"Creăm spațiu pentru a putea fi atinși. În atingere ne recunoaștem a fi noi, împreună..."
Declarație de dragoste:
"Vreau sa fiu cu tine, nu să-mi fie bine".
Este vorba de prioritate. Ce este mai important pentru iubit/iubitor, să-i fie bine sau să fie cu cel iubit?
Întrebarea ar fi:
Aș vrea să fiu cu tine (cu iubitul, oricine ar fi acesta, om, înger, făpturi de orice fel sau Dumnezeu), chiar și în iad?
Dacă îmi este greu, disconfortant, dureros, aș mai vrea sa fiu cu tine sau aș alege să-mi fie bine fără tine?
Aceeași poveste de dragoste este și cu viața.
Vreau să fiu și să mă bucur că sunt în această viață în pofida chinurilor, a lipsei picioarelor sau a mâinilor sau a ochilor?... Sau o dau dracu'? Și fie îmi zbor creierii, fie aștept cu nerăbdare să treacă mai repede?
127
Bucuria vieții, bucuria de acest dar, este condiționată de lipsa de suferință, de neajunsuri sau este liberă de astea, neinfluențată de ele?
Pot să mă bucur de viață oricum?
Spun, vorba lui Frankl, Da vieții, chiar și așa?
Vreau să fiu cu tine, înseamnă în primul rând, vreau să
fiu.
Dacă spun romanticul "exist pentru tine…", atunci nu fac afirmația fundamentală "vreau să fiu", o condiționez de existența ta, de ce faci tu, de ce vrei tu, de ce simți tu etc… eventual față de mine, pentru mine…
Asta conduce cu siguranță la frici și angoase față de existența ta pe care îmi sprijin existența mea. E covârșitor pentru tine… vei fugi mâncând pământul. Și astfel voi intra în disperare, în depresie, în suferință și voi căuta să plec din această viață în care tu nu mai ești cu mine…
28 În general sau în detaliu
"Viața stă în detalii" este o zicală. Bine zis pentru cei care se depărtează prea mult.
În Agora era unul pe un piedestal care vorbea cu gesturi largi despre fericire. "În linii mari, fericirea este…", a început el, dar a fost întrerupt de Diogene care, stând lângă piedestal mâncând semințe, s-a uitat la el în sus și la întrebat: "dar în linii mici?"
Când mă îndepărtez, pot vedea figura de ansamblu și să
încerc un înțeles. Pot vedea din spațiu un râu care izvorăște din munți și o ia pe văi întâlnindu-se pe traseu cu mulți afluenți și apoi cum se varsă în mare. Îi pot vedea întreaga călătorie și să meditez la sens, semnificație, la rost… pot fi impresionat intelectual, dar nu sunt atins.
Pentru a fi atins, este necesar să mă apropii pentru a atinge eu. Pot sorbi din apa de la izvor, pot să bag mâna 128
în apă, să mă îmbăiez… Toate astea le pot simți doar de aproape. Fiecare pe rând, pentru că fiecare își cere timpul său. Simt udătura apei, dacă e caldă sau rece. Dacă stau prea mult în spațiu, pot avea un înțeles intelectual, dar însetez emoțional. Mă distanțez ca să pot cuprinde, dar mă apropii ca să pot îmbrățișa, să mă pot afunda. E
adevărat că mă pot și îneca dacă mă afund prea tare, dar și dacă mă depărtez prea tare și prea mult timp, mă pot pierde. Voi fi ca un satelit în jurul pământului care nu mai poate cădea și care vede de sus în viteză totul, dar flămânzește și însetează, se usucă, se mumifică.
O sinteză, un ansamblu, un întreg ne poate impresiona, ne poate atrage atenția, dar nu ne atinge efectiv. Când privim partenerul, putem fi atrași de "întregul" său. Când ne apropiem însă îi putem atinge detaliile – buzele, ochii…
atunci vom fi atinși. Datorită vitezei prea mari am ajuns să fim prea sintetici. Înțelegem din ce în ce mai mult, dar suntem de neatins. Ceva mai de mult, orbecăiam înecați într-o visceralitate emoțională, acum vedem multe, dar suntem surzi la șoapte. Și cât de mult ating șoaptele…
Numai detaliul se poate savura, niciodată ansamblul, întregul. Detaliul este pasul călătoriei. Fără acesta, călătoria este doar un salt. Înțeleg, dar nu simt.
