"Nu avem alt sfânt mai mare decât Valeriu Gafencu" - Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa
"Valeriu Gafencu - sfântul închisorilor” - Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii (caracterizarea pare
stranie, pentru că Nicolae Steinhardt era de origine evreu, iar Valeriu Gafencu fusese arestat tocmai
pentru că era membru al Mişcării Legionare)
Valeriu Gafencu abia intrase la facultate în 1941, când a fost condamnat la 25 de ani pentru că făcea
parte din Frăţiile de Cruce, însă, de fapt, singura lui vină a fost că îl iubea pe Hristos. Va părăsi lumea
zece ani mai târziu, bolnav de tuberculoză, însă liniştit că a putut să-şi împărtăşească dragostea de
Hristos şi altora (mai puţin apropiaţi de Dumnezeu).
Atitudinea profund creştină, „de trăitor al ortodoxiei” , după cum îl descriu mulţi dintre colegii săi de
suferinţă, l-au transformat pe Valeriu Gafencu într-un reper moral pentru cei care au trecut prin
infernul închisorilor comuniste (și sperăm să rămână astfel și pentru ceilalți).
Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sângereii Vechi, judeţul Bălţi, pe pământul
Basarabiei (care fusese integrat în România Mare).
Despre părinţii săi, Vasile şi Elena, chiar el mărturiseşte : „mama era o fată simplă, cu şcoală primară,
fără altă avere decât fecioria sufletului şi a trupului. Tuţa (diminutivul cu care-şi alinta tatăl) era un om
întreg, sănătos, voinic, cu un trecut frumos, absolvent de Politehnică, bine văzut de toţi oamenii de
valoare pe care îi avea Basarabia în acele vremuri”.
Valeriu a urmat școala primară la Sângerei iar între anii 1932-1940 cursurile liceului Ion Creangă din
Bălti. În 1939 (la 17 ani), fiind elev clasa a VII-a, a fost cercetat penal, „pentru infracțiunea la legea
pentru apărarea ordinii în stat”. Cazul a fost clasat, sub numărul 525/1939, de Tribunalul Militar Iași,
acuzatul fiind achitat. În referatul întocmit de maiorul magistrat Gheorghe Ghika, lucrurile sunt puse
în adevărata lor lumină : „Instanța de Minori de pe lângă Tribunalul Bălti este sesizată că elevul
Valeriu Gafenco de la Liceul «Ion Creangă» Bălti, fost simpatizant al fostului partid Totul pentru Ţară,
ar fi donat sume de bani până la dizolvarea acestei grupări. Chemat în fata instanței, numitul
recunoaște că în timpul când mișcarea legionară era partid, simpatiza această mișcare, dar că, sumele
pe care le dădea elevului Talpă Victor, le dădea ca donații pentru însănătoșirea unui elev bolnav de
scarlatină. Nu se constată că elevul Valeriu Gafenco ar fi activat în mișcarea legionară după dizolvarea
partidelor politice. Considerând că faptele ce se impută numitului elev nu încadrează pe un text penal
și nici infracțiune la Legea pentru apărarea ordinii în stat. Pentru aceste motive suntem de părere ca
prezenta chestiune să fie clasată”.
Page | 164
Absolvind liceul în vara anului 1940, la doar câteva zile după bacalaureat, a intervenit uraganul
ocupației sovietice. Valeriu a reușit cu greu să treacă Prutul, a ajuns la Iași, lăsându-și părinții și surorile sub ocupație, despărțindu-se, nu știa că definitiv, de tatăl său (fost deputat in Sfatul Țării,
adunarea reprezentativa care a votat in 1918 unirea cu România) care, în toamna lui 1940 a fost ridicat
și deportat in Siberia, unde a și murit la scurt timp după aceea (în 1942). Lui Valeriu îi revine așadar și
sarcina de a se îngriji de restul familiei, mama și cele trei surori.
În 1940 devine student al Facultății de Drept și Filosofie din Iași. Deşi nu participase activ la
rebeliunea legionară, datorită apartenenţei la „Frăţiile de Cruce” Valeriu Gafencu a fost arestat în
toamna anului 1941 (împreună cu alţi tineri). „ Am fost, sunt şi voi fi legionar” au fost cuvintele rostite
de Valeriu Gafencu în timpul procesului care l-a transformat în deţinut politic, asumându-şi opţiunea
politică dincolo de orice presiune.
Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu (care l-a aparat la proces pe Gafencu), a
declarat : "Este unul dintre cei mai buni studenți pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere
didactice". Pledoaria a fost inutilă, fiindcă dictatura antonesciana nu vedea cu ochi buni activitatea
legionara a unor tineri ca Gafencu (care avea o funcție de conducere în Frațiile de Cruce).
A fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Avea 20 de ani și abia trecuse în anul al II-lea.
