nevoile sectoarelor româneşti; atribuirea de misiuni trupelor române care le depăşeau capacitatea
tactică şi operativă.
Cotul Donului a însemnat de fapt cel mai mare dezastru militar din istoria Armatei Române.
După bătălia Stalingradului, Armata a 3-a a mai rămas pe front cu doar patru divizii de infanterie de la
aripa ei stângă. După ce pierduse Corpul 6, Armata a 4-a a fost retrasă pe un aliniament mai în spate,
şi după ce a fost întărită cu Diviziile 5 și 8 Cavalerie, a luat parte la operaţiile Grupului de Armate
Hoth, între 12 și 23 decembrie, în scopul șalvarii trupelor încercuite la Stalingrad. Dar respectivul
grup, epuizat de grelele pierderi suferite, a fost puternic atacat şi după alte trei zile de lupte îndârjite, a
fost decimat. Armata a 4-a Română şi-a pierdut astfel orice valoare operativă.
Pe frontul Armatei 3-a Română şi Armatei 8-a Italiana, ruşii au reluat ofensiva în Cotul Donului la 16
dec 1942, înaintând vertiginos spre vest. Victoria le era atât de necesară, încât trimiteau in lupta cate
un radio la patru tancuri, celebrul sistem ”o pușca la 2 oameni” și comisarii NKVD cu mitraliera în
spatele trupelor din linia I. Armata 3-a Română a fost scoasă definitiv din luptă, rămăşiţele celor două
armate române fiind trimise în ţară pentru refacere şi organizare.
Generalul Hans Doerr, omul de legătură cu Armata 4 Română în timpul acestei bătălii, scria :
" Prăbuşirea frontului român în Cotul Donului şi în Stepa Kalmuca este vina conducerii supreme
germane,care în nemărginita ei îngâmfare,dădea aliaţilor misiuni la care nu puteau face faţă".
În continuare, Moldova va fi angrenată în cea mai mare ofensivă rusească dusă pe
frontul de est. Din nou linia frontului va trece pe aici, răvășind ceea ce mai rămăsese
în picioare după Primul Război Mondial.
O teorie conspiraționistă : 23 August 1944 - salvare sau trădare ?
Întrucât o bună parte din operațiile militare ale celui de-al Doilea Război Mondial au
fost dezbătute pe larg în numeroase articole, cărți, studii, etc, vă propun o abordare
centrată pe acțiunile diplomatice, politice și de culise, care conturează o avalanșă de
acțiuni ale serviciilor secrete, alianțe și trădări, subsumate intereselor celor mari și
care au produs efecte dramatice pe câmpul de luptă, măsurabile, din păcate, prin
numărul de victime în rândul armatei și al populației civile.
Anul 1942 aduce schimbări importante în situaţia de pe front. Înfrângerea armatei germano-româno-
italiene la Stalingrad îl face pe Antonescu (aflat în trenul ce-l aducea la Bucureşti după o întrevedere cu
Hitler) să spună : „Germania a pierdut războiul, trebuie acum să ne concentrăm să nu îl pierdem pe-al
nostru".
Încă din februarie 1943, Mareşalul Antonescu îi propune lui Mussolini ieşirea comună din război, iar
în septembrie 1943 încep negocieri secrete pentru încheierea unui armistiţiu cu anglo-americanii; mai
au loc în octombrie, acelaşi an, la Lisabona, încercări de armistiţiu cu englezii; este abordat în acest
scop inclusiv Suveranul Pontif. După întrevederea serviciilor secrete aliate la Cairo, s-a decis trimiterea
misiunii colonelului De Castelaine în România, împreună cu alţi doi ofiţeri, pentru a lucra ca
intermediari între aliaţi şi Bucureşti. Acesta este prins la paraşutare şi instalat, în Bucureşti, într-un
apartament situat la ultimul etaj al Jandarmeriei.
