Omul a fost întotdeauna obsedat de viitor...
Să-l știe, să-l controleze, să-l determine în conformitate cu propriile dorințe, interese.
În religiile bazate pe revelație, omul era la mâna voii divinității pentru a-i arăta viitorul.
În cele bazate pe ritualuri, pe magie, accentul s-a mutat pe controlul uman, fie în a afla, fie în a determina/îmbuna divinitatea să facă asta.
Prin știință, s-a mutat în totalitate accentul pe ce ține de om, pe ce face el. Deci în știință, omul deține în totalitate pârghiile de a afla viitorul. Nu mai e la mâna nimănui – a divinităților, a universului. Deține controlul propriului destin.
Cum să renunțe la așa ceva?
Niciodată...
În religiile revelației se pornea de la profetism, iar omul explica, încerca să deducă, să găsească o cauză a acestora pentru că asta îi conferea un control. Știind care ar fi cauza, știa cum să intervină și să evite profeția în cazul în care aceasta era nedorită. În cazul în care era dorită, încerca să găsească determinantul/cauza pentru a o amplifica...
Știința este știință dacă poate descrie un fenomen, dacă
poate explica parcursul cauză-efect al acestuia și dacă
poate face predicții (profeții) privind viitorul fenomenului respectiv, utilizând mijloacele conceptuale și materiale pe care le are la dispoziție la momentul "măsurării" prin observație, experiment etc.
10
În religiile revelației sau în cele magice, ritualice exista o relație om-divinitate. Explicația și cauzalitatea erau domenii predilect umane în timp ce predicția/profeția, revelarea viitorului era un domeniu al divinității.
În știință, omul a reușit să aibă monopolul absolut al întregului spectru: cauzalitate/determinant – explicație –
efect/eveniment prezent/viitor.
Omul este interesat de predicție pentru că vrea ca viitorul să fie cum își dorește el. De aceea este foarte interesat de ce poate cauza un viitor efect nedorit pentru a-l preveni.
Prevenția este măsura, instrumentul de intervenție pe care îl are omul. Îi dă senzația de putere, că deține controlul propriului viitor. De aceea îl absolutizează. Dar pentru asta are nevoie ca și premisele (cauza, procesul/explicația, predicția) de la care pornește să fie sigure, certe. De aici nevoia de absolutizare a
"adevărurilor" științifice.
În religie, când explicația omului referitoare la revelații tinde să fie absolută, certă se transformă în fanatism.
Fanatismul nu este altceva decât certitudinea omului că
interpretarea/explicarea pe care o face el la o afirmație revelată a divinității este singura adevărată.
În mod firesc, atunci când știința trece de la "dubiul științific" la certitudinea științifică acest lucru capătă
valențe de fanatism absolut.
Din păcate, fără a absolutiza, nu este posibil a implementa la nivel social o măsură de prevenție. Pentru implementare eficientă este nevoie de o confirmare doctrinară absolută. Așa cere logica. Altfel, diversitatea opinională, credințele particulare vor sabota acțiunile preventive.
Știința, ca putere autarhică pur umană este absolutistă și își are originea în dorința omului de a preveni, adică de a 11
schimba, modela viitorul în bine. Sursa acestei nevoi este frica – împotrivirea la un posibil eveniment nedorit care poate crea o pierdere.
Când mă împotrivesc posibilului din rațiuni de siguranță, încerc să limitez drepturile de a fi ale acestuia. Spun: să
nu fie asta. Nu dau VOIE. Mă împotrivesc. Mă opun. Spun NU VREAU asta -> FRICĂ.
Nu dau voie posibilului să poată fi. Și cred că ritualurile pe care le fac, vor putea să facă asta. Oamenii au crezut mereu asta. De mii de ani fac asta cu speranța că pot...
Dar...
Dacă mă strădui să constrâng ca ceva posibil dezirabil să
fie, văd că fuge. Nu vrea să fie. Pe de altă parte, dacă mă
strădui/constrâng să nu fie, într-adins va fi.
În pofida acestei evidențe, oamenii aleg formula magică
descrisă anterior. Taman pe aceea care produce nedoritul.