În procesul picturii este necesară o permanentă distanțare și apropiere de tablou, altfel există riscul fie de a avea sens de la distanță, dar de aproape să nu mă atingă, fie să mă atingă de aproape, dar la distanță să-și piardă
sensul, atracția.
La distanță este necesară atracția. De ce? Ca să mă facă
să mă apropii, să ating, să gust.
Savoarea este dată de detaliu, de nuanță, de diferență, fie aceasta cât de mică. Ba chiar când este mai mică, diferența devine mai savuroasă.
129
În povestea vieții noastre ne ating detaliile. De obicei pe acestea le pierdem fie prin negare, atunci când sunt traumatice, fie prin grijă atunci când sunt plăcute. Nu zăbovim pe detaliu încât să-i simțim savoarea, mirosul, gustul… Alergăm tot mai departe către un sens, scop, semnificație, finalitate, către sfârșit…
Ne trecem viața în revistă, facem bilanțul vieții, bifăm rezultate. În acestea căutăm să găsim un înțeles al vieții, dar pierdem trăirea din detaliu. Pentru că doar în detaliu se află.
A mă apleca asupra vieții mele, înseamnă a coborî în detaliul ei. Când spun o poveste din viața mea sau alta, cât detaliez? Ce detaliez? Ce nu detaliez?
De exemplu, teatrul este la distanță, favorizează un înțeles, o semnificație, poate să impresioneze, să clarifice sau să creeze confuzie… În film camera de filmat se poate apropia, de mână, de ochi, de nas, de obraz încât se pot vedea porii pielii. Asta mă atinge, generează în mine o trăire, independentă de sensul întregului. Cumva mă
aduce Aici…
De aceea, în procesul psihoterapeutic se poate favoriza accesul la trăire prin detalierea descrierii unei situații, întâmplări, gest, mișcare printr-un proces de silabisire, chiar de "citire pe litere" a acestuia. Accentul cade pe "ce"
și "cum" la modul discret, nu continuu, pentru a favoriza apropierea. De asemenea, pauzele sunt necesare pentru savurare, digestie, dar și pentru reflecție, pentru distanțare în vederea a ce este denumit ca integrare, pentru a căpăta înțeles.
130
Dobândim ființa noastră trupească de la mamă cu o direcționare de formă și structură de la tată. În pântecele mamei corpul nostru crește hrănit prin sângele mamei și spațiul pe care ni-l oferă. Ne simțim primiți și hrăniți. Când ne naștem, ne simțim pierduți în pustiu. Dar repede suntem luați în brațe și sugem la sân. Sângele e înlocuit de lapte și locul pântecelui de îmbrățișare. Când nu mai suntem sugari laptele este înlocuit cu atenție și îmbrățișarea mamei cu îmbrățișarea altora – străini, podeaua pe care calc, patul în care stau, ea se transformă
în încredere, încredințarea în lume, în univers, îmbrățișarea necunoscutului… Tatălui.
Adică, în această etapă a treia hrănit de atenția mamei mă mișc spre lume, explorez spațiul necunoscut mie până
atunci, mă desprind puțin de fusta mamei pentru a cunoaște teritoriul din preajmă. De obicei suntem ținuți în țarc atunci când mama nu are timp sa ne acorde atenție.
Ne ține în țarc pentru siguranța noastră.
Libertatea de a explora spațiul universului în aceasta perioadă de viață (de la 1 an, când începem să mergem, până la 7 sau 8 ani) necesită atenția mamei.
Această atenție este ca o hrană. Este locțiitor de lapte, care e locțiitor de sânge – prin atenție deci simțim că ne hrănim cu viață. Prin atenție simțim că primim viață.
Și pentru că în primele două etape (cea uterină și cea de sugar) am fost dependenți de mamă, cu greu poate altcineva să o înlocuiască pe mamă în a treia etapă.
Atenția de la ea este resimțită ca adevărata hrană, cea de la bonă, bunică și alții fiind resimțită ca un înlocuitor de moment. Un substitut care nu poate dura prea mult, pentru că nu este resimțit atât de hrănitor precum atenția mamei. De aceea, în mod firesc, în lipsa atenției mamei vrem mai multă atenție. Vrem să compensăm lipsa calității cu cantitatea. Ne agățăm cu mai mare disperare 131
de locțiitori. De aceea, cu bunicii ne răsfățăm – adică
cerem "mai multă" atenție și parcă niciodată nu este suficient. Este ca atunci când nu ne satisface o mâncare.
