"Cine valorizează puțin, valorifică puțin. Pentru că el vine cu o cupă pe măsură de mică să ia din șuvoiul darului care se revarsă."
Unii profită mult din cât li se dă, iar alții puțin. Ține de ei.
Cum?
Prin cât preț pun ei pe asta. Cât prețuiesc, cât valorizează.
154
Dacă, de exemplu, cineva spune la un moment dat că
viața într-o situație anume valorează puțin, va primi puțin din ce varsă viața în acel moment.
Viața, destinul... varsă tot atât cât varsă la un moment dat, dar dacă omul vine cu un recipient mic, pentru că
prețuiește puțin, pentru a primi din ce se varsă, el cu atât rămâne, de atât beneficiază, cât încape în acel recipient.
Restul, din ce se varsă, se risipește.
În schimb cel care prețuiește ce i se dă mai mult decât i se dă (decât debitul de viață ce poate curge la un moment dat), să zicem dublu, vine cu un recipient de două ori mai mare. În felul ăsta, el primește dublu. Cumva se dublează.
Deci "profitul" obținut din viață depinde de persoană. De câtă prețuire pune ea pe momentul de viață respectiv.
Acest lucru îl putem observa în relație cu orice – cu Dumnezeu, cu munca, cu prietenii, cu iubitul/iubita.
Adică, cu orice situație concretă de viață sau viața în genere, destinul, profesie etc...
În concluzie, depinde câtă prețuire pui pe faptul că ești.
Că ai ce ai, că ți se dă ce ți se dă.
Mulțumirea... cât de mult mulțumești pentru ce primești?
Mulțumești dacă prețuiești...
Culmea că este valabil și invers. Prețuiești dacă
mulțumești. Cumva mulţumeşti iac-așa, degeaba, în van, ca prostu', fără niciun motiv" şi te trezești că prețuiești.
Nebunia este că dacă preţuieşti ieşi pe "profit, nu la figurat, la propriu. Nu este nevoie să mulțumești neapărat celuilalt, ci tu să fii mulțumit și să mulțumești în tine însuți pentru asta.
Deci, cine prețuiește puțin primește, "profită" puțin.
Dacă prețuiește puțin viața pe care o are într-un moment oarecare, va primi puțin din ea – bucurie sau pace sau sănătate sau diverse lucruri concrete...
155
Deci, "facă-se ție după credința ta" este similar cu "fie ție după prețuirea ta".
Dar prețuirea poate fi impulsionată de mulțumire, de sentimentul de mulțumire, care nu este altul decât cel de împlinire, de "e bine așa cum e..."
Dacă ne așezăm și ne "întrupăm" în acest sentiment (de fapt asta este un pleonasm – sentimentul în sine este o întrupare a mea în ființă – simt ființa, simt că sunt, simt că sunt într-un fel, simt ceva, fie chiar la nivelul celor cinci simțuri, adică o materializez în ec-sistență), atunci se produce și "profitul".
Ce e "profitul"?
Bucuria de a primi clipa care este. Și, astfel, a o trăi deplin.
Restul, decurg de la sine.
Ce înseamnă de la sine?
"De la sine" înseamnă că Dumnezeu știe ce nevoi avem (oxigen, apă, mâncare etc.) și ni le dă fără să cerem. Dacă
ne ofensează termenul de "Dumnezeu" putem să folosim ce vrem – Universul, Vidul cuantic etc. –, nu contează.
Deci nu trebuie să facem ceva, să avem ceva ca să fim mulțumiți, ci să fim mulțumiți ca să avem ceva, să primim.
Gradul de mulțumire reprezintă gradul de prețuire, iar acesta este barometrul a ceea ce am cu adevărat. Și cu adevărat se va concretiza la nivelul cel mai brut al realității.
Deci, important este să simt mulțumirea, împlinirea.
Cum fac asta?
Iarăși acest cum...
Păi, realizând că am totul, chiar Totul... Sau totul mă
cuprinde sau mă traversează. Nu contează expresia. Totul e total. Nu îi lipsește nimic, nu are nevoie de nicio îmbunătățire. De asemenea, acest tot este tot ceea ce este și este întreg, nu separat și segmentat. Nu există
părți care să atace și să amenințe alte părți. Acest Tot este
"Este-ul", este Ființa pe/prin care eu trăiesc.
156
La ce este?
Ce îmi lipsește din Tot ce este?
Căci tot ce poate fi este deja...
Ce mă poate nemulțumi?
