Timp de 12 ani (1946-1958), luptătorii anticomunişti retraşi în munţi şi susţinuţi de
populaţia satelor din împrejurimi, au rezistat eroic atacurilor trupelor de Securitate.
În această luptă au fost implicaţi mii de oameni. Majoritatea au căzut în luptă sau au
fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Locuitorii satelor de la poalele munţilor, care
îi ajutau şi îi aprovizionau cu alimente au umplut închisorile şi lagărele de
exterminare (și dintre ei unii au fost condamnați la moarte și executaţi).
Bucovina a fost prima zonă din România în care rezistenţa armată anticomunistă s-a
manifestat încă din primăvara anului 1944, când trupele sovietice au ocupat o parte a
acestui teritoriu. Spre sfârşitul anilor ’40 fenomenul a reapărut în contextul înteţirii
persecuţiilor pe motive politice, sociale şi economice la adresa celor indezirabili
pentru regimul de obedienţă sovietică. Pentru a scăpa de arestare, unii localnici s-au
refugiat în păduri şi munţi, iar o parte organizându-se grupuri de partizani. Sunt deja
bine cunoscute organizaţia „Gărzile Decebal”, ”Cetatea lui Ștefan”, “Grupul tinerilor
partizani”, “Eliberarea braţelor de fier”, grupurile conduse de Grigore Sandu,
Constantin Cenuşă, Vasile Motrescu, Gavril Vatamaniuc, etc
La finele celui de-al doilea război mondial, Vladimir Macoveiciuc, din comuna Voitinel, cu sprijin
logistic de la trupele germane din regiune, a condus o grupare paramilitară împotriva Armatei Roşii.
După Război, un grup de 10 urmaşi ai răzeșilor lui Ştefan cel Mare, conduşi de Macoviciuc, au pornit
pe drumul demnităţii. După ce au hărţuit trupele bolşevice aflate în zonă, în urma unei trădări, şase
membri ai grupului au fost înconjuraţi de jandarmi, într-o casă din comuna Vicov. Refuzând să se
predea, casei i s-a dat foc, iar plutonierul Sclipa Alexandru, (şeful postului de Miliție), a tras din
clopotniţă şi l-a rănit grav pe Macoviciuc. Acesta s-a împuşcat (pentru a nu cădea viu în mâna
duşmanilor), iar ceilalţi membri ai grupului au ars înăuntru.
Gruparea Vatamaniuc : după 23 august 1944, Ion Vatamaniuc (fost sergent major de jandarmi
disponibilizat) Constantin Cenuşă şi Vasile Motrescu, care scăpaseră de represaliile sovieticilor, au
continuat lupta. Din 1948, Gavril Vatamaniuc și fratele lui Ion, a “închegat” un grup de rezistenţă în
zona Obcinei Mari, între Gura Humorului şi Vatra Dornei. Gruparea lui Vatamaniuc a fost
“neutralizată” în 1955, liderul ei fiind condamnat la 40 de ani de închisoare. Dintre grupurile mici de
partizani bucovineni pot fi menţionate cele ale locotenentului Jenică Arnăutu (pe versantul nordic al
Obcinei Mari) şi a lui Ghimici (în oraşul Gura Humorului). Vasile Motrescu, arestat de Securitate în
1958, a fost condamnat la moarte şi împuşcat la Botoşani.
Deasemeni, un caz ce se remarcă prin vârsta participanților s-a petrecut la Câmpulung Moldovenesc :
într-o seară, la marginea orașului, pe podul peste râul Moldova, un colonel rus a fost omorât şi corpul
i-a fost aruncat în apă. Printre cei care au fost implicaţi în omorârea rusului se găseau trei elevi :
Rotărescu, Serghei şi Tomaşevschi, toţi trei din familii onorabile de intelectuali. Pentru că erau minori,
au fost condamnaţi la muncă forţată pe viaţă, trecând inclusiv prin închisoarea de exterminare de la
Gherla.
