Oamenii vor să stăpânească, să fie stăpâni, dar nu își asumă
responsabilitatea
stăpânului,
ci
vor
iresponsabilitatea sclavului. Adică ei vor ceva imposibil, un sclav stăpânitor.
Ceea ce ei vor să stăpânească este ce gândesc, simt, doresc, vor, fac ceilalți. Ceva imposibil fără acordul acestora. Ei urăsc această libertate a acordului la ceilalți, iar la ei urăsc neputința de a determina, stăpâni asta. Nu acceptă deloc aceasta realitate. Ar vrea să aibă abilitățile manipulative perfecte pentru a determina.
Câtă vreme își doresc asta, câtă vreme nu renunță la asta, nu se schimbă nimic.
Pe de altă parte, nu suportă la ceilalți o atitudine similară
cu a lor, pentru că nu suferă constrângerile, își apără
libertatea de.
54. Despre puterea de a supune, a poseda, a realiza, a reuși
Oamenii care vor să-și impună puterea, să supună voinței lor voința celorlalți sau să supună realitatea au o iritabilitate crescută, o nervozitate la orice obstacol (real sau imaginar) care apare în calea realizării a ce intenționează.
Starea de nervozitate este caracterizată de împotrivire. Ea
"apare" atunci când ceva se opune intenției mele, când apare un obstacol. Nervozitatea este însă un efect. Cauza 207
acesteia este mânia că ceva se opune intenției mele, planurilor mele. Ceea ce se opune sau îmi blochează
planurile poate fi orice și oricine. Mânia generează o forță
energetică/vitală destul de puternică pentru a mă opune obstacolului, pentru a-l dărâma, depăși, învinge. Pe parcursul acestui demers pot traversa perioade de așteptare și atunci apare nerăbdarea (anxietatea de așteptare) sau situații în care să existe riscul de a pierde ceva important, valoros pentru mine (anxietatea de pierdere, de regulă a suportului afectiv). Dacă apar blocaje mai mari sau chiar nereușite în a îndepărta obstacolul, pot resimți frustrare, furie, supărare.
Dacă nu reușesc, dacă nereușita este clară și definitivă, atunci pot resimți rușine (sunt defect, necorespunzător, insuficient, neputincios etc.) și/sau vinovăție (nu am fost în stare, nu m-am luptat suficient). Dacă stau prea mult aici, mă duc prin resemnare în apatie/nepăsare pentru a mă apăra, a mă "salva" sau mă împotrivesc la rușine și vinovăție
prin
zvârcolirea
din
suferință,
prin
autopedepsire.
Dacă reușesc, atunci mă voi simți suficient, învingător, puternic, plin de forță, sigur pe mine, că dețin controlul etc. – sunt mândru de mine. Această stare de mândrie, de putere este trăită ca o beatitudine. Sunt plin de mine, trăiesc satisfacție deplină, dar aceasta nu durează. Ca orice drog, are efect de scurtă durată, apoi apare golul de satisfacție și evident frustrarea, care poate lua note de sevraj mai mari sau mai mici, în funcție de intervalul de timp. De aceea, voi simți impulsul, nevoia de încă o doză
din drogul satisfacerii mândriei, puterii mele depline.
Pentru asta am nevoie de încă un obstacol de trecut, de învins, de încă o provocare. Spun, în aceste momente, că
am nevoie de stimuli, de stimulente, de provocări pentru a simți că trăiesc, pentru a trăi acea stare de satisfacție deplină. De aceea mă îndrept spre provocări, spre obstacole, poate și mai de netrecut, pentru a simți o 208
satisfacție mai mare, să iau o doză mai mare. Emoțiile antrenate în acest demers vor fi pe măsura provocării.
Mânia, anxietatea de așteptare, cea de pierdere, frustrarea, furia, supărarea vor fi mai mari.