În închisoare, în inima grupului din care face parte Gafencu începe o frământare profundă în privinţa
rostului pentru care au fost încarceraţi. Sufletele lor caută ceva care să-i ridice deasupra suferinţelor pe
care le trăiau. În perioada dinainte de instalarea regimului comunist au ocazia să citească Sfânta
Scriptură şi alte cărţi duhovniceşti, să se adâncească în rugăciune.
Întrucât situaţia se înrăutăţea, în martie 1943, mama lui Valeriu, împreună cu cele trei surori ale sale,
Valentina, Eleonora şi Elisabeta (încă eleve), s-au refugiat din Basarabia şi s-au stabilit în Făgăraş.
În toată perioada detenţiei între 1941-1944, Valeriu nu era singur pe linia trăirii creştine intense, ci
făcea parte dintr-un grup ce împărtăşea aceeaşi orientare spirituală, format din suflete alese şi dăruite
de Dumnezeu cu actul intuiţiei şi înţelegerii viitorului : doctorul Traian Trifan, studentul Ioan Ianolide
(care-i va deveni cumnat), Anghel Papacioc (care avea să devină apoi părintele Arsenie Papacioc de la
Techirghiol), Marin Naidim, Virgil Maxim, Aurel Dragodan, Constantin Ţoţea, Marian Traian, preotul
Vasilie Serghie, Ion Schiau, Costică Pascu şi alţii, toţi tineri legionari deţinuţi din aceleaşi motive.
După actul de la 23 august 1944 (când mareşalul Ion Antonescu a fost înlăturat), Valeriu Gafencu şi
ceilalţi legionari au refuzat să semneze cererea de eliberare condiţionată, cerută de noul ministru al
Justiţiei, comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, rămânând fideli idealurilor pentru care au fost închişi.
România era invadată de Armata Roşie şi supusă în curând celui mai odios regim din istoria ei.
Valeriu Gafencu a trecut prin încercări teribile în temutele închisori de la Aiud şi Piteşti. Între colegii
săi de detenţie, personalităţi intrate azi în legendă : Ieromonahul Arsenie Papacioc, Ion Gavrilă
Ogoranu, Părintele Gheorghe Calciu, Ioan Ianolide. În cele din urmă, ajunge la închisoarea - sanatoriu
de la Târgu-Ocna, unde în jurul său se conturează o atmosferă spirituală înaltă, unică în universul
concentraţionar românesc. Pentru tinerii legionari de la Aiud, care priveau pe fereastră cum deţinuţii
comunişti erau eliberaţi, urma o nouă etapă a detenţiei, mult mai înfiorătoare şi plină de încercări,
pentru care însă erau pregătiţi şi fortificaţi (moral şi spiritual).
Între 1944-1947 a urmat o perioadă de destindere, în care grupul de la Aiud a fost dus o vreme în
colonia de muncă de la Gald unde, deşi munca era istovitoare şi hrana puţină, detenţia avea un regim
de lagăr, deci cu o minimă libertate. În colonie, mergea între ruinele unei vechi biserici părăsite, ce se
afla pe un deal, într-o lucerna a coloniei, n-avea acoperiș, era expusa ploilor și intemperiilor și el se
ruga acolo. Când cineva de-acasă venea pe la el, aborda cu ei totdeauna probleme de credință, căutând
să convingă pe fiecare de importanța mântuirii.
În 1947 (când Regele Mihai I a fost forţat să abdice), puterea comunistă a decis că studenţii vor fi duşi
la Piteşti, elevii la Târgşor, muncitorii la Gherla, iar intelectualii la Aiud, Galaţi, Râmnicu-Sărat şi
Sighetul Marmaţiei. Un politruc sovietic vine să-i propună lui Gafencu să plece în URSS şi astfel să fie
liber, deoarece era născut în Basarabia şi considerat cetăţean sovietic, însă el refuză categoric spunând
că este român şi că va rămâne în România, chiar întemniţat.
Page | 165
Astfel, Valeriu Gafencu şi studenţii săi ajung în 1948 la Piteşti, o temniţă mai mică decât Aiudul, unde
„am fost primiţi cu ostilitate, care în scurt timp va deveni brutalitate” (I. Ianolide, op.cit., p. 66).
