ziar la bisericã o datã la câteva luni, şi de multe ori,
informaţiile prezentate în aceste ziare erau destul de vechi. Însã, pe timpul rãzboiului, interesul pentru
ziare a crescut, pentru cã acestea publicau numele mortilor de pe front. Dupã 1918, s-a pãstrat tradiţia
de a citi ziarul, şi de a discuta politicã. Ţãranul nu mai este total rupt de ceea ce se întamplã în ţarã. El
are opinii politice şi începe sã îşi lãrgeascã orizonturile.
Un subiect interbelic important era familia. Întemeierea unei familii începea odată cu căsătoria.
Românii erau familişti convinşi.Căsătoria se încheia, de regulă, în cadrul aceluiaşi grup social, definit
prin avere (dotă sau zestre), statut moral, studii. Ofiţerii nu se puteau căsători decât cu fete înstărite;
un ordin al ministrului de Război din 1927 stabilea că ofiţerii (de la sublocotenent la maior) se puteau
căsători numai cu fete ca aveau o dotă de peste un milion de lei.Legea pentru căsătoria militarilor, din
9 aprilie 1931, prevedea că militarii se puteau căsători numai cu consimţământul scris dat de
autoritatea militară superioară, după ce au împlinit 25 de ani; pentru obţinerea acestuia, ofiţerii urmau
să justifice vârsta pe care o aveau, dota miresei şi averea personală (de cel puţin 40.000 lei anual în
cazul ofiţerilor superiori şi generalilor, de 6.000 lei anual al viitoarelor soţii de militari cu grade
inferioare). Se adăugau garanţiile de moralitate şi onorabilitate pe care mireasa trebuia să le probeze;
certificatul de onorabilitate era dat de cinci capi de familie din localitatea de domiciliu a miresei, iar
onorabilitatea acesteia trebuia confirmată de primar şi de şeful poliţiei locale; de asemenea, părinţii
miresei erau datori să prezinte un certificat de onorabilitate. Restricţii existau şi pentru preoţii
ortodocşi, care aveau nevoie de aprobarea episcopiei pentru a se căsători (tot cu fete de familie bună şi
onorabilă).
De regulă, fetele de la ţară se căsătoreau la 14–15 ani; acelaşi obicei se păstra şi în mahalalele oraşelor.
În familiile burgheze, fetele se căsătoreau după terminarea pensionului (17–18 ani) sau a facultăţii
(21–22 ani). Băieţii de la ţară se căsătoreau înainte de a pleca să-şi satisfacă stagiul militar (21 ani),
astfel că la “liberare” aveau deja 1–2 copii. Mai întâi se întâlneau părinţii, care stabileau zestrea pentru
viitorii soţi, apoi urma logodna, care dura 1–2 luni. Dacă acordul era deplin, tinerii se cununau civil,
apoi religios. Nunta era un adevărat spectacol. La ţară şi în mahalaua oraşelor, aceasta dura trei zile, în
timp ce în “lumea bună” se încheia într-o singură zi.
Darul de nuntă îi ajuta pe tinerii căsătoriţi în viaţa de familie. La ţară, darul consta din cereale (grâu,
porumb), vite (cai, viţei, oi), păsări (găini, raţe) etc. Mireasa venea cu “lada de zestre”, unde avea
plapumă, perine, cuverturi etc. De regulă, mirele avea casa “ridicată”, pe care urma să o termine
împreună cu tânăra soţie; ei erau ajutaţi de rudele apropiate şi de vecini. La oraş, darul de nuntă
consta în bani, mobilier, veselă, obiecte de artă, etc.
Viaţa domestică interbelică era caracterizată printr-un stil de viaţã relativ modern, cu multe facilitãţi
pentru unii şi cu mult neplãceri pentru alţii, componenta dominantă fiind constituită din diferenţele
uriașe între mediul urban și cel rural.
