Erosul este în acest Univers, pe acest Pământ forța ce îl ține, ce unește orice, ce dă viață – este forța gravitațională fundamentală.
Contrariile, opusele sunt aparente. Diversitatea din acest univers este reprezentarea în infinitate a unicității din absolut.
Sizigia este universală – yin și yang, masculinul și femininul întocmesc totul.
Totul este constituit de Eros.
Iar, sexualitatea este dansul erosului.
Dansul sexual este povestea dinamicii dintre masculin și feminin.
189
Spermatozoidul este reprezentarea la nivelul biologic a seminței de iubire, a conștienței, a sâmburelui din care iese rodul.
Ovulul reprezintă germenele dragostei ce apare în căldura din adâncul pântecelui ogorului – ogorul Marii Mame.
Ovulul este cel care primește, înghite spermatozoizii apți.
Ceilalți devin mucus hrănitor și protectiv în jurul celulei ou
– deci cu rol asexuat.
În lumea vie, la insecte este similar. Aici este regatul Reginei Mamă, Matca. Dominatorul este femela. Cea care face regulile și conduce. Masculii, trântorii, sunt utilizați, supți la propriu de sămânță după care sunt devorați ca hrană sau omorâți sau alungați.
Ceilalți indivizi din stup sau mușuroi sunt menținuți la nivel asexuat. Niciunul nu contează ca individ, ci grupul.
Aceeași rațiune este și în cadrul comunității de celule dintr-un organism oarecare. Fiecare celulă colaborează
pentru comunitate. Un dezechilibru din cauze oarecare în sens contrar (individualism) poate conduce la competiționare și în final la disoluția comunității de celule, a organismului.
Aici se afla arhetipul femelei devoratoare. Baba cloanța care mănâncă bărbații...
La păsări și pești lucrurile stau altfel. Aici apare violul masculin. Masculul aleargă femelele până le prinde și le fecundează. Este o probă de putere, de competență a genei bune care merită să se înmulțească, pentru că violul reușit este testul de putere în a supraviețui. Deci, apare testul masculinității ca selecție a caracteristicilor cele mai bune ale speciei. Rațiunea este tot feminină. Într un fel, ea alege. Mai clar, tot la pești și păsări, atunci când strategia de selecție a masculului este prin paradă –
coloratură și dans (și la pești și la păsări) sau prin triluri (doar la păsări). Deci masculii intră într-o competiție de 190
prestație. Masculul are nevoie să impresioneze prin
"competențe" pentru a fi ales.
La mamifere, însă, s-a dezvoltat o combinație între cele două strategii de la pești și păsări.
Violul femelei se transformă într-o agresivitate împotriva competitorului mascul. Nu mai epatează cu penajul și trilul său, ci îl atacă în luptă pentru a-l elimina.
Într-un fel, la mamifere, competiția masculină încearcă să
constrângă, să limiteze opțiunile de alegere pentru femelă. Doar învingătorul rămâne singura opțiune, pentru că doar acesta îi mai stă în față. Restul, sunt morți sau alungați. Această competiție, acest război atroce și mortal de multe ori se desfășoară nu doar la nivelul macro al indivizilor, ci și între spermatozoizii diferiților indivizi, atunci când aceștia se află în același loc. Se ucid unii pe alții, iar cei rămași sunt singurii care au șansa să
fecundeze ovulul.