Aici au cunoscut tortura cea mai groaznică şi nivelul cel mai josnic al degradării umane : ‘’temniţa a
fost înţesată până la refuz de tineri studenţi, aşezaţi în celule fie de-a valma, încât se sufocau, fie de
unii singuri, după criterii neînţelese de noi, probabil pentru o experimentare pe viu a diverselor
modalităţi de tortură. Miliţienii au început să bată deţinuţii la discreţie, pentru ceva anume ori pentru
simpla lor plăcere”
Prin spiritul său de jertfă şi credinţa sa profundă, Valeriu Gafencu avea o mare influenţă asupra
celorlalţi deţinuţi prin exemplu şi cuvânt. Datorită înaltei trăiri creştine, el avea privirea senină în orice
situaţie, faţa îi radia de iubire, smerenie şi blândeţe, semănând în rândurile studenţilor preocuparea
pentru mântuirea sufletului. Valeriu i-a trezit pe cei mai mulţi din indiferenţa religioasă şi a risipit
îndoielile celor trufiţi de şcoala laică materialistă şi pozitivistă implantată şi în ţara noastră în urmă cu
un secol, învăţându-i să se roage. La orice formă de agresiune şi violenţă el răspundea cu iubire şi
rugăciune.
Făcea mult caz de "conștiința păcatului", pentru că erau mulți care considerau păcate numai curvia,
hoția și crima și mulți nu se recunoșteau păcătoși, fie ca nu le aveau pe acestea, fie ca le minimalizau,
neacordându-le importanta cuvenită, dar pierdeau din vedere că mai sunt și altele, poate mai mari
decât acestea, cum ar fi mândria. "Celor mândri Dumnezeu le stă împotrivă și celor smeriți le dă har.
Pe omul care se grozăvește, Domnul îl lasă singur și fără El o să-și dea seama că nu poate face nimic și
o să strige la El", le spunea Valeriu.
Prețul rezistenței sale morale și spirituale a fost însă prea mare : închisoarea și relele tratamente i-au
răpit definitiv sănătatea. TBC-ul pulmonar, osos și ganglionar, reumatismul, lipsa hranei și
medicamentelor, i-au ruinat trupul. Chipul sau era însă, straniu, scăldat într-o lumină nepământeană,
asupra căreia depun mărturie mulți din cei care au avut privilegiul de a-i fi in preajmă in ultima parte a
vieții sale. Sufletul și mintea sa nu se despărțeau defel de rugăciune. În ultimul an, hemoptizia (scuipa
sânge) îl transformase la prima vedere într-o "epava", dar lumina sfințeniei trecea dincolo de bietul
trup în suferința și îi atingea pe ceilalți deținuți.
Tânărul Valeriu Gafencu a ajuns la Tg. Ocna în decembrie 1949. La Târgu Ocna, Valeriu Gafencu a fost
limanul la care toţi deţinuţii au găsit mângâiere şi ascultare şi de aceea, alături de mulţi alţii, părintele
Gheorghe Calciu și părintele Arsenie Papacioc au considerat că ar trebui canonizat.
Din cauza torturilor și regimului bestial din temnițele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la
sanatoriul-închisoare Tg. Ocna într-o stare atât de grava încât supraviețuirea sa timp de doi ani (pana
la 18 febr. 1952) poate fi considerată, pe drept, o minune.
La un moment dat, Valeriu urma să suporte o intervenție chirurgicala la spitalul din localitate, fiindcă
in penitenciar nu existau cele necesare. Operația a fost însă mult întârziată de autoritățile comuniste.
Când a ajuns, în sfârșit, pe masa de operație, fie nu i-au făcut cum trebuie anestezicul, fie acesta era
expirat, pentru ca trupul lui Gafencu nu amorțise când a început intervenția. A fost operat mai bine de
jumătate de ora pe viu iar el nu a spus un cuvânt. La final medicii au rămas impresionați (cu toate că
viața unui deținut nu valora mare lucru pe atunci).
Un episod definitoriu pentru puterea de a dărui a ființei umane aflata în suferință, este salvarea de la
moarte a pastorului protestant Richard Wurmbrand.
Unul dintre bolnavii ce-l iubeau enorm și-l admirau pe Valeriu, Victor Leonida Stratan, obținuse
printr-o intervenție speciala, de la familie, un pachet cu streptomicina. Deoarece starea lui era ceva
mai buna, a venit cu medicamentele și i le-a pus în brațe lui Valeriu, fericit ca ii poate salva viața.
Valeriu le-a primit, dar a doua zi l-a înștiințat pe Stratan că a hotărât să le cedeze lui Wurmbrand,
spunând ca acesta se afla de asemenea într-o stare grava și salvarea lui ar însemna mult pentru
dezvoltarea creștinătății, deoarece este o personalitate recunoscuta, cu relații internaționale și mare
putere de influență. Stratan s-a supărat și i-a spus ca nu este de acord. Atunci, cu blândețe, Valeriu i-a
spus ca din moment ce i-a dăruit medicamentele, acum ele ii aparțin și are libertatea să le folosească
potrivit indemnului conștiinței lui. Într-adevăr, medicamentele au ajuns la Wurmbrand, a cărui viața
a fost astfel salvată (nu după mult timp, pastorul avea să facă la rândul lui un gest similar, cedând
injecțiile primite chiar unui legionar.