De ce? Că așa au învățat ei. Și că le oferă senzația de control.
Asta vor. SENZAȚIA de control. Pentru această senzație fac tot ce fac.
Nu vor să renunțe la control orice ar fi.
De ce? Când asta face să se întâmple chiar ceea ce nu vor? Când asta le ocupă viața și nu apucă să trăiască?
Pentru că ei confundă persoana cu voința personală.
Ori, când mă împotrivesc, am senzația cea mai intensă că
îmi exercit voința MEA. Dacă accept, am senzația că nu mi-o exercit, ci că o altă voință mă penetrează.
Conform doctrinei că persoana și voința una sunt, am senzația că sunt atunci când mă împotrivesc și că nu mai sunt atunci când accept.
12
Asta este credința limitativă, care ne face să stăruim în împotrivire, în pofida ineficienței ei magice. De aceea ne agățăm (alegem) frica.
Frica, adică nu vreau asta -> mă împotrivesc, adică
control, exercitarea voinței proprii -> senzația că SUNT.
Mai mult, am senzația că fac o diferență, că eu contez, că
însemn ceva. Dacă las, dacă permit, dacă accept, dacă
dau voie, pierd astea. Nu mai însemn nimic, nu mai contez, nu mai... SUNT.
4. Despre "stres" și "motivație".
Oamenii se plâng de stres, dar au o relație ambivalentă
față de el, le este greu să se desprindă, pentru că fără
stres, parcă nu mai au motivația de a face diverse lucruri.
Stresul, frica, frustrarea îi mișcă.
Este necesar să renunțe la ele dacă vor să fie liberi. Dar liberi fiind, fără aceste "motivații", la început nu vor ști ce să facă. Va fi ca un gol, ca o apatie, lipsă de chef. Este firesc. Le va trebui ceva timp să descopere cum este să
trăiască fără să îi miște frica (fără să îi alerge pericolul că
dezamăgesc, de exemplu), să descopere ce îi atrage pe ei, ce vor, ce își doresc ei cu adevărat, să exploreze…
Vor descoperi cum este să fie în felul lor, își vor descoperi propriul. Vor descoperi ce, cum vor ei să fie – așa-ul lor.
Toată lumea vrea ceva necondiționat – dragoste, încredere, de pildă. Și se străduie să le obțină. Dar în momentul în care cred că în urma efortului am obținut-o, văd că am dat greș. Pentru că ce am obținut este ceva ce eu însumi am determinat, am condiționat prin propriul efort. Deci, am obținut ceva (dragoste, încredere...) condiționat, nu necondiționat. Golul, vidul resimțit care urmează acestui demers, este firesc. Mai mult, dacă obțin astea prin efort, stau cu frica să nu cumva să le pierd, să
13
nu dezamăgesc... Când dezamăgesc? Păi când amăgesc.
Cu ce amăgesc? Cu propriul efort, străduință de a dovedi ce nu sunt (amăgirea). Că dacă eu sunt într-un fel, atunci nu trebuie să mă strădui, să fac efort, doar să îmi dau voie să fiu în felul ăla.
Este, deci, absurd să mă angajez în efortul de a mă face iubit necondiționat. Este imposibil. Dacă reușesc, înseamnă că am reușit să determin asta, să condiționez și astfel ceea ce obțin este ceva condiționat, nu necondiționat.
Ca să pot primi ceva necondiționat este necesar să nu fac nimic pentru asta, să nu forțez nimic, să nu mă străduiesc deloc, să nu depun niciun pic de efort sau să nu mă abțin de la a face pentru a evita – să nu țin cont de asta într-un cuvânt. Tot ce fac să fac pentru că îmi place, vreau.
Criteriul este respectul pentru libertate, a mea și a celorlalți. Să mă las liber (libertatea mea) și să îi las liberi (libertatea celorlalți) – este imposibil una fără cealaltă.
Oamenii își pierd timpul, deci viața, urmărind să le fie bine și să facă bine. Ei uită însă de binele fundamental – că
sunt. Și în loc să se bucure de asta, se stresează să facă
"mai" bine. Ce este mai bine decât să fii? Ce se poate face dacă nu ești?