În felul acesta toate aceste emoții antrenate în acest demers (nervozitate/nerăbdare/anxietate de așteptare, anxietate de pierdere, frustrare/furie/supărare), de la mânie la satisfacție și mândrie sau rușine și vinovăție, se clusterizează, adică fac parte din același tablou și tind să
se evoce reciproc. Astfel, ele pot apărea, fie la dorința de putere, mândrie, satisfacție, fie la frica de rușine și/sau vinovăție. Se setează astfel o dependență de elementele întâlnite în proces, cum ar fi frica de așteptare sau cea de pierdere, frustrarea, furia, supărarea. Pot, în acest fel impropriu, să am tendința să fiu supărat, ca și când supărarea în sine poate să-mi aducă rezultatul dorit –
satisfacția reușitei. Sau pot să înclin predilect către furie, sau mânie sau anxietate ca mijloace de a determina obținerea drogului. În felul ăsta confund inconștient aceste stări, emoții adiacente demersului, procesului de realizare a reușitei cu mijloacele eficiente de a îl atinge. Și asta din simplul motiv că ele fac parte emoțional din proces. Unii se blochează într-una sau două, alții le evocă
pe toate deodată sau pe rând. Oricum ele apar în mod firesc în acest proces.
Energiile organice solicitate în acest proces sunt cele ale splinei în cazul mâniei, cele ale stomacului în cazul anxietății de așteptare, nerăbdării/nervozității, cele pancreatice în cazul anxietății de pierdere, cele ale ficatului în cazul frustrării, furiei, supărării. Epuizarea energiilor vitale este destul de mare, dar voi considera că
merită efortul pentru beatitudinea, satisfacția dată de reușită, de obținerea drogului și a efectului acestuia. După
ce simt asta, o iau de la capăt…
209
În cazul cel mai bun, al reușitei, emoțiile (energiile) implicate în proces sunt mânie, anxietate de așteptare și/sau de pierdere, frustrare/dorință intensă, furie, supărare și mândrie/orgoliu.
În cazul nereușitei, sunt aceleași emoții implicate cu excepția mândriei/orgoliului, la care se adaugă rușinea și vinovăția, apoi apatia sau suferința/durerea după caz.
Se poate observa, că energiile implicate aici sunt energii (emoții) numite de Hawkins energii care nu susțin viața sau antiviață (adică acestea sunt sub nivelul 200 pe Scala conștiinței de la 1 la 1000 elaborată de el). În cazul reușitei sunt energii de la 100 (frică) la 175
(orgoliu/mândrie), iar în cazul nereușitei se poate coborî până la rușine și vinovăție (20, 30).
Cele de la 100 la 175 reprezintă motorul social al realizărilor, reușitelor sociale, iar sub acestea (de la 20 la 85) cele de inadaptare socială, de ratare socială, de dezechilibru, de tulburare. Primele sunt în acord cu valorile sociale, chiar dacă sunt în dezacord cu propria ființă, cu propria viață, în timp ce ultimele sunt în dezacord cu standardele sociale, dar nu sunt în acord cu propria ființă, ba chiar în conflict. Ceea ce înseamnă că
riscul de psihoză sau de comportamente antisociale ca reacție de de-compensare este maxim la acest nivel, chiar dacă nu obligatoriu.
La nivelul aflat între 100 (frica) și 175 (orgoliul/mândria), între care se află dorința din lipsă (125) și frustrarea, furia și supărarea (150), putem vorbi de "compensare", adică
satisfacții care sunt în acord cu valorile sociale (considerate bune, chiar de dorit, utile de către societate), chiar dacă sunt în dezacord puternic cu propria ființă, cu propria viață și, astfel, pot scădea calitatea vieții sau pot produce daune sănătății fizice și psihice pe termen mediu și lung. Adică, se întâmplă ce se întâmplă în cazul oricărui abuz îndelungat de droguri – apar efectele secundare în 210
planul sănătății fizice și psihice, costul "beneficiilor"
provocate de drog.
