Durerea este considerată ca durere doar de ego. Eul o percepe ca simțire de a fi.
Durerea este simțire de intensitate mare. Peste un anumit prag, simți că arzi, sub un anumit prag, poți simți plăcere, sub un altul, plictiseală...
Deci, când te doare, simți foarte intens că ești. De aici și adicția unora de durere (fizică sau emoțională) pentru a simți că sunt…
Deci, dacă accepți să simți durere, simți că ești…
Poetic spus, te doare că ești, te doare viața etc…
Dar nu este obligatoriu să simți că ești doar în durere. Este doar o obișnuință cu senzația. Și fără nicio senzație poți simți că ești. Ca atunci când spui "simt că nu sunt". De fapt, aici "se indică" lipsa de senzație de a fi, dependența de senzație și resimțirea diminuării sau lipsei acesteia.
150
Afirmația corectă ar fi deci: "nu mai am senzația că sunt"
sau "am senzația că nu sunt".
Legat de senzație, există o capcană în supraestimarea conceptului de autenticitate…
Ce este aia autentic?
Că doare?
Păi durerea este autentică câtă vreme o simți.
Dacă îți tai piciorul fără anestezie te doare destul de
"autentic".
Dacă ți-l tai cu anestezie, nu te doare tot "autentic".
Doar pentru că nu te doare, asta înseamnă că tăierea piciorului nu a fost autentică?
În artă, autentic este antonimul falsului.
Dar falsul există în egală măsură. Un tablou fals arată la fel ca originalul. De aceea este și greu de făcut diferența.
Este nevoie de experți foarte buni. Falsul poate respecta întocmai structura, metoda etc., poate fi chiar "mai bine făcut", dar nu este ACELA.
Deci falsul este destul de real, este autentic în realitatea lui, dar nu a altuia, a originalului care se dă a fi.
În artă, falsul este declarat inautentic în raport cu originalul. Altfel, în afara acestui raport, el este real, autentic în raport cu el însuși.
Cuvântul autentic are o semnificație doar raportat la un original (cel adevărat – dar nu are valoare de adevăr în sine).
Deci, cineva poate face ceva extrem de real, dar inautentic raportat la ceva, după cum altcineva poate face/simți ceva autentic, dar ireal…
De exemplu senzația.
Este ea autentică?
Este ea reală?
Atunci când o determin luând o substanță este reală?
Păi, da.
Este autentică?
151
Păi nu. Pentru că nu are legătură cu o emoție, ci cu o biochimie.
Când nu iau nicio substanță, ci apare ca urmare a simţirii unei emoții, atunci senzația, emoția și biochimia sunt întro coerență, se arată una prin alta, e un întreg acolo. Pot spune că este nu doar reală, ci și autentică…
Pornind de la asta, putem spune că egoul este inautentic când se dă persoana reală, Eul fundamental, originalul.
Dar egoul este doar o reflexie reală a eului.
De asemenea, doar egoul crede că are, că posedă, de aceea el crede că pierde și că poate pierde. Doar el, ca simplă reflexie este obsedat de moarte, vrea să devină
nemuritor în formă, să posede lucruri, persoane, pe el însuși – o totală demență, ca să folosesc un termen din
"Cursul de miracole".
Durerea, când pierzi un iubit sau un copil, este reală, dar pierderea este ireală, nu reală așa cum o percepe egoul.
În realitate tu nu ai pierdut nimic pentru că nu ai avut nimic. Există doar ideea egoului că are.
Nu avem nimic, nu posedăm în realitate nimic și nu suntem siguri de nimic. Pentru că nu vrem să trăim cu această realitate (de fapt, o reacţie de apărare a egoului), atunci ne amăgim. Și când realitatea se arată așa cum nu vrem să o vedem, suntem dezamăgiți…
36. A fi special versus a fi "la fel"
De unde poate veni această nevoie de a fi special/ă, aparte, unic/ă, preferat/ă?
De unde ura față de egalitate, nevoia de a fi deasupra, mai mult, mai grozav/ă?
De unde nevoia atroce de posesiune, de a avea ceva doar al meu (exclusivismul cu tendințe absolutiste)?
152
Una din surse ar fi de exemplu uniformizarea pe care mama o face între copiii ei. Pe amândoi arată că îi iubește la fel. Nu e diferit, e la fel. La fel fiind, de unde mai provine unicitatea? Ea este anulată. Nu este "îmi iubesc copiii diferit, pe fiecare în alt fel, pe fiecare în felul său…", ci egal, în același fel. Acest lucru anulează unicitatea, anulează persoana. Se păstrează categoria. Intru în categoria copil. Orice copil e la fel cu altul. Poate fi oricând substituibil cu un altul. Și atunci nutresc spre cantitate.
Îmi doresc mai mult. Să fiu iubit MAI mult. Sau măcar să
nu-i iubești pe alții la fel. De aici un fel invidie pe "la fel".
De ce are și ăla/aia ca mine?
Adesea părinții caută să cumpere copiilor lucruri la fel sau aceleași lucruri de culori diferite, ca să nu creeze discriminare între ei, să nu se simtă defavorizați. Dar în felul ăsta se creează un egalitarism comunist. O
uniformizare care afectează specificul fiecăruia, ce are fiecare diferit. Nu contează ce facem, cum suntem etc.
Suntem tratați la fel.
Mă bucur că îmi iei o haină. Ok, dar de ce trebuie să-i iei și lui/ei? De ce una la fel? De ce să-i iei ceva? De ce această echitate? De ce această politică corectă
enervantă?
A fost un cadou sau o distribuire echitabilă a resurselor?
De ce distribuirea este pe nevoi (care sunt aproape la fel la majoritatea) și nu pe talente (distribuite inegal), pe calități, pe merite?
E comunism, nu meritocrație…
Oricât m-aș strădui, orice aș face, nu este nicio diferență.
Mă compar tot timpul cu ceilalți (cu frații) și oricât de grozav/ă aş fi în comparație cu ei, nu este nicio diferență
în rezultate – primim "echitabil", la fel… Dar resimt asta ca pe o inechitate în raport cu ce fac, cum fac, cu orice mă
reprezintă…
Nu este nimic personal în asta. Nu este nimic specific, particular…
153
Vreau să am ceva unic cu tine (mamă/tată), doar al nostru. De ce trebuie să împart totul?
Nu pot dezvolta nimic intim cu voi. Totul devine ca un produs de serie, duplicat – ce am eu trebuie duplicat și pentru
soră-mea/frate-meu
(sau
pluralul).
Eu
însumi/însămi mă simt că un produs de serie. De oi fi eu sau altul…
O altă sursă (atunci când nu sunt frați) dar mai puțin probabilă, ar fi atunci când sunt crescut de bunici împreună cu veri și am fost tratați la fel de bunici pe același principiu al egalității. De asemenea, și mai puțin probabil, am fost tratați în același mod la grădiniță în raport cu ceilalți colegi și/sau la școală. În aceste cazuri fratele este în sens larg, dar resimțit ca atare, fie că este văr, coleg, seamăn…
Un caz particular ar mai fi și atunci când nu am frați, dar unul din părinți adoptă rol de frate și îl reneagă sau abandonează pe cel de părinte, lăsându-l pe celălalt părinte să fie singura sursă de atenție/iubire rămasă
pentru care să se lupte copilul. În acest caz poate apărea impulsul intens de competiție. Competiția cu părintele-frate poate lua și o turnură oedipiană dacă sexul copilului este diferit de cel cu rol de părinte. Dacă este similar acestuia, atunci pot apărea confuzii de identitate și un conflict sau competiție cu sexul opus.