Nu există lipsa bucuriei…
Bucuria este permanent prezentă. Sf. Duh este prezent peste tot, în Tot.
Este vorba mai degrabă de accesarea bucuriei. E o problemă cu asta.
Ce împiedică aceasta accesare?
Pentru unii o piedică o constituie faptul că vor "mai" mult.
Pentru alții, că vor satisfacții permanent. Pentru alții că
vor să evite insatisfacțiile sau neîmplinirile și caută să le prevină și astfel sunt orientați către "probleme" și nimeresc în ele… etc.
În esență, nemulțumirea oamenilor îi îndepărtează de bucuria care le e la îndemână. O caută cu disperare, dar ea este în ei sau pe nas, ca ochelarii…
Dar ei nu vor bucuria (care înseamnă să trăiești ce este așa cum este), ci vor satisfacția rezultată din împlinirea dorințelor lor.
Pur și simplu dau la o parte bucuria pentru satisfacție…
Ce este satisfacția?
Este sentimentul că am reușit, am putut, să… fac, să
determin etc. – putere, evidența puterii…
Asta îi mulțumește pe ei. Pentru scurt timp, după care caută altceva de satisfăcut... de aici dependența.
Dependența este de această satisfacție.
Cel mai ușor este să te satisfaci printr-o dependență fizică
– alcool sau muncă, sport, păcănele etc. În mod repetitiv, căci nu durează.
De ce nu durează?
239
Păi nici satisfacția prin natura ei nu durează. Pentru că
satisfacția este legată de rezultat. Rezultatul este "scurt".
Indiferent cât timp ți-a luat să ajungi la el, acesta ține o secundă sau câteva secunde. Rezultatul marchează
sfârșitul, încheierea unui proces. Cât poate să țină
sfârșitul?
Cât spui "gata"...
Apoi se necesită "începutul" unui alt proces pentru un alt rezultat, pentru un alt sfârșit…
Satisfacțiile sunt legate de sfârșituri, de sfârșit. Nu prea îți vine să stai și să te împlinești prea mult din sfârșit…
Sfârșitul sună a moarte… este adevărat că este o ușurare (în sfârșit am terminat…), dar apoi impulsul de viață te trage de acolo și te pune iar pe drumuri. Sau poate frica face asta… frica de sfârșit, de moarte.
Oamenii vor satisfacții care de fapt înseamnă sfârșituri, morți… Când ajung aici simt ușurare, cum simte orice om când moare, dar nemurind la propriu, fuge repede de acolo, îndreptându-se către un alt rezultat, către un alt sfârșit, satisfacție, adică către o altă moarte..
Cine-i pune?
Dracu'?
Nu cred..
Ei spun că vor bucurie, dar de fapt vor putere, să poată.
Dar aceasta îi duce la un capăt, la un rezultat. Oamenii au puterea de a ajunge undeva, la un scop, țel etc. – la un capăt, sfârșit, adică la moarte. Ei au puterea să ajungă la moarte și deci vor să își exercite aceasta putere, să
moară…
Ca să acceseze bucuria le este necesar să renunțe la putere, la exercitarea acesteia în vederea atingerii a ceva (scop, rezultat etc.)...
Într-un fel, cei care nu-și ating scopurile și rămân pe drum spre acestea sunt în viață, nu au ajuns la moarte. Dar nu au timp să trăiască, să se bucure, căci ei au treabă, se chinuie să ajungă la scopuri, la rezultate, la satisfacții…
240
În concluzie, nemulțumirea îndepărtează omul de bucurie.
Nemulțumirea îl face să nu aprecieze ce este. Prin asta se scade valoarea lui este, a ce este și se îndreaptă spre ceva ce nu este – rezultatul... care după cum am văzut este moartea, încheierea...
Omul nu are timp să se bucure pentru că nu prețuiește de fapt asta, ci valorizează ce nu este, un rezultat aflat în viitor, care de fapt este o încheiere, un sfârșit, o moarte.
Deci omul nu valorizează pe Este, ci moartea…
Prins în actul faptei, omul uită că asta este pentru a se bucura, pentru a savura viața actului respectiv. El este furat de scopul faptei, de "unde duce asta?" și astfel se grăbește să ajungă la final, să finalizeze, ca o ejaculare precoce. Numai asta are în cap și nu se mai bucură, nu mai zăbovește în momentul de viață, aleargă grabnic spre sfârșit, obsedat să termine, să se termine…
Ce să se termine?
Viața?
Cum se spune în popor "Unde te grăbești mă așa? La moarte?" Se pare că da…
Freud a adăugat în a doua perioadă a vieții sale alături de principiul, impulsul plăcerii pe cel al morții ca factor determinant al comportamentului uman. A sesizat el ceva…