Grupări importante s-au dovedit a fi și cele conduse de Vasile Cămăruţă şi Vasile Corduneanu,
organizaţia "Frontul Patriei" şi "Centrul de rezistenţă" de la Uturea, însă despre multe alte formaţiuni
de rezistenţă mai mici se ştiu puține (doar că au existat sau nici atât). Unii dintre localnicii intraţi în
clandestinitate nu s-au reunit în grupuri (sau au făcut-o pentru perioade scurte de timp), preferând să
rămână fugari izolaţi, dar înarmaţi, ceea ce le permitea să se ascundă mai uşor, adăpostiţi şi
aprovizionaţi de rude sau prieteni. Cel mai important dintre ei a fost Gheorghe Munteanu, care a
supravieţuit în clandestinitate din 1949 până în 1961, fiind unul dintre cei mai longevivi luptători
anticomunişti.
Page | 168
Toţi cei care veneau în contact cu partizanii erau înregistraţi şi clasificaţi astfel :
A. Părinţi, fraţi, surori, unchi, mătuşi, veri, cumnaţi etc.;
B. Infractori de meserie, borfaşi, găzduitori, tăinuitori, hoţi de toate categoriile,
prieteni, beţivi, precum şi persoane care au fost în efectivul bandelor, iar în
prezent se află în penitenciar;
C. Elemente ostile regimului : instigatori, chiaburi etc.;
D. Femei, vechi simpatii, femei de moravuri uşoare, văduve, concubine etc.;
E. Elemente care, prin natura serviciului sau locație, vin în contact cu bandiţii :
pădurari, brigadieri, şefi de exploatări, stăpâni de stâne, ciobani, paznici de
vite, paznici de câmp, locuitorii caselor izolate, etc.
Odată descoperiţi, cei de mai sus trebuiau supravegheaţi cu atenţie prin pânde, filaj şi
observarea acțiunilor repetitive. În sânul fiecărei categorii au fost introduşi
informatori, accentul punându-se pe silvicultori, rude, concubine şi femeile de
moravuri uşoare care aveau legături cu fugarii.
(sursa : Grupuri „minore” din rezistenţa anticomunistă bucovineană 1948-1961, de Dorin DOBRINCU)
Mulți dintre preoţii rămași fideli credinței și valorilor satului au cunoscut supliciul şi
au pornit pe drumul închisorilor de exterminare. La rândul lor, ţăranii au căutat să
rămână statornici în credinţă, ca singura cale de salvare în faţa asaltului ateismului.
Trupele Securităţii, înarmate ca de război, au început atacul împotriva satelor din
Moldova, generalizat apoi, cu ocazia colectivizării, în toate provinciile istorice.
Pe data de 10 martie 1949, în faţa mitralierelor, bărbaţii s-au strâns, cu trup şi suflet, să apere biserica
din satul Fundul Răcăciuni, în timp ce femeile, cu pruncii în braţe sau în mână, luau drumul codrului.
Legați, femeile și copii au fost aduși din pădure în lăcaşul de închinăciune devenit temniţă.
Anton Bencheş, învăţătorul satului şi în acelaşi timp cantor la biserică, a fost smuls din sânul familiei,
chinuit şi batjocorit în faţa soţiei şi a celor 9 copii, după care a fost împuşcat, pe data de 12 martie
1949. Copiii, pe rând, i-au sărut rănile însângerate. După o săptămână, alţi creştini luau drumul
închisorilor, locuitorii din Fundul Răcăciuni întorcându-se de la Securitatea din Bacău, desfiguraţi.
Pe data de 15 martie, agenţii aceleiaşi Securităţi au asaltat satul Faraoani. Cantorul Ioan Farcaş a fost
aruncat din clopotniţă în timp ce dădea alarma, iar preoţii Buinaru Ion, Anton Dame, Petre Dincă şi
Anton Olaru, împreună cu credincioşii ce ieşeau de la slujbă, au fost bătuţi, legaţi şi aruncaţi pe
zăpadă. Anton Ciuceu (în vârstă de 80 de ani) a fost lăsat să plece spre casă dar, secerat cu mitraliera,
şi-a dat duhul în mijlocul drumului.