La multe specii de mamifere, precum și la oameni s-au dezvoltat diferite metode pentru a preîntâmpina această
competiție a spermatozoizilor. La canine, "penis captivus"
pare a fi o astfel de metodă eficientă. La oameni, însă, s-au dezvoltat strategii și reguli simbolice de selecție, care variază ca formă de la o cultură la alta. Acestea au rostul de a înlocui nu doar competiția aleatoare a spermatozoizilor, ci și lupta arbitrară bazată pe forța fizică. Forța fizică, abilitățile de luptă și învingerea într-o astfel de competiție sunt de cele mai multe ori daturi naturale și/sau factori incontrolabili. Deci, nevoia de a controla aceste tendințe a condus la cultivarea unor valori care să le contracareze. Valori și practici cu semnificație morală, simbolică. Și, pentru că oamenii tind să se asocieze în grupuri mari, la acest nivel își fac apariția practici similare insectelor. Practici de reglementare și control a tendințelor naturale de specie. Se civilizează prin etică și estetică. La baza civilizației stă nevoia de 191
siguranță, de a controla, de a reglementa, de a pune limite diferențelor naturale dintre indivizi, cum ar fi aptitudinile psihofizice înnăscute (deci naturale), în vederea democratizării acestora. Democratizarea, care de multe ori poate lua la extrem o uniformizare colectivistă de tip stup, procedează prin compensare simbolică. Dar ca aceasta să aibă eficiență, este necesar un lung proces de educare, de cultivare a unei lumi valorice (deci simbolice) care să poată deveni factor și vector de atracție. Astfel, cultura, ideologia, viața simbolică în general se constituie ca o contrapondere la lumea instinctelor de specie.
Pentru mamifere, însă, ceea ce contează este puterea fizică și abilitățile de luptă și de obținere a hranei. În lumea mamiferelor acestea asigură protecție în vederea supraviețuirii sau abilități pentru obținerea hranei.
Majoritatea femeilor (deci la nivel uman) sunt atrase de acest arhetip mamifer. Între timp, rolul puterii fizice a fost luat de cel de reușită economică, socială etc. Dar reprezintă același lucru – siguranța oferită de accesul la resurse și protecție. Asta atrage și excită majoritatea femeilor umane. De exemplu, un bărbat independent (social-economic și emoțional) și stăpân pe sine (încrezător în dotări înnăscute sau dobândite), atrage în sensul ăsta. Este o atitudine care atrage mai mult decât caracteristicile antropometrice...
Deci, la nivel mamifer, bărbatul este bine să fie dominator, la nivel "păsăresc" – epatare, fălire, la nivel "peștesc" –
violatorul. La nivel de insectă, bărbatul trebuie să fie util, iar din punct de vedere sexual, pasiv pentru ca femeia insectă să îl poată "devora". În acest caz, bărbatul pasiv, poate căuta tipul milf sau matură, o mare mamă. Dar poate da peste baba cloanța...
La nivel uman, apare și o tendință nouă. Femeile nimfe și bărbații adonis. Adică inutilitatea din perspectiva rațiunilor 192
de specie. E căutată frumusețea (inutilul absolut). La nivel senzitiv aceasta este senzualitate. Vizual, sunt proporțiile.
Auditiv, timbrul vocii. Olfactiv, parfumul, mirosul specific... gustul plăcut. Ritmul...
Plăcerea este inutilă. Aici, ea este căutată. Spre deosebire de strategiile din lumea animală, care pot fi detectate de la distanță sau prin act, plăcerile umane nu pot fi detectate de la distanță decât prin văz și eventual auz.
Deci, ca acestea să se constituie în factori de atracție, necesită apropiere și timp.
Doar vizualul, înfățișarea este certă. De aceea civilizațiile sunt bazate pe vizual... și secundar auditiv. Dar acestea nu garantează celelalte caracteristici. Necesită mult curaj în asumarea riscurilor de a explora. Mult dans pentru a intra în ritm, pentru a te coordona în simfonia celorlalte simțuri. Erosul tipic uman este sinergic, deci simfonic. Se tinde către împlinirea tuturor simțurilor. Nu în mod egal, ci după prioritizarea acestora la fiecare în parte.
La nivel uman se întâlnesc tipologii variate. Adică acest
"tip" uman, liber de necesitate, este influențat, determinat, străbătut în proporții diferite de "atavismele"
din lumea vie. Procentul cel mai mare îl constituie tipul mamifer, dar se întâlnesc toate.
Tipul uman este mai liber de determinism, de necesitate, de utilitate – el este irațional, dar mai conștient. Tipurile mamifer,
insectă
etc.
sunt
raționale,
dar
inconștiente/subconștiente – au putere de instincte, se manifestă ca impulsuri. De aceea, ele se constituie în dependențe, în condiționări, manifestate sub forma unor preferințe mai mult sau mai puțin fixe. Ele sunt condiționări excitaționale d.p.d.v. sexual. Dacă acestea nu sunt îndeplinite, nu poate avea loc actul sexual sau acesta este nesatisfăcător, producând frustrare.