Page | 153
Principele Barbu Ştirbei este trimis în cel mai mare secret la Cairo, sub numele de Bond (!), cu un
paşaport dat de Antonescu, dar la Istanbul este demascat de către englezi (care nu erau de acord cu
ieşirea României din Axă ) și cade în mâna nemţilor.
Churchill miza pe faptul că germanii şi românii vor temporiza înaintarea ruşilor spre Europa, iar o
debarcare anglo-americană în Balcani ar tăia drumul ruşilor spre Europa. La acest plan s-a opus în
mod special preşedintele american Roosevelt.
La sprijinirea războiului antisovietic au contribuit şi cererile americane, din ianuarie 1943, reluate în
ianuarie 1944, adresate ţărilor Axei, inclusiv României, de capitulare necondiţionată, cereri prezentate
şi în negocierile de armistiţiu de la Cairo, din martie 1944 (respinse atât de către guvernul Antonescu,
cât şi de opoziţia Maniu-Brătianu), fapt ce a dus la prelungirea războiului cu peste un an.
O problemă ridicată de către partea română la negocierile de la Cairo şi respinsă de către anglo-
americani a constituit-o problema Transilvaniei de Nord, răpită României prin Dictatul de la Viena.
Anglo-americanii au declarat că aceasta problemă va face obiectul negocierilor la Conferinţa de Pace,
după terminarea războiului. Deoarece partea română nu avea nici o garanţie ca anglo-americanii vor
retroceda acest teritoriu, a respins propunerea.
Ruşii îşi urmăreau, şi ei, cu destula abilitate, interesele. Încă din octombrie 1943, la Conferinţa
miniștrilor de externe de la Moscova şi apoi la Conferinţa de la Teheran a şefilor de state din U.R.S.S.,
S.U.A. şi Anglia, Molotov, ministrul de externe al U.R.S.S., a afirmat că „singurul om ce poate face o
atare schimbare de front în România este Mareşalul Antonescu".
Pe la mijlocul lunii septembrie 1943, Mihai Antonescu, Vicepreședinte al Consiliului de Miniștri,
aducea la cunoștința lui Dulles că „participarea României la război nu mai e decât simbolică. A rupe cu
acest simbol, înseamnă a expune România celor mai grave represalii. Asta nu e cu putinţă decât în
cazul unei debarcări aliate". Cu același prilej, el insista asupra inoportunităţii schimbării regimului
Antonescu, care dispunea de 45 de vagoane de aur, de mari cantităţi de cereale şi de un milion de
soldaţi înarmaţi. „Numai guvernul de azi poate refuza nemţilor aceste rezerve preţioase. În ziua când
Mareşalul ar dispărea, nemţii ar lua totul pentru nevoile lor, iar la guvern ar aşeza slugi politice,
probabil chiar pe foştii legionari, care ar suprima pe toţi Antoneștii şi pe toţi rezistenţii, adică toata
elita românească".
Temerile lui Mihai Antonescu s-au adeverit, doar că rezervele de aur şi de cereale nu au fost luate de
nemţi, ci de ruşi. Urmare a complotului Palatului Regal şi a grupului de complotişti - Dămăceanu,
Aldea, Racoviţă şi Bodnaraş, 1 milion de ostaşi a fost dezarmat, circa 175.000 dintre ei au luat drumul
lagărelor sovietice, iar „Poarta Iaşiului" a fost deschisă fără lupte, trupelor sovietice.
În negocierile de armistiţiu de la Cairo, a ieşit în evidenţă faptul că între Departamentul de Stat al
S.U.A., reprezentaţii militari şi preşedintele american Roosevelt existau serioase divergente de opinie.