Comuna Cudalbi din sudul Moldovei, aşezată pe pârâul Cerului, aproape de Tecuci, a cunoscut și ea
represiuni sângeroase în urma unei revolte ţărăneşti. Unii ţărani au fost omorâţi, alţii au luat calea
codrului şi peste o sută au trecut prin închisori, povestind urmașilor zilele de groază trăite.
O altă revoltă ţărănească a avut loc la Negreşti (Vaslui), răspândindu-se pe văile izvoarelor Bârladului.
De asemenea, Comunele Dumeşti, Băceşti, Todireşti şi alte câteva sate din judeţul Roman s-au
răsculat. Centrul mişcării a fost comuna Băceşti, unde preotul a fost împuşcat de securişti chiar în
mijlocul ţăranilor.
Acolo unde izbucnise revolta în 1907, ţăranii s-au răsculat din nou pentru că li se furau bunurile și
acumulările de-o viață de către comunişti. Satele Flămânzi, Frumuşica şi Nicolae Bălcescu au cunoscut
pentru a doua oară sacrificiul uman : fiii celor care fuseseră ucişi în 1907 au fost arestaţi şi trimişi în
închisori și lagăre.
La celălalt capăt al Moldovei, pe malul Prutului, în apropierea oraşului Huşi, s-a descoperit o
organizaţie care avea, pe lingă alte arme ușoare, nici mai mult nici mai puţin decât un tanc "Tigru",
abandonat de nemţi în retragere ! (un localnic, Vasile Gropineanu îl ascunsese într-o claie de fân la
Vetrişoaia, în lunca Prutului, dar a fost trădat de un oarecare Agarici, fost plutonier de jandarmi)
(sursa : Rezistenţa anticomunistă din munţii României, 1946 – 1958 Cicerone IONIŢOIU)
Page | 169
Şi în Curbura Carpaţilor, mai precis în Vrancea, au activat la începuturile regimului comunist două
formaţiuni importante de partizani. Grupul Ion Paragină a apărut în 1948, în zona Panciu, ca urmare
a iniţiativei unor legionari, dar curând s-au alăturat şi naţional-ţărănişti, naţional-liberali sau oameni
fără apartenenţă politică.
Membrii formaţiunii erau studenţi, elevi, învăţători, profesori, preoţi, mici comercianţi sau ţărani.
Partizanii au realizat manifeste şi un ghid de luptă (Manualul haiducului), au adunat armament,
au făcut instrucţie militară şi au stabilit contacte utile în eventualitatea declanşării unui conflict
între sovietici şi occidentali. Infiltrat de Securitate, grupul a fost distrus în octombrie 194911.
Locuitorii din Vrancea istorică, deznădăjduiţi la sfârşitul anilor 1940, deoarece principalele surse de
existenţă - munţii şi pădurile - le fuseseră confiscate ("naţionalizate"). În plus, erau supuşi la impozite
grele şi erau agresaţi zilnic în felul lor încă arhaic de organizare socială. Aşteptau şi ei - ca mai toţi
românii şi est-europenii - să se schimbe situaţia, să le vină un ajutor de undeva, chiar şi cu preţul
izbucnirii unui nou război, altfel spus "să vină americanii". Vrâncenii erau oameni simpli, o buna parte
din ei munteni cu puţine legături cu lumea, dar cu un curaj vecin cu nebunia, dispuşi a urma pe cineva
cu un proiect cât de cât coerent de înlăturare a regimului comunist.
Grupul Paragină : în 1948, în Munţii Vrancei, în preajma localităţii Panciu, studentul legionar Ion
Paragină, împreună cu fraţii Voinea, a înfiinţat o grupare de rezistenţă. Li s-a alăturat Mihai Timaru,
devenit în scurt timp adjunctul lui Paragină, datorită pregătirii militare. Pe locul său de pădure de la
Tihăraia (unde avea şi o stână), Paragină a stabilit tabăra grupării. Aveau bordeie şi în pădurea deasă
de molid de pe Pârâul Porcului. Stareţii de la schitul Moşinoaiele le dădeau mâncare şi îmbrăcăminte.