193
Traumele din istoria de viață pot juca un rol de declanșare, accentuare a acestor tipuri animaliere, mai ales prin anxietate. Pentru că anxietatea ajunge la baza instinctului de supraviețuire. Instinct în care sălășluiesc aceste variate strategii de supraviețuire, ca arhetipuri în lumea vie. Adică
se accesează inconștientul colectiv. Stratul cel mai superficial al acestuia este inconștientul de specie, iar cel mai profund este cel al lumii vii în genere.
Deci, în funcție de profunzimea traumei, adică la ce nivel de adâncime a putut ajunge, se accesează și tipul de supraviețuire, precum și cel erotic-sexual. Pentru că sex-erosul are și rolul de anxiolitic natural.
Adică, dacă trauma este foarte profundă se accesează
tipul de supraviețuire mai "primar". În acest fel, apar și tipuri de preferință erotico-sexuale de tipul respectiv – tip insectă, tip pasăre etc. în activitatea sexuală. Sau elemente ale acestora. Le putem denumi deviații sexuale dacă le raportăm la anumite norme convenționale...
Într-un fel, profunzimea traumei, poate evoca din profunzimea inconștientului colectiv, instinctual, strategii primare de supraviețuire și deci sexual-erotice (așa-zis deviante). Instinctul de supraviețuire și cel sexual sunt împreună în chakra Muladhara. Cel de reproducere este în Swadhisthana, deci în a doua. Oricum, amândouă sunt chakre ale biosului...
De exemplu, cei care dețin controlul în afara cuplului, care sunt stăpâni, care dețin controlul social-profesional-economic (dominatori) tind să cedeze controlul în cuplu.
Devin submisivi, dominați. E ca o descărcare, ușurare, cedare a controlului... ce-i poate conduce către relaxare, orgasm. Orgasmul, cel puțin la femei, este legat de cedarea controlului, de vulnerabilitate, de a fi pradă, de a se pierde pe sine...
Dar asta presupune încredințare condiționată în celălalt.
194
Mă poate ține?
E în stare să mă țină?
Poate duce?
El sare cu parașuta. Ea sare fără parașută, dar se prinde de gâtul lui.
Situația inversă este mai rară... doar dacă cea cu parașuta este mama și el copilul...
Dar dacă el sare fără parașută sau nu are încredere în parașută, adică nu se bazează pe o structură care-l poate susține, femeia are o reticență în a se arunca în brațele lui și a se prinde de gâtul lui, pentru că nu simte că ține...
Este adevărat că senzualismul, atunci când devine un scop în sine, conduce la decadență, la resimțirea de artificial, de lipsă de sens. Depărtarea prea mare de rădăcinile instictuale la civilizațiile "rafinate", adică vârstnice, conduce la un sentiment de pierdere a sensului, la deșertăciune, la căutarea din ce în ce mai mare a senzațiilor intense, la substanțe și practici care să
provoace eventual senzații din ce în ce mai mari – la dependență. La extrem, libertatea senzualismului de rațiunile biosului conduce paradoxal la dependență.
Omul merge ca pe sârmă între cele două extreme. La fel și civilizația pe care o creează inevitabil prin actul și semioza practicată la nivel concret sau simbolic în mod cotidian.
Tragismul ființei umane constă în faptul că el se situează
între bios și spirit, între necesitate și libertate.
Îndepărtarea și apropierea prea mare de una sau alta conduce inevitabil la pierdere...
Integrarea amândurora este calea omului. Omul este ca un trunchi de pom care unește pământul cu cerul prin rădăcinile și ramurile sale. El este un pod...
195
51. Despre iubirea/dragostea (ne)condiționată
Oamenii definesc iubirea, dragostea necondiționată prin a face și a avea. Consideră că cineva îi iubește necondiționat, atunci când acesta face/le dă ce vor ei, cum vor ei, când vor ei, ce/cum/când doresc, ce/cum/când le place.