Page | 130
Familia românească tradiţională (de la țară) era de tip lăstar : pe măsură ce feciorii creşteau şi le venea
vremea căsătoriei, ei plecau din casa părintească; pe cel proaspăt căsătorit, tatăl îl înzestra cu un lot de
pământ şi, împreună cu ceilalţi membri ai familiei, îl ajuta să-şi construiască o casă nouă. În casa
bătrânească rămânea cel mai mic dintre feciori, care o moştenea, cu obligaţia de a-i întreţine pe părinţi
până la moarte şi de a le face apoi slujbele bisericeşti şi pomenile, potrivit tradiţiei din localitatea
respectivă.
În contrast, mulți dintre tinerii de la oraș erau atrași de ideile naționaliste și în consecință de temele
Mișcării Legionare : ortodoxismul, viața (și moartea) legionară, omul nou și importanța spiritualității,
generația anilor 30 fiind autohtonistă și antidemocrată.
Un moment important al perioadei interbelice a fost înființarea și recunoașterea internațională a
Patriarhiei române, întrucât pentru cea mai mare parte a românilor din perioada interbelică,
credința creștin-ortodoxă era fundamentală, întreaga lor existență bazându-se pe speranța și credința
în Dumnezeu.
Multă vreme au existat în lumea creştină numai cinci Patriarhate (numite şi apostolice) : al
Ierusalimului, al Antiohiei, al Alexandriei, al Constantinopolului şi al Romei. Cu timpul au dobândit
acest titlu şi alte Biserici, constituindu-se în Patriarhate: Biserica Gruziei, apoi Bisericile din Bulgaria,
Serbia şi Rusia.
Lupta Bisericii Ortodoxe Române pentru autocefalie a fost îndelungată şi dificilă. În 1918, la Unirea cu
țara a provinciilor Basarabia, Bucovina şi Transilvania, acestea aduseseră cu ele şi propria organizare
bisericească. Existau practic, patru "biserici" : Biserica Ortodoxă Română din Vechiul Regat, condusă
de Mitropolitul Primat, Mitropolia Ortodoxă Română autonomă a Transilvaniei, Mitropolia Autonomă
a Bucovinei şi Arhiepiscopia Chişinăului şi a Hotinului, situaţie improprie pentru un stat unitar. În
preajma Primului Război Mondial, două Biserici ortodoxe îşi restabiliseră Patriarhatul, cea rusă, în
1917 şi cea sârbă, în 1920.
în ultimele zile ale anului 1924, mitropolitul Pimen al Moldovei, face Sinodului propunerea ca
"Mitropolia Ungrovlahiei, cu scaunul mitropolitan în Bucureşti, să fie ridicată la rangul de
Patriarhie; iar mitropolitul Ungrovlahiei […] care, de drept e şi Preşedinte al Sfântului nostru Sinod,
să poarte titlul de: Patriarh al Bisericii Ortodoxe Naționale Române ". Pe 4 februarie 1925, Sfântul
Sinod hotărăște înfiinţarea Patriarhatului Ortodox Român. Ulterior, la 25 februarie 1925, s-a
promulgat și Legea pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal şi mitropolitan al Ungrovlahiei, ca primat
al României, la rangul de Scaun patriarhal. La 12 martie 1925, Sfântul Sinod trimite o propunere de
unificare Patriarhiei de Constantinopol, celorlalte Patriarhate Ortodoxe şi Bisericilor Ortodoxe
autocefale, prin care li se comunică ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie. Pe 30
iulie 1925 Patriarhul ecumenic Vasile al III-lea al Constantinopolului şi Sfântul Sinod al Patriarhiei
Ecumenice emit un act (numit Tomos) de recunoaştere a Patriarhiei Române.