Avem tendința să mâncăm mai mult. Dar tot ne simțim nesătui și suntem neliniștiți. Când apare mama ne liniștim.
Un minut din atenția ei face cât zece ore de atenție din partea bonei sau a bunicii. Așteptăm cu nerăbdare să vină
mama. Când vine, vrem să profităm de fiecare minut petrecut cu ea. Timp petrecut cu ea. Timpul "cu" (ea) este prețios, căci o să plece iar. Trebuie să apuc să mă
alimentez cât mai mult… ca până vine iar, să-mi ajungă.
Dacă ajunez prea mult, simt că flămânzesc, că mă sleiesc de viață. Prin atenția mamei primesc viață. Fără viață, nu am poftă de viață, sunt trist sau agitat. Dacă nu o să mai vină? Ce mă fac? Voi pieri…
Din această cauză, lipsa de atenție creează o frică soră cu moartea. În mod normal, atunci când explorez lumea cu încredere sub atenția mamei mă îndepărtez din ce în ce mai mult. Astfel, ajung să văd, să simt că pot supraviețui și fără această atenție. La început un pic, apoi din ce în ce mai mult. Eu sunt cel care face asta, progresiv, îndepartându-mă din ce în ce mai mult. Mă desprind singur de fusta mamei atras prin curiozitate spre lume, spre necunoscut, spre alții. Mă înțarc singur de atenția mamei, când observ că pot supraviețui și fără asta. Dar dacă sunt înțărcat forțat, pentru că mama are treabă să
plece la serviciu sau alte treburi pe care nu le poate face cu mine, atunci voi simți ceea ce se numește abandon.
Frica de abandon este de fapt frica de moarte. Simt că mi se ia butelia de oxigen, că sunt îndepărtat de la sursa care-mi oferă hrană și voi pieri.
De aceea, atunci când sunt nevoit să mă alimentez de la atenția substituenților, voi vrea mai mult, mai mult…
niciodată nefiind suficient, destul.
132
Pentru că nu experimentez singur că pot trăi din viața care este în mine, atunci când mă desprind singur de mamă, voi rămâne cu ideea că voi avea întotdeauna nevoie de cineva pe care să-l căpușez de viață, adică de atenție.
Dacă văd singur asta, atunci simt că viața care este în mine vine de oriunde și de nicăieri, dar este cumva aici, nu este dependentă de mama sau de alții.
Dacă nu am această experiență, și puțini o au, atunci voi fi ținut în țarc de mama, când ea are treabă sau în grija, în paza altcuiva cât ea este plecată, pentru propria mea siguranță. Voi simți astfel că am un gardian, un paznic care îmi restricționează mișcările și cu care trebuie să mă
lupt pentru libertatea mea de mișcare. Cum la râzgâiala mea puțini străini au răbdare voi deveni viclean sau voi suferi abuzuri. Pe bunici îi pot manipula ușor prin plâns…
De asemenea, pot să mă simt fie fără poftă de viață, fie agitat la modul agresiv sau pasiv, temător.
Deci, sângele ombilical, laptele matern și atenția mamei este viața pe care resimt că o primesc – asta este timpul, iubirea. Cea mai importantă este ultima, atenția. Dar, în ultima perioadă doar primele două sunt asigurate. De multe ori prea mult, chiar în detrimentul celei de a treia, atenția, timpul, iubirea. Sângele și laptele sunt înlocuite cu mâncare, cu jucării și alte obiecte, dar nu cu atenție.
Ce să facă copilul cu jucăria, dacă nu are cu cine să se joace? Copilul se poate juca singur cu jucăria doar dacă
are atenția mamei, adică mama să fie prezentă, aici și acum nu cu gândul aiurea sau prin preajmă, făcându-și de lucru. Ea este necesar să simtă ca prețios timpul petrecut cu copilul, nu un timp pierdut, de nevoie…
Altfel, înțărcarea forțată de la atenția, timpul, iubirea mamei ne face să fim temători, neîncrezători în lumea largă, în străini. Ne vom feri deci de dragoste, de îmbrățișare (pe care le vom resimți ca pe constrângeri), 133
de spații largi, de locuri necunoscute, de contacte prea profunde, de relații prea adânci. Dar pe de altă parte, îi vom căpușa/vampiriza pe toți de atenție, de timpul lor, adică vom face totul pentru a primi viață de la ei… și cât mai multă și de la cât mai mulți.