Definiția aceasta arată mai degrabă raporturile de putere între ceea ce putem numi un stăpân absolut și un sclav absolut. Ea definește de fapt puterea, nu dragostea, nu iubirea. Această definiție anulează în totalitate libertatea.
Orice iz de libertate este considerat un atac la acest tip de iubire.
Cel care "iubește" în acest fel nu trebuie să fie liber. Acest lucru este un pericol la adresa acestei iubiri, surpă
"puterea iubirii". El trebuie să fie supus. De aceea, stăpânul are grijă să creeze dependențe, adică nelibertăți pentru a-și asigura puterea asupra "iubitorului". Acesta nu trebuie să cârtească în fața stăpânului, pentru că ar fi o dovadă de neiubire. Sintagma lui Augustin "iubește și fă
ce vrei" este considerată o erezie. "Iubitorul" nu face ce vrea el, ci ce vrea/dorește/îi place iubitului, stăpânului (reprezentat de un om, o pisică sau un zeu).
Sună foarte romantic expresia "ești stăpânul/stăpâna inimii mele", dar arată un raport de putere. "Iubitorul" nu poate trăi fără cel iubit. Fără stăpân, viața însăși îi este pusă în pericol. Devine o problemă de supraviețuire.
Satisfacerea cerințelor, voii, dorințelor, plăcerilor stăpânului sunt vitale pentru "iubitor", ar fi în pericol de moarte dacă nu le-ar asigura, ar fi în pericol de anihilare.
Fericirea, mulțumirea stăpânului devine astfel scopul în viață. Acest scop, este un scop care vizează
196
supraviețuirea – fericirea stăpânului, celui "iubit" mă ține în viață.
Cel care este "iubit" în acest fel, consideră orice abatere, orice cârteală din partea "iubitorului" ca pe o constrângere, limitare a puterii sale, ca pe un afront la statutul său de iubit/stăpân – "dacă mă iubești, faci asta, dacă nu faci, înseamnă că nu mă iubești". Orice libertate a "iubitorului" este considerată o răzmeriță care necesită
reprimare în fașă. Pedeapsa trebuie să fie pe măsură,
"iubitorul", sclavul trebuie crucificat. "Iubitorul" trebuie să
se învețe minte. Ce trebuie el să-și amintească? Că nu poate trăi fără stăpân. De aceea, stăpânul, cel "iubit" îl amenință pe sclav, pe "iubitor" cu abandonul, cu separarea, cu îndepărtarea, cu moartea…
Definiția de mai sus arată o codependență, nu dragoste necondiționată. În ea "iubitorul" îi cere cu disperare celui
"iubit" să stea cu el. Face orice pentru asta. Cel "iubit"
cere în schimbul acestui lucru supunere totală. Această
dinamică creionată romantic în cultură stă ca un liant sau ghimpe în toate relațiile umane. Această reprezentare culturală a "dragostei necondiționate" este sursă de conflict, de dependențe, sursă de suferințe legate de neîmplinire în iubire… În această definiție se arată că și sclavul și stăpânul condiționează. "Ce faci tu pentru mine?", întreabă stăpânul, "uite câte am făcut eu pentru tine!", reproșează sclavul. În dinamica relațională rolurile de stăpân și sclav pot fi asumate și jucate succesiv de protagoniști.
Dragostea necondiționată este dragostea care nu condiționează prin nimic, deci care nu face nimic pentru a determina ceva, inclusiv dragostea celuilalt, altfel ar fi condiționată, pentru că ar condiționa, ar determina.
Dragostea necondiționată lasă liber și este liberă în raport 197
cu orice și ori-cine. Nu este dovedibilă prin ceva, dar se poate arăta prin orice, paradoxal, chiar prin nimic. Nu cere la schimb nimic și poate oferi totul, dar poate să nu ofere nimic. Esența dragostei necondiționate înseamnă
prezență – sunt acum aici cu tine. Pot să fac ceva sau nu din ce vreau eu sau ce vrei tu, dar acest fapt nu determină
dragostea, ci este doar libertatea de alegere pe care o asigură această dragoste. Câtă vreme te iubesc, fac ce vreau, fără grija de a mă face iubit/ă. Nu mă interesează
lucrul acesta. Dacă este, e bine, dacă nu, iarăși bine.