(sursa : Cum s-a născut Patriarhia Română, articol de Petre Ciprian Șarpe)
Cercetașii României - mai mult decât o organizație, un mod de viață
Un lucru mai puțin cunoscut este acela că în această perioadă apar Cercetașii României, care atrag
din ce în ce mai mulți tineri și care vor organiza câteva ediții ale unei tabere de vară pe cât de activă, pe
atât de interesantă ca nume : jamboree.
Dar s-o luăm cu încetul : în vara anului 1913, inspirați de un articol citit într-o revistă franțuzească,
câțiva elevi de la Liceul Lazar din București (frații Dimancescu, frații Berindei, Săndel Bogdan și Ionel
Andronescu) formează singuri, fără ajutorul adulților, primele patrule de cercetași, făcând excursii și
activități în Munții Bucegi. Profesorul Gheorghe Murgoci a fost cel care a întreprins primele demersuri
pentru constituirea organizaţiei “Cercetaşii României”. Colonelul adjutant Grigore Berindei preia
organizarea cercetașilor și înființează primul comitet al asociației. Atrage alături de mișcare profesori,
ofițeri, ziariști, oameni de litere. Din primul comitet făceau parte Gabriel Giurgea, Vladimir
Ghidionescu, maiorii Manolescu, Uica, căpitanul Sâmboteanu și locotenenții Sâmboteanu, Panaitescu
și Manicatide.
Page | 131
În vara anului 1914, col. adj. Berindei obține o audiență și prezintă familiei regale (Regele Carol I,
principele Ferdinand și principele Carol) cercetășia și organizarea asociației până în acel moment.
Obține sprijin necondiționat și asociația se dezvoltă spectaculos, în anul 1916 având un număr de
9.000 de cercetași, grupați în 34 de legiuni și 56 de cohorte (legiunile erau forma de organizare a
asociației în fiecare județ unde era înființată).
Recunoașterea asociației ca “persoană morală” (juridică) este votată la Senat (20 decembrie 1914) și de
Adunarea Deputaților (21 februarie 1915), fiind publicată în Monitorul Oficial la 9 aprilie 1915.
Promisiunea Cercetașului
Promit pe onoarea mea să fac tot ce este posibil pentru :
a servi patria mea România și credința mea, a ajuta
pe aproapele meu în orice moment, a mă supune Legii
Cercetașului.
Legea Cercetașului
Cercetașul își iubește patria sa, România și pe toți cei care
trăiesc în ea.
Cercetașul este loial, își respectă cuvântul dat, nu minte,
este curat în gând, în vorbă și în faptă.
Cercetașul este util și își ajută semenii în orice situație,
este un prieten pentru toți și frate cu toți Cercetașii.
Cercetașul este econom și cumpătat, este îngăduitor cu alții
și sever cu sine, își îngrijește corpul și duce o viață sănătoasă.
Cercetașul iubește și ocrotește natura și este bun cu
animalele.
Cercetașul își respectă și ascultă părinții, șefii şi profesorii
și este disciplinat în tot ceea ce face.
Cercetașul este credincios și respectă credința celorlalți.
Cercetașul este curajos și încrezător în puterile sale, vioi și
plin de însuflețire.
Cercetașul se străduiește să facă în fiecare zi o faptă bună,
oricât de neînsemnată ar părea ea.
În zilele de 15-18 martie 1915 se ține la București primul Congres al Comandanților.
În anul 1929 Principele Nicolae, comandantul Marii Legiuni, a preluat conducerea Cercetăşiei
Române. La Congresul general al Cercetașilor desfășurat la Arenele Romane pe 23-27 Aprilie 1930,
acesta a luat hotărârea de a se organiza tabere (numite jamboree) naționale din doi în doi ani.
Ele s-au desfăşurat la Piatra Neamț (1930), Sibiu (1932), Mamaia (1934) și Brașov (1936).