De exemplu, majoritatea persoanelor cărora le este frică
de pierderea celor apropiați, de moartea părinților, bunicilor, fraților, prietenilor, iubiților, copiilor au trăit în copilărie un deficit de atenție.
Când stau cu bunica sau bona și aștept ca părinții să vină
de la serviciu, tânjesc ca timpul să treacă mai repede, să
vină timpul când ei să apară pe ușă. Între timp, voi face orice ca să-mi omor timpul. Voi folosi orice joc, orice activitate pentru a face să nu simt trecerea grea a timpului. Jocurile, însă, nu-mi mai aduc bucurie, de aceea le schimb des. Nici ce mănânc nu mă mai satură sau nu-mi place, devin foarte mofturos. O stare de insatisfacție și agitație generale sunt blatul meu afectiv, de aceea orice voi presăra pe el va avea o mică valoare pentru mine, chiar dacă altădată îmi aducea bucurie. Când părinții intră
pe ușă, totul se schimbă dintr-o dată. Inima începe să
bată, mâncarea are iarăși gust, jocurile cele mai plictisitoare devin iarăși extrem de interesante. Până la vârsta de șapte ani există o diferență între părinți. Dacă
pe ușă intră întâi tata, îl voi întreba imediat "mama unde e? Când vine?". Dacă pe ușă intră întâi mama, nu întreb de tata, e suficient…
Dacă, însă, la ora obișnuită părinții nu apar (în special mama), încep să-mi fac griji. Părinții mai au și alte lucruri de făcut după serviciu, cum ar fi să facă piața sau să se întâlnească să bea o cafea etc. Au și ei o viață care nu se termină cu apariția copilului. Tânjesc și ei după această
viață.
Doar că ei uită să anunțe copilul sau într-adins nu-l anunță
pentru ca acesta să nu-i sâcâie cu venirea mai repede 134
acasă. Le-ar fi greu să stea cu asta, le-ar sta în gât, nu s-ar mai putea bucura deplin. Dar, copil fiind, nu înțeleg cum părinții (în special mama) nu are aceeași nerăbdare să
ajungă acasă la mine. Nu sunt eu prețiosul ei așa cum este ea pentru mine? Este imposibil să fie altfel. Dacă întârzie, e clar că s-a întâmplat ceva cumplit. Doar asta ar putea să o facă pe mama să nu ajungă la timp la mine. Numai un cataclism, numai moartea ar putea să o împiedice, nicidecum prea puțina păsare, prea puțina dorință de a ajunge la mine. Asta ar fi cumplit pentru mine. De aceea, am numai scenarii catastrofice în minte. Mă agăț de ele, pentru că mă salvează de cumplita durere că nu sunt cea mai mare bucurie a mamei. Fiind cea mai mare bucurie, îmi este asigurată atenția ei deplină și asta mă bucură, pentru că primesc atenție deplină, prezență deplină, primesc viață și astfel mă simt viu, bucuros.
Cumva, mă apăr de această durere prin frică, prin scenariile catastrofice pe care le imaginez. Este adevărat că acestea mă tensionează, mă neliniștesc, mă scot din momentul prezent și mă așează într-un viitor, în virtual unde sper sau disper. Acest lucru va deveni un obicei. Voi apela mereu la acest procedeu de câte ori voi "dibui"
instinctiv sau intuitiv o durere la orizont. De fapt voi fugi de ceea ce voi simți prin aceste scenarii. Simțirea îmi va arăta realitatea neconvenabilă, dureroasă. Eu însă voi alege frica, anxietatea, pentru că aceasta și prin aceasta mă voi îndepărta de realitatea dureroasă. Mai mult, cred că pot schimba realitatea. Anxietatea este de fapt puterea mea asupra realității dureroase.