Iubirea mea pentru tine îmi este suficientă. În ce constă
asta? Aceasta s-ar exprima cel mai aproape în "este suficient că ești", "este bine că ești". Atât. Orice altceva este pe deasupra. E bonus. Nu este condiționat prin a face și a avea de definiția iubirii necondiționate.
Oamenii însă nu vor această iubire necondiționată. Le este insuficientă. În plus, nu le garantează nimic. Garanția ar însemna anularea libertății și astfel a iubirii necondiționate. Oamenii vor garanție, siguranță, nu iubire necondiționată, adică liberă.
Schopenhauer spunea că natura apelează la șmecheria, înșelăciunea asta cu îndrăgostirea, cu dragostea romantică și o menține suficient cât să asigure perpetuarea speciei. În îndrăgostire protagoniștii simt că
nu pot trăi unul fără celălalt. Asta îi face să facă orice pentru a supraviețui. Deci, șmecheria naturii constă în a stimula instinctul de conservare, de supraviețuire pentru a lucra în vederea perpetuării, reproducerii.
De aceea, în starea de îndrăgostire omul resimte în corp aceleași senzații ca în atacul de panică, atunci când este separat de celălalt. Astfel, el ar face orice, ar fi în stare să
renunțe la orice pentru a fi cu celălalt. E o chestiune de 198
supraviețuire permanentă, un atac de panică constant, dar gratificat de întâlnirile dintre cei doi.
Fără această înșelăciune, instinctul de supraviețuire se opune celui de reproducere. Momentul sexual, al copulării este cel mai vulnerabil moment din viața ființelor, indiferent de specie.
În acel moment, ființa este expusă în totalitate atacului, uită de orice apărare. La nivel biologic, protagoniștii actului sexual, al fecundării, întâlnirea dintre ovul și spermatozoid înseamnă moartea acestora în vederea nașterii, creației a altceva din "dăruirea", moartea lor.
Deci, în esența ei biologică sexualitatea are un "obiectiv"
opus instinctului de supraviețuire. Cu alte cuvinte, la nivel uman, trans-biologic, trans-psihic, sexualitatea capătă
aspectul spiritual al trăirii în vulnerabilitate, în curajul de a trăi fără garanție și siguranță.
Când acest lucru este determinat de atracția sexuală la nivel biologic, se arată la nivel psihic în starea de îndrăgostire, care este o stare de captivitate, absolut determinată natural. Când acest lucru este, însă, o alegere de a nu trăi în certitudine și siguranță absolute, atunci
poate
avea
loc
iubirea,
dragostea
în
necondiționarea instinctului de supraviețuire. Întotdeauna condiționarea este a instinctului de supraviețuire, care la nivelul psihicului se arată în rațiuni de siguranță, în certitudini, în diverse apărări, toate acestea axate pe a face și a avea. De aceea, este țintită puterea de a face și a dobândi, a avea ceea ce este considerat că aduce siguranță.
Deci, definiția socială a iubirii necondiționate este supunerea totală față de cel iubit, fie acesta un om, o idee, o țară etc. Ea este încurajată ca virtute, ca fidelitate, responsabilitate, angajament etc. Îndrăgostirea, cu determinanții ei biologici care surpă rațiunea bunului simț
199
dependent întotdeauna de instinctul de supraviețuire, a fost mai mereu văzută ca periculoasă de rațiunile sociale.
Rațiunile sociale sunt rațiuni ale instinctului de conservare, de supraviețuire – de protecție. De aceea dragostea romantică a fost exilată în afara instituțiilor sociale, precum căsătoria, fiind considerată mai mult sau mai puțin o dragoste nebună, irațională, periculoasă
pentru stabilitatea socială, pentru ordinea socială, pentru siguranța socială.