În octombrie 1949 au fost prinşi de Securitate - metoda infiltrării securiştilor în rezistenţă dăduse
roade ! Membrii grupării luaseră legătura cu Nicolae Anghel, fost căpitan de armată, intrat între timp
în slujba “puterii populare”.
Acesta i-a recomandat lui Paragină pe doi “fraţi de-ai săi”, în realitate, tineri ofiţeri de Securitate.
Partizanii vrânceni au căzut în capcana celor trei, fiind arestaţi împreună cu liceenii legionari pe care
îi “racolaseră” în Panciu şi Focşani. Tribunalul Militar din Galaţi i-a condamnat (1950) pe cei aproape
70 de inculpaţi la ani grei de închisoare, trimiţându-i la Aiud şi Gherla.
În acest context a apărut organizaţia "Vlad Ţepeş II", iniţiată de Victor Lupşa, originar din judeţul Trei
Scaune. Organizaţia a avut nuclee în trei judeţe - Putna, Trei Scaune şi Râmnicu Sărat - cuprinzând
sute de persoane, mai ales ţărani, dar şi muncitori, funcţionari, intelectuali, ofiţeri dezactivaţi şi
studenţi. A existat chiar și un program de trecere simultană la acţiune în cele trei judeţe amintite.
În noaptea de 23/24 iulie 1950, insurgenţii au preluat controlul localităţii la Bârseşti, ceea ce a atras
intervenţia rapidă şi brutală a Securităţii în toate satele în care au activat nuclee ale organizației.
S-au înregistrat ciocniri cu Securitatea, mai mulţi rebeli fiind ucişi, sute de persoane arestate, iar
familiile lor maltratate. Procesele (18 loturi cu peste 300 de inculpaţi) s-au soldat cu condamnări la
moarte şi ani grei de detenţie. Victor Lupşa s-a predat după câţiva ani, fiind executat în 1956.
Ca peste tot în ţară, autorităţile comuniste nu tolerau manifestările de opoziţie, cu
atât mai puţin pe cele armate, astfel încât şi aceşti opozanţi au fost anihilaţi, unii
fiind împuşcaţi, iar alţii judecaţi şi aruncaţi în închisori, împreună cu susţinătorii lor.
Au murit cu arma în mână : în 1948, de-a lungul şi de-a latul ţării, din Banat până în Vrancea şi
din Maramureş până în codrii Dobrogei, s-au înfiinţat grupări de rezistenţă anticomuniste. Fie ele
efemere sau longevive, organizaţiile, denumite “subversive” de propaganda comunistă, au menţinut
printre români speranţa vremelniciei regimului comunist. După arestările masive din rândurile
legionarilor (15 mai 1948), membrii “Mişcării” s-au ascuns în zone greu accesibile forţelor de
represiune. Li s-au alăturat ofiţeri alungaţi din “Armata Populară”, ţărănişti, liberali. Departe de
Bucureşti, în provinciile de margine ale ţării, dar şi în inima României, în Munţii Făgăraş, grupările
anticomuniste s-au luptat cu trupele de Securitate.
Munţii Făgăraş, cel mai important masiv muntos din Carpaţii româneşti, s-au dovedit din perspectivă
istorică una dintre cele mai importante zone de luptă contra regimului comunist din România,
adăpostind mişcări de partizani atât pe versantul sudic cât şi nordic.