Page | 166
Impresionat de trăirea creștină a lui Gafencu, pastorul Wurmbrand a declarat ca vrea să intre în Rai
pe aceeași poartă pe care va intra și Valeriu. Legionarul ortodox Gafencu îl salva astfel de la moarte pe
evreul Wurmbrand, dincolo de orice confruntare ideologică şi bănuială de ipocrizie. După acest gest
suprem (care i-a impresionat pe toți cei din sanatoriu), Valeriu a început să se stingă încet.
Cu numeroase plăgi tuberculoase pe trup (care supurau permanent), dar cu figura de sfânt în mijlocul
suferinţei fizice ajunsă la limită, Valeriu Gafencu și-a așteptat moartea cu o seninătate care i-a înmuiat
până și pe gardienii-călăi. Avea să-și păstreze această figură de sfânt până la capăt.
Starea lui Valeriu se agrava. Din cauza lungului șir de luni petrecute în pat, fără mișcare, și din cauza
slăbiciunii și insuficientei circulației sângelui, i-au apărut pe corp escare mari ce nu puteau fi vindecate
cu nici un chip, cuprinzându-i o mare suprafață a spatelui, coapselor și gambelor. Cu toate astea,
nimeni nu l-a auzit niciodată plângându-se, deși pe chipul sau se putea citi suferința accentuata, iar în
ochi ii apăreau lacrimi de durere, când era pansat, cu migala și dragoste frățeasca de deținuții
doctoranzi in medicina Ion Ghitulescu, Nae Floricel și Aristide Lefa, timp de ore în șir. Din fâșii de
cămăși rupte, aceștia confecționau bandaje pentru acoperirea escarelor, dar din lipsa substanțelor
medicamentoase necesare, fâșiile se lipeau de răni și produceau dureri cumplite când erau schimbate.
Din gura lui Valeriu nu se auzea nici un vaiet, dar după un timp, medicii observau că broboane de
sudoare ii acopereau fruntea boltita ; era semnul ca răbdarea atinsese limita. Atunci se opreau și-l
lăsau puțin să-și revină.
Trupul său se făcuse cu adevărat lăcaș al Duhului Sfânt. Pentru credința sa, Valeriu a fost învrednicit
de Dumnezeu să-și cunoască ziua morții. Pe 2 februarie 1952, el și-a rugat camarazii să-i procure o
lumânare și o cămașă albă, pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie a aceluiași an.
A mai cerut ca o cruciulița (pe care se pare ca o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gura, pe partea
dreapta, spre a fi recunoscut la o eventuala dezgropare. Cu o zi înainte de moarte, i-a spus lui Ioan
Ianolide : "Mâine voi muri. Vreau să-mi iau rămas bun de la cei mai apropiați prieteni. Fă tu așa fel
încât să vină pe rând la mine, în liniște.".La 18 februarie, între orele 14.00 și 15.00, după momente de
rugăciune incandescentă, cu fata transfigurata, Valeriu a rostit ultimele cuvinte : "Doamne, da-mi
robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul". Astfel, după zece ani de
închisoare, Valeriu Gafencu a plecat la Domnul la vârsta de 31 de ani, purtând nimbul sfinţeniei.
Trupul său a fost pus pe o targă şi luat în primire de doi deţinuţi de drept comun, care aveau misiunea
înmormântărilor. Aceştia l-au lăsat în curtea mare, pe zăpadă, pentru ca toţi să vină şi să se închine pe
rând. Dr. Aristide Lefa, deținutul care l-a îngrijit, povestește că imediat ce i-a fost scos trupul afara și
pus pe pământ, deși pana atunci fusese o zi călduroasă, cu soare, în câteva minute s-a pornit o
ninsoare puternică, care a acoperit noroiul din jurul corpului lui Valeriu.
La targa pe care era pus, spre a fi dus într-o groapă comună (a tuberculoșilor), au venit și s-au
închinat, pe rând, toți deținuții, iar călăul Petre Orban a plecat din închisoarea pentru întreaga zi,
pentru a-i lăsa să-și ia rămas bun de la Valeriu. După lăsarea nopții, a fost îngropat, iar la mormântul
său nu a fost pusă nici o cruce şi nici nu i s-a scris numele nicăieri, locul rămânând necunoscut.
Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale : și-a sacrificat, pentru Hristos și neam tinerețea, profesia,
familia, libertatea și viața. Astăzi există o icoană înfățișându-l pe Valeriu în chip de mucenic.
În 1959, la şapte ani de la moartea lui Gafencu, 29 de persoane au fost condamnate la pedepse de la 15
ani la muncă silnică pe viaţă pentru că, eliberându-se spiritual în perioada cât au stat alături de el la <