Când sunt adult, mă voi apăra de "nepăsarea"
partenerului în același mod, prin aceleași scenarii catastrofice. Când sunt cu acesta, voi căuta să îl asalt cu tot felul de "atenții" pentru a-mi asigura atenția lui. Voi avea grijă de sursa de la care aștept atenție, viață. Îl/o voi ține, mă voi crampona constant. Dacă se ridică brusc 135
de lângă mine să se ducă la baie sau bucătărie, voi trăi un scurt atac de panică, de spaimă, sperietură – ceva de genul "ce faci? Unde te duci?", verbalizat sau nu, dar privirea mea întreabă "mă lași?" Dar toată această
tensiune în care stau mai tot timpul mă constrânge, mă
sufocă. De aceea, paradoxal, mă voi simți neliber cu acest partener. Și este firesc, pentru că sunt dependent de atenția lui. Va fi un conflict în mine: nu pot să-i dau drumul pentru că simt că mor fără viața pe care o am de la el, dar simt că mă sufoc și iarăși mor – mă simt într-o dilemă, orice fac conduce la același rezultat. Diferența constă în faptul că sufocarea este mai lentă, mor încet sau sunt doar neviu, fără putere de a mă bucura. În schimb, dacă îl pierd, simt că mor pe loc. De aceea, rabd moartea lentă
pentru că îmi oferă timp, speranța că pot rezolva. În plus, simt că fac ceva, nu renunț…
Ceea ce pot resimți cu partenerul, pot resimți cu oricine este important pentru mine sub aspectul dependenței de viață și sens. Poate fi unul din părinți sau pot fi amândoi, copilul/copiii, un prieten bun sau, în lipsa acestora, chiar străinii, dar într-o cantitate mai mare – am nevoie de public.
Dacă părinții, însă, mă anunță că întârzie din diverse motive, nu mai pot să-mi fac speranțe prin scenariile catastrofice. Atunci voi simți durerea desprinderii. Dar este prea cumplit pentru mine să o trăiesc, cred că mă va omorî. Atunci mă voi apăra împotriva acesteia prin simțirea de insuficiență – mă simt insuficient. Această
simțire este salvatoare, pentru că îmi aduce speranță, îmi dă timp. Dacă sunt insuficient, pot încerca să devin suficient și când voi reuși, voi primi ceea ce îmi doresc.
Metodele prin care pot deveni suficient sunt diverse și depind de valorile culturale și/sau parentale. Pot încerca să fiu suficient/perfect fie fiind cuminte, fie deștept, fie bun…, fie mai frumos.
136
O altă apărare de această durere constă în furie. Mă voi înfuria pe părinți că nu-mi dau ce mi se cuvine de drept.
Voi deveni violent, fie direct cu ei, fie cu alții sau cu obiectele. Voi fi mereu în mânie și voi căuta cognitiv justificări pentru aceasta. Când sunt prea mic, îmi voi pedepsi direct părinții, dându-le de exemplu palme sau picioare. Nu prea îmi dau seama de consecințe, nu realizez că asta nu are eficiența scontată, ba dimpotrivă. Altfel, devin agresiv cu oricine și orice, inclusiv cu mine – îi pedepsesc indirect. Când voi fi adult, voi purta în mine o mânie care pare absurdă situațional, dar pe care mă
străduiesc să o justific situațional.
Dar cea mai mortală apărare pare a fi amputarea
"organului simţirii". Cea mai ușoară formă a acesteia este metoda detașării, a insensibilității, a nu mai putea fi atins.
Cea mai gravă este însă aplatizarea afectivă, care asigură
însă o protecție totală față de durere, oricare ar fi aceasta
– de viață.
Nu este exclus, însă, o combinație a acestor apărări pe anumite perioade, în funcție de situații, dar de obicei există o "preferință", o "specializare" într-una din acestea.
Bineînțeles că cele de mai sus sunt raportate la situațiile obișnuite prin care trec majoritatea copiilor, nu la situațiile traumatice, precum violență familială, destrămare, abuz etc. În acest caz, apărările pot deveni foarte accentuate.
Dar nu este obligatoriu ca aceste "apărări" să se manifeste sau să se mențină permanent. Persoana este liberă să
aleagă să renunțe oricând la ele, acceptând să trăiască
durerea inițială de care a fugit la început, să se lase atinsă
de aceasta, să se lase "omorâtă" de aceasta. Va vedea, va simți astfel că poate fi și cu asta, că poate trăi cu viața pe care o are în ea însăși și care nu vine (nu este dependentă) de un altul sau altceva din afara sa.
137
Un singur lucru poate suplini atenția mamei – joaca. Când am un partener de joacă, implicat deplin în joacă, atunci acesta este în întregime prezent aici și acum cu mine. De preferat cineva apropiat de vârsta mea ca să aibă
capacitatea de a fi atât de atent, de absorbit de jocul cu mine. În felul acesta, desprinderea de mamă, de dependența de atenția ei este cumva naturală. Nu o substitui/compensez cu altceva/altcineva. Asta este ceea ce lipsește generației actuale…