Page | 170
“Haiducii” din Făgăraş. Profitând de avantajul geografic, imediat după arestările masive din rândurile
legionarilor (15 mai 1949), mai mulţi tineri din localităţile situate în fostul judeţ Făgăraş, aproape toţi
membri ai Frăţiilor de Cruce (organizaţia de tineret a Mişcării Legionare), s-au implicat după 1948 în
acţiuni deschise contra regimului comunist. Câțiva studenţi, foşti elevi ai Liceului “Radu Negru” din
localitate dar și muncitori, ţărani şi pădurari au fugit în munţi, stabilindu-şi tabăra pe versantul nordic
al masivului muntos Făgăraş. Ei au constituit o formaţiune care a purtat denumirile de "Grupul
carpatin făgărăşan", "Grupul 73 Carpatin de eliberare naţională" sau pur şi simplu grupul Gavrilă
(Securitatea utiliza formula "banda Gavrilă"). Liderul lor era Ioan Gavrilă-Ogoranu, fost student la
Facultatea de Agronomie a Universităţii din Cluj, probabil personajul cel mai potrivit pentru o
asemenea sarcină.
În munţi au rezistat nu mai mult de 11-14 partizani, dar ei s-au adaptat noilor condiţii şi s-au dovedit
extrem de eficienţi în acţiunile de gherilă, chiar dacă împotriva lor au fost mobilizate efective
însemnate ale Securităţii, trupelor de Securitate şi Miliţiei, precum şi un număr apreciabil de
informatori. Într-un context extrem de ostil, luptătorii făgărăşeni au rezistat până în 1955, fapt datorat
şi sprijinului masiv al localnicilor. Insistenţele Securităţii au dat în cele din urmă rezultate, ultimii şase
membri ai grupării fiind atraşi în una din multele ambuscade organizate de Securitate în zona alpină
frecventată de ei, capturaţi, judecaţi, condamnaţi şi executaţi la Jilava. Numeroşi susţinători au fost
şi ei judecaţi şi condamnaţi la diferite termene de detenţie. Dintre partizani, singurul care a scăpat a
fost chiar liderul, Ion Gavrilă- Ogoranu, care s-a ascuns timp de mai mult de 20 de ani, o buna
perioada la un “tăinuitor” de încredere din satul Galiu, judeţul Alba, unde a rămas până în 1976, când
s-a predat de bunăvoie autorităţilor, cerând şi primind graţierea, ca urmare a prescrierii unor fapte
dar și din cauza unei presupuse intervenții diplomatice a președintelui american de atunci, Nixon.
Pe versantul sudic acţiona în acelaşi timp pe valea Râul Doamnei organizaţia “Haiducii Muscelului”,
condusă de ofiţerii de carieră Gheorghe Arsenescu şi Toma Arnăuţoiu. Primul ajunsese la rangul de
colonel în armata română, în timp ce Arnăuţoiu servise în Garda regală ca ofiţer de cavalerie.
Cei doi au stabilit la Rucăr “statul major” al organizaţiei. Cum influenţa organizaţiei creştea de la zi la
zi, Securitatea a mobilizat în vara anului 1949 trupe numeroase pentru a-i “anihila” pe “haiducii
Muscelului”. Abia scăpaţi din încercuirea Securităţii, au decis să se împartă în două grupuri, conduse
unul de Arsenescu şi altul de Arnăuţoiu. Timp de zece ani, partizanii din Făgăraş au continuat să
sfideze autorităţile, îndemnând populaţia din zonă la revoltă contra regimului comunist. În toată acea
perioadă au fost sprijiniţi de săteni din comuna Nucşoara. Abia în 1959 au fost arestaţi în comuna
Corbşori, datorită trădării prietenului lor Grigoruţă Poenăreanu, care i-a adormit cu somnifere,
“predându-i” căpitanului de Securitate Cârnu. Tribunalul Militar din Bucureşti i-a condamnat la
pedepse grele, 12 dintre ei fiind condamnaţi la moarte. Printre ei se aflau şi fraţii Toma şi Petre
Arnăuţoiu. Gheorghe Arsenescu, celălalt iniţiator al mişcării, a fost şi el arestat în 1960, fiind executat
doi ani mai târziu.
Gruparea Popşa. În nordul ţării, aproape de frontiera româno-sovietică, în judeţul Maramureş, fraţii