Departamentul de Stat, prin secretarul sau, Cordell Hull, sprijinit de militari, a salutat propunerile
româneşti de armistiţiu arătând că „noi credem ca ei singuri (românii) trebuie să decidă dacă vor o
lovitura de stat a lui Maniu sau ieşirea din Axă o va face guvernul Antonescu. Dar, pentru o schimbare
de front, recunoaştem că, dacă el, Mareşalul Antonescu, vrea şi este hotărât să o facă, numai el are
mijloacele necesare şi cele mai mari șanse de succes. Autorităţile americane consideră acţiunea
României de o importanţă excepţională. Ea trebuie să aibă statut de cobeligerantă şi trebuie să
acţioneze cât mai repede". Dar Roosevelt rămânea neclintit în acţiunea de capitulare necondiţionată.
Opoziţia din România - Maniu şi Brătianu - au colaborat strâns cu Antonescu la toate negocierile de
armistiţiu în vederea ieşirii României din războiul alături de Axă, există indicii că se informau şi se
consultau reciproc cu regularitate. Se pare că Antonescu era gata să abandoneze puterea dacă aliaţii ar
fi preferat să negocieze cu opoziţia română. Guvernul sovietic, prin consilierul Semionov, și-au
precizat poziția : „Noi, ruşii, preferăm să negociem cu actualul Guvern al României şi suntem gata să-l
ajutăm să elibereze ţara de germani", iar la Cairo, ambasadorul rus Novikov, ca şi ceilalţi doi aliaţi, s-a
pronunțat categoric: „El prefera negocieri cu Mareşalul Antonescu şi nu cu trimişii Regelui".
Întrucât negocierile de la Cairo trenau din cauza poziţiei rigide a S.U.A. (care cereau capitularea
necondiţionată), cât şi din cauza unor tratate încheiate anterior cu U.R.S.S. pentru crearea de zone de
influenţă sovietică în Balcani, inclusiv în România, în decembrie 1943 guvernul Antonescu începe
negocierile de armistiţiu (la Stockholm) cu guvernul sovietic, prin ambasadorul acestuia, Alexandra
Kolontay.
Page | 154
În vederea asigurării succesului acestei acţiuni, Antonescu a făcut o serie de schimbări diplomatice în
capitalele susceptibile de a accepta contacte şi negocieri. Astfel, la Ankara este numit Creţeanu, George
Caranfil la Helsinki şi Fred Nanu la Stockholm, toți trei ca miniştrii plenipotenţiari.
Contactul, discuţiile şi negocierile din capitala suedeză se concretizează prin formularea unor condiţii
precise de armistiţiu şi nu de capitulare necondiţionată, cum ceruse Roosevelt la Cairo. În forma sa
finală, proiectul de armistiţiu cu U.R.S.S. de la Stockholm conţinea următoarele condiții :
1. Trupele române de pe front, fie se predau ruşilor, fie vor ataca trupele germane. Ruşii se obligau să
le aprovizioneze cu armament şi alte materiale necesare şi să rămână la dispoziţia lui Antonescu şi
Maniu pentru a restabili independenţa şi suveranitatea României;
2. Ruşii acceptă ca România să dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a-i părăsi teritoriul
înainte de a-i declara război. În cazul retragerii trupelor germane, România poate rămâne neutră;
3. Arbitrajul de la Viena este nul şi neavenit. Transilvania revine la patria-mama în totalitate;
4. Ruşii se mulţumesc numai cu o fâşie de trecere în nordul ţării, iar guvernul român poate să-şi
exercite funcţiile într-o parte a ţării neocupată de armatele sovietice. Condiţiile de armistiţiu negociate
la Stockholm cu ruşii, deşi mai mult avantajoase pentru România, față de cele de la Cairo, implicau
recunoaşterea anexării Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către Rusia.
În primăvara anului 1944, după paraşutarea lui Emil Bodnăraș în România, au avut loc frecvente
întâlniri între cercurile Palatului şi delegaţii P.C.R. (Prinţul Ştirbei i-a asigurat chiar găzduirea !).