Că sunt?
Mulțumirea, în ultimă instanță, este un răspuns.
Simt că sunt. Știu că sunt...
Dar Vreau să fiu?
Sau nu...
Răspunsul la asta conduce sau nu la mulțumire.
Dacă nu vreau să fiu, dacă condiționez a fiul meu de "te miri ce", dacă am nişte pretenții... ca pruncul din povestea
"Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte"... ne trezim în situația actuală, în povestea mundană.
Ideea este că povestea culeasă de Ispirescu are un final nașpa...
Reflectând la relația dintre mulțumire și prețuire, precum și la relația dintre prețuire și dobândire, realizare...
La acea "înconjurare" de dorință de care vorbește Iisus în explicația rugăciunii...
Practic trăirea mulțumirii este cheia.
Și întrebarea nu este "cum" să fiu mulțumit, pentru că
ajung iar în condiționare.
De fapt însăși această condiționare, ideea că mulțumirea mea depinde de nu știu ce, mă împiedică de a lăsa mulțumirea să fie. Pretențiile mele sunt piedica.
De obicei ne gândim la ce ne oprește să fim nemulțumiți și ne pierdem în căutările astea. Ia să vedem de ce sunt nemulțumit? Pe calea asta mă îndepărtez de problemă.
Adevărul e că nimic nu mă oprește de la mulțumire.
Doar eu, când mă gândesc la ce mă oprește sau ce mă
poate opri…
Nemulțumirea este o împotrivire, deci ține de mine. E un efort conștient. O alegere. O producție proprie...
157
Mulțumirea nu este o producție proprie în sensul nemulțumirii, ci alegerea de a nu mă mai împotrivi, de a nu mai fi nemulțumit, de a da voie, de a face loc sentimentului că ceea ce este este și că asta este absolut suficient. Nu mai am nevoie de nimic altceva pentru a trăi asta, acest este, că sunt. Și simt că sunt… asta este mulțumirea…
Cine vrea mai mult, mai bine decât ce şi cum este în prezent, este veșnic nemulțumit.
Prin nemulțumire nu faci decât să-ți tai accesul la bucurie.
Pentru că nu prețuiești ce ai, ci ce ai putea avea...
Cine nu prețuiește, nu mulțumește. Cine nu mulțumește pentru ce are, nu prețuiește ce are.
Cine nu prețuiește, nu valorizează. Cine nu valorizează, nu valorifică nimic din ce are. Sau prea puțin...
Una din sursele suferinței umane este faptul că omul nu e niciodată mulțumit cu ce e și ce are. Vrea întotdeauna mai mult...
Speră întotdeauna la mai mult...
Îl omoară mai multul...
Sursa veșnicei nemulțumiri care îl împiedică să se bucure deplin în prezent, în acum și aici.
Astfel, se repetă un pattern legat de presiunea pe care o poți exercita pentru "mai binele" pe care îl dorești "ca să
nu fie mai rău".
Nu cumva vrem să scăpăm de simțirea dorinței, să
scăpăm de a simți?
Așa se întâmplă când suntem orientați prea mult spre exterior, spre a face, spre a determina în exterior la ceilalți diverse atitudini, comportamente... când nu suntem atenți la noi, la interior, la ce se întâmplă lăuntric. În acest fel lucrurile decurg automat în noi, așa cum au fost învățate/programate. Astfel, nu apare nicio schimbare și lucrurile tind să se repete la nesfârșit...
158
Pentru că noi vrem să schimbăm în exterior. Ne străduim să determinăm în exterior o schimbare... Spălăm paharul pe exterior, lăsâdu-l nespălat la interior. Cu toate că ține de noi să schimbăm la interior, noi ne axăm pe exterior.
Dincolo de faptul că nu avem nicio putere asupra exteriorului, asupra voinței, asupra simțirii și gândirii altor persoane, faptul că nu schimbăm nimic la noi, lucrurile tind să se repete.
E absurd să faci același lucru și să aștepți rezultate diferite.
În loc de absurd putem să spunem irațional sau alt sinonim...
Suntem prea preocupați să supunem pe ceilalți, universul din jur dorințelor noastre, lăsâdu-ne la rândul nostru supuși acestora. Supuși, dar nu trăindu-le. Supuși fiind, sclavi, vrem să scăpăm de ele, adică să le satisfacem.
Dacă le-am îmbrățișa și ne-am lăsa îmbrățișați de ele, le-am trăi. Nu am mai fi sclavii lor, supuși...