Pe "bucla reușitelor, satisfacțiilor se alimentează egoul, crește mândria de sine, orgoliul. Dacă succesul "se ține de mine", pot dezvolta o "mărinimie" de a îmi împrăștia
"puterea" în mod imperialist, devin un erou civilizator, având tendința de a-mi "împărtăși" cu forța valorile care
"uite ce bine mi-au prins". "Fă și tu ca mine, să vezi ce bine o să-ți fie", "Eu nu-ți vreau decât binele, de ce te împotrivești?" sunt câteva expresii care arată intenția mea bună. Intenția mea de bine este atât de intensă (pe măsura mândriei, valorii mele personale), încât ți-o bag pe gât cu forța, te salvez, te mântuiesc împotriva dorinței tale. Pe scala conștiinței depășesc satisfacția "egoistă" de la nivelul 175 și intru în ceea ce social se denumește
"altruism" și anume la impunerea cu forța a propriilor valori ca fiind bune pentru alții (190 – 199 conform evaluării lui Hawkins). Istoric, toate imperiile civilizatoare și "salvatoare/mântuitoare" sunt expresia socială a binelui cu forța.
Omul ispitit de plăcerea puterii (forței în terminologia lui Hawkins) se află într-o dilemă. Pe calea reușitelor, realizării puterii intră inevitabil în cercul vicios descris mai sus, în care este prins în trăirea emoțiilor de anxietate de așteptare sau pierdere, de dorință din lipsă, frustrare, furie, supărare (implicit mânie) de care devine dependent în a simți că trăiește. Dacă nu reușește, cade în rușine și vinovăție, din care fuge prin apatie sau se luptă cu acestea prin durere și suferință (mânia și furia de sub nivelul 100), oricare din aceste "soluții" putând fi o groapă fără scăpare, adică o blocare. Oricare din aceste "destinații" pot afecta toate celelalte dimensiuni ale ființei umane – reușita mai târziu, ratarea mai devreme.
211
Soluția acestei dileme se află doar în renunțarea la dorința de putere, de satisfacție, de mândrie, de acel "bine" dat de beatitudinea reușitei. Este greu, pentru că este o stare de bine percepută a fi accesibilă, dar și că ține de mine, e realizarea mea. Apoi pot să și devin apostolul
"metodei/metodelor" mele "ca să le fie bine și altora, nu doar mie".
Întrebarea "cum de s-a ajuns aici?", reprezintă un truism, având în vedere mitul și cultul eroului salvator, civilizator în mai toate culturile. Deci este un arhetip ce ne "lucrează"
subconștient/inconștient. Dar acesta nu acționează
singur, ci este ajutat de practici educaționale.
Cel puțin în cultura occidentală, există "bune practici" de educare, de antrenament în vederea reușitei. Problema nu sunt practicile în sine din punct de vedere tehnic, adică ce și cum anume să fac din punct de vedere operațional pentru a realiza cutare lucru, ci motivația, adică "de ce să
fac asta?"
Dacă ceea ce fac este în vederea gratificării trebuințelor primare (legate de supraviețuire de regulă) și/sau pentru că îmi place să fac asta, că mă împlinește (trebuințele de autoactualizare, conform lui Maslow), atunci este mai greu să intru în cercurile vicioase descrise mai sus.
Dar dacă, de exemplu, ceea ce fac este pentru a dobândi aprecierea din partea celorlalți, atunci riscul de a intra în captivitatea emoțiilor dăunătoare sănătății fizice și psihice este foarte mare, chiar asigurată.
Dacă ceea ce fac țintește aprecierea de care se leagă
valoarea mea, satisfacția mea, întregirea mea, puterea mea, atunci voi fi dependent de ce nu este în puterea mea, în cea mai mare măsură.
Când suntem mici, suntem "dresați" în vederea utilității sociale, a valorizării puterii de a face, de a realiza prin 212
retribuții de genul "bravo mămică, vezi că poți!?", "Mâncal-ar tata, ce băiat grozav, ce a făcut el…", "foarte bine ți-a ieșit, sunt mândru/mândră de tine" sau blamați prin expresii de genul "Hai mă mamă, nici asta nu ești în stare?
