În "creșterea spirituală" – jocul, frumosul, degeaba-ul, renunțarea la util, la funcțional ca scop, ca țintă este pentru om primul pas de făcut în urcușul spiritual. Nu este țintit urcușul spiritual. Nu este vizat niciun scop de vreun fel. Acesta va fi eventual un efect secundar. Acest pas este pasul "Genezei" (Și a văzut Dumnezeu că este frumos/bine). Adică, că este. Prin simplul fapt că este este frumos/bine. Nu este necesar nimic în plus. Doar să te bucuri de asta, să trăiești asta, să trăiești frumosul, să
trăiești în joacă.
Capacitatea de a fi copil – copilul lui Dumnezeu. Să
redobândești asta și să nu o mai pierzi prin sobra 237
seriozitate a utilității, a funcționalismului, a obsedantei căutări a menirii pe care o ai în ființare. Este îndemnul
"când veți deveni ca unii dintre aceștia (copi )... veți intra în Împărăția lui Dumnezeu". Este vorba de sămânța bucuriei
care
crescută
cu
înțelegerea/cuprinderea/îmbrățișarea a ce este (iertarea) și lipsa totală de împotrivire (pacea) poate avea suficient spațiu (respect, libertate) și hrană (iubire necondiționată) pentru a înflori în dragoste – în bucuria păcii.
Altfel, pacea va fi resimțită ca apatie și plictiseală. Iar plictiseala va bântui omul aflat în inacțiune, motiv pentru care el nu va putea obține relaxarea decât cu ajutorul unor acte (fizice sau intelective) sau substanțe – va fi dependent de acestea pentru a nu cădea în vidul de sens.
Va dezvolta, adică, patimi. Jocul degeaba, a fi-ul de frumusețe schimbă total viziunea, atitudinea raportat la sens. Nu mai vezi sens în asta (în statul degeaba, în joc, în orice faci sau nu faci), dar îl simți, simți sens în asta, te simți tu, liber, viu. "Îmbrățișarea" acestei atitudini se poate face oricând și la orice nivel te-ai afla. Însă, cel mai ușor și firesc se poate face după ce ai ajuns la acceptare după ce ai învățat și practicat a lăsa să fie. Terapia prin joacă este o terapie de introducere în cea spirituală. Joaca este creația copiilor... Lui Dumnezeu.
În asta constă cu adevărat a fi călugăr – un copil al lui Dumnezeu iubitor de frumos. Nu în izolare și frică față de lume (și Dumnezeu), ci în iubire, în a îmbrățișa creația Lui Dumnezeu în toată diversitatea ei, fără discriminare și judecată (necondiționat). Într-un fel, răspunsul copilului către Părinte să fie tot un Da, este frumos/bine ce este –
recunoștința pentru tot ce este, mulțumirea cu ce este și bucuria de ce este. Călugărul plin de duh și har este bucuros, zâmbitor, șugubăț (plin de umor). Este plin de viață. Toți copii Lui Dumnezeu sunt chemați să fie călugări 238
– iubitori de frumos. Să se hrănească cu frumusețea creației Lui Dumnezeu. În felul ăsta participă ei la Creație
– cu bucurie, în joacă, principalul partener de joacă fiind Dumnezeu...