Prima jamboree națională s-a desfășurat la Piatra Neamt între 5 și 25 august 1930, pe un platou aflat
în vecinătatea orașului Piatra Neamt, la poalele muntelui Carlomanul (617m). Prezența a fost estimata
la 2.000 de participanți (care reprezentau 27 de cohorte din 7 legiuni). Remarcabil este faptul că, pe
lângă cercetașii și comandanții români, au fost prezenți comandanți și cercetași din Germania, precum
și delegați din Ungaria, Franța, Polonia și Cehoslovacia.
Page | 132
Conducerea Cercetășiei a fost reprezentată de : Alteța Sa Principele Nicolae - Comandantul Marii
Legiuni, generalul I.Manolescu - ajutorul comandantului Marii Legiuni, col. Ulisse Sâmboteanu -
Directorul Cercetășiei, lt. col. Panaitescu - Comisarul General al jamboreei. Autoritățile locale au fost
reprezentate de Nicu Ioaniu - Primarul orașului Piatra Neamț.
Comisarul general al jamboreei a fost ajutat de un secretariat general și 5 direcții (administrativ;
tehnic; organizarea și supravegherea taberei; excursii, cazare și transport; sport și concursuri).
Programul jamboreei a inclus: instalarea taberei, festivitatea de deschidere, excursii și tabără,
concursuri și acordarea premiilor, festivitatea de închidere, ridicarea taberei și plecarea.
Toți participanții au primit contra cost insigna, insigna pentru baston și o diploma.
A fost primul eveniment cercetășesc din țara la care s-au emis însemne personalizate.
La festivitatea de închidere s-a anunțat data și locul următoarei jamboree naționale : Dumbrava
Sibiului, 1932. (sursa : Alin Dimancescu Istoria Cercetășiei în România)
Cercetășia a fost un puternic pivot al educaţiei tinerilor datorită unor vectori de impact psiho-sociali :
îmbrăcămintea specifică cu croială militară; activităţile specifice bazate cu predilecţie pe excursii şi
jocuri aplicative; depunerea unui legământ (ca şi la pionieri, mai târziu) care făcea pe cel ce căpăta
calitatea de cercetaş să ţină cont de anumite rigori în comportamentul de zi cu zi. Cercetașii organizau
activităţi specifice, mediatizate şi la care puteau participa şi cei care nu făceau parte din organizaţie.
După război şi până la contopirea în Straja Ţării (1937), cercetaşii au constituit o organizaţie bazată pe
voluntariat şi a avut drept scop educarea tineretului şcolar în spirit sportiv. S-a urmărit să se dezvolte
un profil moral şi fizic corespunzător unor cetăţeni onorabili în concordanţă cu valorile umane precum
adevăr, solidaritate, muncă şi credinţă.
Mai târziu, când mișcările extremiste (fascismul și comunismul) au divizat generația tânără, mișcarea
cercetășească a rămas într-o zonă de democrație și toleranță. Cercetășia din România și-a păstrat
caracterul apolitic, dar în 1937, a fost înlocuită de organizația totalitaristă, Străjeria, în cadrul
măsurilor dictatoriale inițiate de Regele Carol al II-lea (alături de crearea Frontului Renașterii
Naționale). Straja Ţării sau Străjeria a fost o organizaţie de tineret concepută şi patronată de Regele
Carol al II-lea. Ea a luat fiinţă în urma Decretului-lege 3445 din 1937 prin care toţi băieţii între 7 şi 18
ani şi fetele între 7 şi 21 de ani erau obligaţi să facă parte din Straja Ţării.
După al II-lea Război Mondial, au fost încercări de a reînființa Mișcarea Cercetășească în România,
însă apariția regimului comunist a însemnat și interdicția totală pentru toate mișcările de tineret
alternative, acestea fiind înlocuite de Pionieri și Uniunea Tinerilor Comuniști.
După 75 de ani, tradiția jamboreelor a fost reluată prin organizarea RoJam 2011, cea de-a cincea
jamboree națională, organizată în august 2011 pe platoul din apropierea orașului Săliște (jud. Sibiu).
Page | 133