Tare mă dezamăgești…", "Eu nu știu ce să mai fac pentru tine și tu nu ești în stare de nimic. Ce o să faci în viață?",
"Cine crezi că o să te țină așa bun de nimic? Trebuie să
faci și tu ceva să meriți… altfel, nimeni n-o să te vrea, nimeni nu va sta așa cu tine…" etc. etc.
În acest fel, se pictează puterea, priceperea de a face în termeni laudativi, iar lipsa de putere în termeni de rușine sau vinovăție – "Așa ceva, nici măcar asta? Îmi crapă
obrazul de rușine…" Alteori, indiferența poate avea același efect, nu mai vorbesc aici de abuzuri motivate bine-nțeles de intenții bune, de a scoate/face om din acel copil, indiferent ce ar însemna asta, dar de obicei un om realizat (definiția acestuia variază de la om la om sau de la cultură
la cultură). De asemenea, acțiunea de în-rușinare (să-ți fie rușine) sau de în-vinovățire (măcar dacă te-ai simți vinovat, de ce nu te simți vinovat pentru asta? etc.) creează mai târziu o îngrozitoare frică de rușine și o metodă de scăpare de aceasta prin vinovăție, apoi de ispășire prin durere, suferință. Reușita noastră îi face pe părinți mândri de noi. Mândri de noi fiind, părinții zâmbesc, ne laudă, ne apreciază, ne iau în brațe, ne acordă atenție, ne pupă, ne mângâie etc. Atâtea gratificări ale nevoilor umane afective de a primi iubire, dragoste, la modul cel mai concret de a fi acceptați, primiți, îmbrățișați, văzuți, ascultați, înțeleși… toate după merit…
Ahaaa, deci eu am făcut asta. Este necesar doar să pot să
fac ceva să realizez, să am reușite considerate utile, bune pentru alții, ca să merit, pentru a face să mai primesc asta. Pentru asta, trebuie să fiu în stare, să pot…
Pe lângă plăcerea primară dată de actul de a supune, de a stăpâni ceva, pe care o are la bază, în spate, puterea 213
devine mijloc pentru a primi nesperatul premiu al dragostei, devenit astfel sperat prin putere.
Plăcerea primară de a supune are legătură cu actul erotic de unire, de a face al meu, de a transcende, de devenire.
În cazuri patologice, această putere se poate exprima prin actul de a ucide, de a lua viața cuiva – este resimțită ca puterea supremă, iar efectul erotic, de natură sexuală
este pe măsură. În cazuri nepatologice (sau mai adaptative social), o astfel de plăcere este satisfăcută prin a mușca, a înghiți, a devora, a digera, manifestate fie în comportamentul alimentar, fie în cel erotic, copulativ.
Ambele situații ale puterii (plăcere primară sau mijloc de a obține aprecierea în vederea dobândirii, achiziționării dragostei), la intensități ridicate, sunt semn de resimțire puternică a insuficienței de sine. Mă simt gol, slăbit și trebuie să mă umplu, să mă "întregesc", fie alimentar, fie sexual; nu mă simt întreg, am nevoie de a primi ce cred că mă împlinește, ce mă face întreg, suficient, iar pentru asta trebuie să dovedesc că merit.
Iată că puterea, putința este bună de avut. Când cele două
valențe ale ei se combină, plăcerea de a fi puternic este maximă, asigură satisfacție deplină, este drogul suprem.
Iar atunci când nu o dobândesc, mă simt neputincios și cad în depresie – în rușine, vinovăție și apoi în apatie sau durere adâncă și suferință din care cred că numai moartea mă mai salvează.
Dacă pot, atunci mă simt îndreptățit să primesc ce mi se cuvine – apreciere. Dar de cele mai multe ori nu primesc decât atât. Aprecierea este ca o notă luată la școală. Mă
bucură pe moment, apoi urmează un mare gol, ca și la satisfacția răzbunării – tot o realizare, o reușită.
Aprecierea este ca un salariu, ca o plată primită pe merit.