Până în secolul XIX, doar povestea "Nala și Damayanti"
din Mahabharata a reprezentat singura poveste reprezentativă pentru iubirea necondiționată. Și chiar și după această perioadă ea a stat ca model de dragoste necondiționată alături de cea romantică. Acum se vrea un fel de struțocămilă a dragostei, un fel de "și cu sula-n cur și cu sufletul în rai", o dragoste de trei într-unu, care să
ofere și siguranța cerută de instinctul de supraviețuire și atracția pasională a îndrăgostirii dată de "chimia"
biologică pictată în romantism și libertatea necondiționării pe care o vede eronat în lipsa de constrângere.
Problema în această așteptare de tip ghiveci constă în faptul că unele elemente se află în conflict. Siguranța intră
în conflict cu îndrăgostirea. Cu cât se mărește siguranța, cu atât scade atracția în îndrăgostire. Cu cât crește siguranța, cu atât scade sentimentul de libertate, de necondiționare. Și invers, cu cât se intensifică starea de îndrăgostire creste senzația de nesiguranță. Între atracția pasională determinată de chimia biologicului și necondiţionarea spirituală exista doar o relație de asumare, acceptare, integrare și transcendere.
Libertatea necondiționării nu sufocă atracția biologicului, pentru că nu favorizează instinctul de supraviețuire, nu constrânge.
200
Nu poți să te dărui și în același timp să te simți în siguranță, să nu te pierzi. Orgasmul înseamnă pierdere de sine, "la petite mort". Majoritatea oamenilor vrea să aibă
orgasm în siguranță. Este o contradicție în termeni.
Majoritatea oamenilor vrea să simtă că trăiește, să se simtă surprinsă de viață, să se simtă îndrăgostită de propria viață, dar în același timp să aibă certitudini, să se simtă în deplină siguranță.
Cumva, chestia asta "dă cu virgulă", în sensul că se cere, se așteaptă imposibilul.
Descriind dragostea necondiționată în termeni de putere (stăpân-sclav) și/sau negustorești, este firesc ca oamenii să prefere să fie iubiți în loc să iubească. Rămân cu impresia că primesc, că dobândesc ceva, nu pierd nimic.
Conform definiției, când iubești ești sclav, slab, dai, pierzi, ești vulnerabil și alte chestii legate de rațiuni negustorești și de supraviețuire.
Când ești iubit și ai grijă să nu iubești, păstrezi statutul de stăpân și ți se fac toate poftele de sclavul achiziționat și ținut bine în frâu. Stăpânul este cel iubit, deșteptul care a câștigat lozul, sclavul fiind cel care iubește, fraierul care pierde. Astea sunt credințele despre dragoste într-o societate de negustori, axată pe resurse.
Problema stăpânului este că are multe de pierdut și stă
mereu cu grija că le poate pierde. Stă mereu în anxietate.
Dacă i le fură, dacă i le ia cineva? Dacă celălalt devine independent? Cumva, plătește ce are, ce dobândeşte.
Sclavul, trebuie să facă mereu față cerințelor stăpânului, nemulțumirilor sale. Nu este ușor să mulțumești deplin pe cineva. De fapt, este imposibil. De aceea, sclavul este nevoit să trăiască cu sentimentul că este insuficient. Tot ce face nu este îndeajuns pentru a se ridica la nivelul 201
așteptărilor stăpânului, la a se face iubit de acesta.
Trebuie să trăiască cu neputința de a se face iubit. El crede săracul că se poate face iubit.
Nici Dumnezeu nu se poate face iubit. Dovezile sunt cu nemiluita. Dar omul speră… degeaba. Dar nu are altceva, decât ce face și ce dă ca să obțină ce are cel căruia el îi dă.
Oare asta vrea cu adevărat?
Oricum, crede că asta vrea. Că așa va fi mulțumit, fericit.
Ideea este că și sclavul și stăpânul vor să se simtă în siguranță. De aceea, niciunul nu este liber și fuge de libertatea asta foarte periculoasă pentru supraviețuire.
Fuge de și se împotrivește și libertății sale și a celuilalt. În același timp se plânge de constrângeri – stăpânul de responsabilitate, sclavul de povară.