În noaptea de 13/14 iunie 1944, are loc o întâlnire conspirativă (ultima) a reprezentanţilor P.C.R., Emil
Bodnăraș şi Lucreţiu Pătrăşcanu, cu reprezentanţii Palatului Regal şi ai armatei: generalii Constantin
Sănătescu, Aurel Aldea şi Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Dămăceanu, Ioan Mocsony Stârcea,
Mircea Ioaniţiu şi Grigore Niculescu-Buzeşti, cifrator în Ministerul Afacerilor Externe român. Cu acest
prilej, Emil Bodnăraș a criticat orientarea cercurilor palatului de a reduce acţiunea de răsturnare a lui
Antonescu la o simplă lovitura de palat înfăptuită de un grup de persoane şi de a evita o participare
mai largă a maselor la luptă. Emil Bodnăraș a prezentat în final planul Partidului Comunist care
prevedea : 1. răsturnarea prin forţă a dictaturii antonesciene; 2. scoaterea ţării din războiul hitlerist; 3.
întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste. După discuţii aprinse, cei prezenţi aproba planul
P.C.R.. Un fapt relevant este acela că, pe 15 iunie, deci a doua zi, Regele aproba și el acest plan. Pentru
pregătirea acţiunii armate, a fost creat şi un comitet militar din care au făcut parte : generalii Gheorghe
Mihail, C. Vasiliu Răşcanu şi colonelul Dumitru Dămăceanu.
Poziţia Regelui faţă de armistiţiu rezultă clar dintr-o declaraţie făcută lui Brătianu : „Dacă îl lăsăm pe
Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine sub papuc". Cu acest prilej, l-a sfătuit pe Brătianu să se
retragă de la orice acţiune cu Antonescu. În acest spirit a acţionat şi Gheorghe Duca, trimisul Regelui
la Stockholm, care, şi la vârsta de 80 de ani, încă îşi mai făcea un titlu de „glorie" din misiunea ce i-a
dat-o Regele de a sabota tratativele de armistițiu româno-sovietice.
O problemă ignorată până acum de istorici priveşte deschiderea frontului de la Iaşi, la 20 august 1944.
După plecarea participanţilor de la consfătuirea cu comuniştii din 13/14 iunie 1944, au mai rămas în
incintă pentru o „consfătuire de rutină" Emil Bodnăraş și Dumitru Dămăceanu care au stabilit (în
strict secret) ca, în scopul înlăturării lui Antonescu şi pentru a grăbi ieşirea României din război, un
segment de front de la Iaşi, denumit conspirativ „Poarta Iaşiului" să fie deschis, din punct de vedere
militar, la o anumita dată. Acest segment de front, în caz de retragere, venea pe linia de fortificaţii
Focşani-Nămaloasa-Galaţi. Segmentul de front stabilit avea o lărgime de 25 km între Erbiceni şi sediul
Mitropoliei, la nord de Iaşi, apărat de C. 5 A. român din Armata a 4-a, comandant generalul Nicolescu
Constantin, iar Uniunea Sovietică să fie anunţată. Pe lângă cei stabiliţi să facă parte din comitetul
militar, au mai fost cooptaţi în conjuraţie generalul Aldea, mareşal al Palatului şi generalul Mihai
Racoviţă, comandantul Armatei a 4-a pe frontul din Moldova, .
În legătură cu situaţia frontului din Moldova, trebuie făcută următoarea precizare : pe frontul de est,
începând cu anul 1944, Armata Română a fost încadrată în Grupul de Armate german „Ucraina Sud",
comandant general-colonel Hans Friessner.
Page | 155
După marea confruntare de tancuri sovieto-germană de la Uman (5 martie 1944), din zona mijlocie a
râului Bug, pierdută de armata germană, s-a deschis drumul armatelor sovietice care au atins graniţa
de nord-est a României, pe Nistru. Treptat, prin ample replieri, frontul român, întărit cu trupe
germane, s-a stabilizat la 17 aprilie 1944, pe linia est Carpaţi, pe râul Siret, până la Paşcani, apoi pe la
nord de Târgul Frumos, nord Iaşi, trece peste Prut şi ajunge la Nistru, la sud de Dubăsari, apoi pe
Nistru, Limanul Nistrului, Marea Neagra.