Am fost prețuit la justa valoare, a fost meritat. Bun. Și ce fac cu aprecierea? Ce fac cu banii primiți? Ce pot cumpăra cu ei? Eu vreau să cumpăr, să primesc în schimbul lor, pe 214
baza lor (a aprecierii primite) dragoste, că așa am învățat când eram mic. Toată lumea mă apreciază pentru cât de grozav sunt, cât de putincios sunt. Sau poate nu toată
lumea. Sunt unii care asociază aprecierea, recunoștința cu îndatorarea. Şi nimeni nu se simte bine cu povara îndatorării, trebuie să recunoaștem. Dar, chiar și cu apreciere totală, eu tot singur mă simt (ca orice om puternic, de!). Toți îmi spun mulțumesc pentru asta sau pentru ailaltă. Mă tratează cu respect, cu politețe, cu deferență… Dar unde este dragostea? Unde este căldura?
Eu vreau asta. Dau toată avuția asta de apreciere pe ea.
Există persoane care au nevoie de puterea mea și sunt dispuși să facă gesturi care să aducă a dragoste. Mă pot lua în brațe, mă pot pupa, mă pot mângâia… în schimbul puterii mele, priceperii mele, prețuirii, prețului… Dar parcă
nu este adevărat. Mă pot îmbăta cu asta pe moment, ca atunci când mă duc la bordel și am senzația pe moment că sunt iubit datorită profesionalismului profesionistului, uitând unde sunt. Mai greu să-mi dau seama de asta în afara instituției bordelului, când această profesie este făcută de amatori, din pasiune sau din nevoie disperată.
Cum pot distinge, când eu am atâta nevoie? De multe ori pot suspecta ca prostituție și o dragoste adevărată. Nu cred că ceva poate fi gratuit, ci doar după merit, pe plată, nu există decât prostituție de bună sau de proastă calitate
– ca în orice profesie, meserie, ține de competență, de putut. Expresii care arată cerere sau cerșeală "eu fac atâtea pentru tine și tu nu mă iubești nici măcar puțin?"
sau care arată reproșuri "nu mă iubești nici cât negru sub unghie, iar eu nu mai știu cum să…" sunt evidențe ale limitelor puterii de realizare de reușită în a dobândi dragostea – de fapt totala neputință a puterii… Sună
paradoxal, dar este un fapt. În acest caz, frustrarea nu întârzie să apară, mai devreme sau mai târziu, chiar și la cei care au abilitatea de a se minți.
215
Minciuna este doar cognitivă, de interpretare, pe când adevărul este palpabil, tine de simțire și astfel, are puterea evidenței, iese la lumină. Poate să iasă la nivel corporal sau în simțire prin sentimentul de neîmplinire, prin lipsa bucuriei. În pofida apelului la veselire prin distracție cu sex, băutură și droguri, adâncirea în golul de sens va fi și mai mare – ceea ce va necesita mărirea dozei până la colaps. Sau, se va merge pe modul serios al satisfacției din realizări, dar și aici mărirea dozei duce la epuizare și de asemenea la colapsului sistemului psihofizic. Sănătatea psihică și fizică au de suferit în ambele situații pe termen mediu și lung.
În domeniul relațiilor, realizările sunt și mai dăunătoare, cu cât ele se camuflează în dorința de a fi bine, a menține relația viabilă. Aici se merge pe prejudecăți sau standarde culturale sau personale. Ca relația să fie bine, atunci trebuie ca sexul să fie cu frecvența cutare, să fie într-un anume fel, vacanțele să fie în număr de… pe an, în locurile cutare și să facem nu știu ce acolo pentru a ne simți bine, altfel vor fi vacanțe ratate sau partide sexuale ratate, ceea ce va avea efect asupra relației.
Bine că numai relația are de suferit, nu și noi…
Cel care face așa în relație, trăiește exact emoțiile pe care le-am enumerat (anxietate, enervare, nerăbdare, mânie, furie, supărare, frustrare…). Rezultatul este că celălalt simte aceste "vibrații". Vede că celălalt se străduie.