Atâta vreme cât oamenii vor siguranță, ei vor vrea/dori putere de a face și a avea, nu vor dori dragoste necondiționată ci mai degrabă supunere necondiţionată.
Când dă peste ei așa ceva, nu o recunosc. Chiar le este frică de ea. Nu oferă siguranță, pentru că fiind necondiționată, nu o pot controla, determina. Și atunci fie fug de ea spunând că asta nu este dragoste, fie o vor strivi încercând să o determine, să o facă sigură.
De aceea vindecarea, adică trăirea liberă a vieții, bucuria că suntem nu stă în a fi iubiți, chiar necondiționat, ci în a fi noi cei care iubim necondiționat. Doar în felul acesta, când nu mai stăm cu grija de a ne face iubiți sau de a menține iubirea celuilalt, de a îl mulțumi, de a face pe dracu'n patru să fim suficienți, vom simți că e suficient că
suntem și vom trăi cu bucurie. Bucuria este adevărata chemare, întâmpinare a iubirii şi dragostei – să fie, să
curgă libere prin noi.
202
Vrem să putem pentru că vrem să înfăptuim, să creăm, să stăpânim.
Putere – faptul de a putea; posibilitatea de a face (a acționa, a realiza, a înfăptui) ceva.
A stăpâni – a deține (a avea), a cunoaște, a poseda.
A însuși, a face ceva străin, necunoscut al său.
Cunoașterea este o însușire, o luare în posesie de cunoștințe.
A gusta este, de asemenea, o cunoaștere. Spre deosebire de adulmecare unde cunoașterea nu afectează lucrul de cunoscut, gustarea este violentă prin mușcătură, modifică
lucrul de cunoscut.
Pofta de a mușca este generată de posesie, de nevoia de a înghiți, de a însuși ceva pentru a produce schimbare –
pentru a crește. Gustarea este un act creativ (care produce schimbare) violent. Pofta de viață este pofta de a gusta, de a mușca din ce atrage, de a înghiți și astfel a face al său, a însuși. De aceea, ce considerăm al nostru (proprium-ul, însumi-ul) este ce am înghițit fizic, moral, intelectual, comportamental etc. Este cantitativ...
Câte cunoștințe avem?
Câte experiențe avem?
Câte realizări?...
Prin asta creștem, ne dezvoltăm, ne mărim fie fizic, fie intelectual, fie social, profesional, spiritual...
Creștem în putere...
În actul pro-creativ sexual se petrece un viol reciproc. Fie la nivelul pasionalității umane, fie la nivelul fertilizării biologice se petrece o dublă crimă. La nivel biologic, spermatozoidul înjunghie, străpunge, penetrează, iar 203
ovulul se înfruptă, înghite pe de-a-ntregul spermatozoidul ucigaș. Ambii mor într-o moarte sacrificială de sine pentru a crea alt-ceva.
Este ucidere și sinucidere...
La nivelul pasionalității umane se petrece ceva similar.
Bărbatul poftește să străpungă, iar femeia să muște, să
înghită. Ambii se înfruptă în felul lor unul din celălalt – se cunosc, se însușesc, se posedă, se au...
Sentimentul de pierdere de sine în actul ucigaș-sinucigaș
erotic poate "stimula" o contraforță în instinctul de conservare – acela de a refuza creația, noul, a apăra statu-quo-ul, adică reacția de frică.
Frica este moartea pasiunii, a creației, a germinării vieții…
Când femeia spune "iubitule, fă ce vrei cu mine...", ea este dispusă sacrificiului, dispusă să fie ucisă. Când încearcă
să-și prezerve "identitatea" (însușitatea), atunci ea nu se lasă ucisă și erotismul se diminuează sau dispare, pentru că ea nu se mai "dă" toată...
Când bărbatul este în control, în frică, când în actul erotic el protejează ceva (fie al său, fie al femeii), atunci femeia spune "simt că te aperi, că nu ești în întregime cu mine, că nu mi te dai tot..." Nu-l mai simte atât de atractiv, de sexi... de pasional, de sinucigaș, de a se lăsa devorat. În aceste momente, femeia îi reproșează de obicei bărbatului că îi e frică să fie vulnerabil... Adică îi este frică de a fi ucis, de a muri, nu este dispus la jertfă, la sacrificiul creator.