La flancul drept, pe Nistru, se apară Armata a 3-a română împreună cu Armata a 6-a germană.
Pe acest aliniament, trupele româno-germane respinseseră numeroase atacuri sovietice, inclusiv
ofensivele din mai şi iunie 1944 ale trupelor sovietice.
La începutul lunii iulie 1944, o vizită discretă la Iași a generalului Aurel Aldea, pentru a se întâlni cu
generalul Racoviţă, a prilejuit întocmirea unui plan strategic, în sensul preconizat de Bodnăraș-
Dămăceanu pentru deschiderea frontului în „Poarta Iaşiului", iar la sfârşitul lunii iulie 1944, Bodnăraș
i-a comunicat prin intermediul agenților lui Stalin toate detaliile necesare : deschiderea programată a
frontului; zona deschiderii; data prevăzută - 20 august. Pentru materializarea planului, Stalin a
ordonat încetinirea ritmului ofensivei sovietice pe frontul din Polonia şi transferarea de trupe pe
frontul din Moldova în sectorul stabilit.
Ofensiva sovietică a început în dimineaţa zilei de 20 august, iar trupele române din „Poarta Iaşiului"
s-au retras în cursul nopţii. La ora 13.00, trupele sovietice au intrat în Iaşi, depășind trupele Armatei a
4-a, aflată în retragere dezordonată. Mareşalul Antonescu a făcut o scurtă vizită de inspecţie pe front în
perioada 20-21 august 1944 şi a constatat dezorganizarea frontului şi începutul retragerii disperate,
dar s-a întors repede la Bucureşti, mai hotărât ca oricând să semneze armistiţiul cu ruşii.
(sursa : 23 Aug 1944 salvarea României – trădare națională, articol www.historia.ro din 30 aug 2012)
La 23 august 1944, Iaşiul era încă sub asediu, iar familiile din localităţile aflate în zona frontului de
Est erau în continuare în refugiu Linia frontului se stabilise la nord de Roman, Podu Iloaiei, Huşi, Iaşi,
Nistru. Sute de familii au plecat în refugiu în primăvara lui 1944 şi au revenit acasă după 23 august.
La Bălțați, una dintre localităţile invadate de armata rusă locuiau atunci 200 de familii La câţiva
kilometri de sat ruşii au săpat tranşee, iar timp de 4 luni lupta a fost aprigă având în vedere că după
numai 3 zile au ajuns în sat şi soldaţii nemţi.
După 23 august peste o sută de mii de militari au fost deportaţi în Siberia, preţul plătit pentru alianţa
cu Germania. Contrar imaginii generale triumfaliste din ultimii 50 de ani, 23 august 1944 a însemnat
o zi extraordinar de grea pentru ieşeni. În perioada 20-28 august Iaşul a fost complet ocupat de trupele
Armatei Roşii. Documentele din Arhivele naţionale Iași arată că în acele zile au murit 10 mii de ieșeni,
iar alţi 120 de mii au fost daţi dispăruţi (sursa : Florin Cântic, Arhivele Naţionale Iaşi).
Operațiunea Iași-Chișinău, cunoscută în literatura de specialitate și ca ”Bătălia pentru România”, se
referă la luptele din răsăritul României dintre Armata Roșie și aliații germano-români de la sfârșitul lunii august și începutul lunii septembrie 1944. Obiectivul ofensivei sovietice a Fronturilor al 2-lea și al
3-lea Ucrainean era distrugerea Grupului de Armate Sud (în cadrul căruia luptau forțe germane și
române) și să ocupe România. Operațiunea s-a încheiat cu pierderi de ambele p?