Evident că-i pasă… de ceva. Poate de el, de relație, nu contează, se străduie, muncește, face ceva, nu stă. Îmi este greu să-i spun că mă tensionează, că nu-mi place deloc ce simt în preajma lui, atâta agresiune, atâta toxicitate. Îmi găsesc inconștient ocazii să stau departe de el. Nu-mi place ce simt lângă el. Rațional nu-mi dau seama de ce, dar mă trezesc că-l evit.
216
În familie, sărbătorile sunt importante. A face ca sărbătorile să fie reușite, trebuie să muncim, să ne spetim să iasă bine, altfel vom strica sărbătorile. Ne dăm peste cap pentru sărbători ca să iasă bine și în urma sacrificiului nostru vor ieși, iar noi vom fi satisfăcuți cu asta. Iată o reușită. Ce simțim? Bucurie în timpul sărbătorii? Nu.
Epuizare și satisfacție că am terminat. Suntem mândri de noi pentru realizarea asta. Acum așteptăm să ne și bucurăm. Bun. Nu vine. Asta e. Bine că avem băutură și companie. Să ne veselim… că doar suntem în familie.
Puterea nu poate aduce decât reușite. Reușitele, realizările nu aduc decât satisfacție în momentul finalizării (un fel de act ejaculator) și aprecieri.
Aprecierile sunt sterile, nu produc nimic mai departe, nu au puterea de a furniza decât mândrie. Dar cum se spune, nu prea poți trăi cu asta, nu e nutritivă. Dacă eu fac ceva pentru cineva și la final primesc aprecieri de genul "cât ești de grozav, mii de mulțumiri, ce ne-am fi făcut dacă
nu erai tu…" sunt minunate, dar mor de foame doar cu ele. Unde este bucata de pâine? Eu cu ce mă hrănesc?
Unde este dragostea?
Revenind la începutul discuției, amintesc că una dintre capcanele ce apar în demersul obținerii puterii de a face este substituirea de tip surogat a puteri cu emoțiile asociate. De exemplu, în anxietate, datorită încordării și vigilenței, pot avea senzația de control și astfel de putere, în mânie, furie, enervare am o intensă senzație de energie, de vigoare și precizie, iar senzația că pot sfărâma lucruri, deci de putere, este foarte mare. Cu alte cuvinte, accesul direct la aceste emoții este o scurtătură pentru a avea senzația că pot, chiar în lipsa rezultatului obiectiv.
Este suficient să mă enervez că nu iese cum vreau și mă
simt puternic. Cam asta ar fi formula. De aici și tentația de a mă atașa de emoții care simt că mă afectează, 217
datorită acestui beneficiu. Rațional spun că aș vrea să nu mă mai enervez dar de fapt, asta dându-mi senzația de putere, mi-o provoc sau nu-i dau drumul când apare. Câtă
vreme vreau să fiu puternic, să realizez, să pot… nu voi putea, de fapt nu voi vrea, dori la nivel emoțional să scap de niciuna dintre emoțiile asociate. Câtă vreme îmi doresc putere și faimă, nereușita îmi va aduce inevitabil rușinea și/sau vinovăția, iar față de acestea nu pot să scap decât fie prin totala nepăsare de orice (apatie), fie prin ispășire, autopedepsire – durere și suferință. Nu voi putea să dau drumul la suferință câtă vreme ea este ispășirea mea, pedeapsa care îmi va aduce mântuirea. Chiar voi refuza orice iertare, până nu sunt eu sigur că m-am biciuit destul… ca să fiu sigur că scap.
După cum se vede, sursa tuturor necazurilor astea este puterea care-mi aduce mândria. Toate drumurile, indiferent pe unde ai lua-o, duc la această trufie.
Și ce istovitor e… dar ce satisfăcător…
Și ce ușor e să dai drumul, să lași, să nu (te) forțezi…
adevărata putere. Și ai și timp să te bucuri, să trăiești.
Dar parcă nu este atât de intens, de satisfăcător. Chinul, suferința, împotrivirea, enervarea, furia sunt intense, dau senzația de viață intensă senzațiile sunt tari.
Bucuria pare moale din perspectiva asta…
Dar doar pentru cei care n-au gustat-o…