Creația, fie că este la nivel biologic, fie la nivelul pasionalității umane, fie că este la nivel cosmic (nașterea unei stele, de exemplu) este cataclismică – implică
transformarea totală a actorilor implicați.
204
De aceea, a nu fi dispus să mori, conduce la diminuarea sau pierderea totală a poftei de viață, care este pofta de a pro-crea, indiferent de nivelul la care și domeniul unde se produce.
Curajul de a trăi, implică curajul de a muri. Iar asta înseamnă putere, potență...
Puterea de a face... ceva, a crea în plan secund, adică a transforma ceva în alt-ceva. A opera asupra a ce este, a modifica ce este, necesită o forță de opoziție la ce este, o impunere, un viol. Prețul plătit este sacrificiul de sine și de altul/ceva – un act ucigaș-sinucigaș.
Ambele tendințe – de a pro-crea (de a transforma, de a violenta ce este) și de a prezerva ce am (de a apăra ce am însușit – frică) – sunt ale biosului, ale chakrei Svadhishthana. Reflectarea acestora în planul egoului, al chakrei Manipura, reprezintă "programe de trăire"
succesive sau conflictuale de putere. În plan cultural-social acestea se arată în atitudinile clasicismului și romantismului. Clasicismul prezervă, este anxios și obsesional, conservator cu ce s-a achiziționat, reacționar, în timp ce romantismul este pasional, distrugător-creativ, profund transformator, progresiv.
La nivel social-cultural, lupta pentru putere se desfășoară
între aceste două tendințe. În acest context, puterea înseamnă, pe de o parte, a se opune schimbării (în cazul clasicismului/conservatorismului) și, pe de altă parte, a se opune statu-quo-ului (în cazul romantismului – a procrea, a transforma, a progresa...).
Acestea două sunt forțe contrare ca sistola și diastola inimii – creează dinamică și la nivel individual și la nivel social-cultural – un ciclu spiralat ce face trimitere la o evoluție ciclică în spirală. Se arată ca o aparență de viață
205
prin diferența creată de ritm, puls, prin syzygye, contrarii...
Ceea ce se pierde în acest caz este actul creator primar –
trăirea. Acestea două sunt forțe, adică puteri de rang secund care necesită consum de energie, cheltuială de viață, sacrificiu de viață, moarte.
Puterea nu cheltuie energie pentru că nu se opune. De exemplu, bucuria de ceea ce este, nu presupune o forțare, o cheltuială de energie, un sacrificiu. De aceea bucuria este creație de prim rang, fiind putere de prim rang.
Astfel, bucuria este co-creare la ceea ce este și în raport cu ce/cine este.
Ce este este Adevărul.
Încercarea de a modifica, de a transforma, de a aduce un aport personal (ego-tic) la creație este un act de forță, o creație de rang secund.
A încerca să apăr ceea ce am luat ca al meu din ceea ce este, a încerca să îl dețin, să îl păstrez ca al meu, înseamnă să separ ceva ce nu poate fi separat – ceea ce este. Mă situez astfel în iluzia de a avea ceva al meu în mod sigur. Siguranța, în felul ăsta, este în egală măsură
anti-creație (prin menținerea permanenței) și anti-viață
(prin apărarea a ce am crezut că iau ca al meu din ce este). Dar ce este al meu? Doar al meu?
Adevărata putere este, deci, a mă bucura de ce este. Ea nu trebuie câștigată sau cucerită. Ea este doar sufocată
de forțarea de a modifica ce este sau de a apăra ce cred că este al meu.
Forțarea, încordarea, opunerea la ceea ce este, așa cum este sunt blocaje ale puterii, ale co-creației – ale bucuriei.
Forța este determinată de instincte...
206
Puterea nu este determinată. Ea este liberă, ea izvorăște din libertate și respectă libertatea, nu impune nimic, nu schimbă nimic, nu apară nimic. Pentru ea, totul este bine așa cum este, prilej de bucurie...