Nu prea găsim sensul lucrurilor așa-zis mărețe...
Sau a celor mărunte care trăiau în/prin cele mărețe...
Ce fac eu aici?
Ce am de făcut?
Poate că întrebarea nu e corect pusă. Poate nu e vorba de a face. Poate e vorba de cum fac și/sau de cum trăiesc ce fac, indiferent ce ar fi aceasta...
Suntem dresați să ne îndreptăm către țintă. Să ieșim la lumină. Dar când ieșim, suntem dezorientați. Nu mai știm ce să facem. Noi știm doar să scăpăm de întuneric. Nu știm ce să facem cu lumina. Cât timp avem o țintă –
Luminița de la capătul tunelului – ne îndreptăm spre ea.
Știm clar ce facem, ce vrem. Ne orientam bine în tunelul întunecos pentru că avem Luminița ca ghid. Dar când se face lumină peste tot (pentru că am ieșit din tunel), încotro ne îndreptăm?
Dar trebuie să ne îndreptăm?
Așa am fost învățați. Așa ne-am obișnuit. Să parcurgem cărarea prin tunel. Aveam o treabă, un scop. Aveam de lucru. Făceam ceva... eram în epic, în epopee...
Când aflăm, când ne e clar, când știm, ceea ce ni se părea cu sens înainte, acum nu ni se mai pare.
Ne e greu să trăim fără această direcție, fără un înainte...
fără sens, fără menire, fără misiune, fără un job... fără
utilitate.
Ne este familiar verbul a face, dar nu și verbul a fi. Am fost obișnuiți să fim prin a face. Că ține de noi. Facem să
fim...
25
Ei bine, aflăm că suntem oricum...
Și acum, ce vrem să facem?
Mai vrem să facem?
De ce?
Dar oare este importantă întrebarea cauzală de ce?
Ne-am obișnuit cu ea. Că ea justifică totul. Orice "a face"...
Când nu mai ai de treabă să fii pur și simplu sau să fii sau să nu fii într-un fel sau altul, te simți ca și când ți-ai pierdut toate reperele, toate valorile...
A fi Util – a face ceva care fără mine nu ar fi.
Dorința de a crea, de a fi creator, măcar într-un fel, ca element necesar în Creație, ca unealtă. Deci, necesar fiind (unealtă), Creatorul nu ar putea să creeze fără mine. E o dorință de a limita atotputerea și libertatea Creatorului prin necesitatea existenței mele. Paradoxal, îmi diminuez valoarea absolută de a fi pur și simplu, că Dumnezeu m-a vrut de frumusețe, prin dorința de a mă fi vrut ca necesitate – "să-i aduc un pahar la bătrânețe".
Viața nu este despre și pentru scop, de a găsi sens în tot ceea ce faci și de a face din cauza sau pentru ceva. Viața nu este pentru a face o anumită treabă și pentru asta să
te ferești de detaliile vieții pentru a nu te îndepărta de calea cea bună. Nu există o cale corectă de a trăi. Există
doar trăire a fiecărui detaliu cât de mic al vieții.
Există o frică de a te pierde în detaliu, de a te pierde în viață, dar fără a (te) pierde, nu (te) poți găsi.
Ce s-ar întâmpla dacă ne-am pierde în detaliile pe care viața ni le așterne pe drumul vieții?
Dacă ne-am pierde în ele, dacă le-am trăi? Oare nu ar însemna asta mai mult decât finalul, sfârșitul drumului?
Dar ăsta e un cuvânt greu de dus pentru oameni.
26
Le e extrem de greu să trăiască în afara constrângerilor scopului, sensului... în afara oricărei finalități...
Să trăiască iac'așa, d'aia, degeaba, ar resimți asta ca pe cel mai mare coșmar...
Cel mai adânc iad...
Și "Iadul", așa cum și-l imaginează ei, cu suferințe și chinuri, e de preferat decât asta…
Și, cum asta este de fapt libertatea, se vede câtă repulsie, frică au de libertate…
În veșnicie scopul, sensul e nonsens. Numai în orizontul limitat al morții, al finalității, al fricii de moarte omul se agață de sens ca de un colac de salvare care să-l scoată
din nimicnicie, din micime... Prin el vrea să facă o diferență, să însemne ceva. De aici alergatul după caii verzi pe pereți ai trufiei...
În veșnicie nimic nu are sens în afara libertății, a lipsei de sens și scop. În spațiul timpului limitat, libertatea nu are sens, fiind strivită de scop și sens, de rațiuni și reguli...
Clar e că oamenii nu sunt pregătiți pentru veșnicie atâta vreme cât resping libertatea și se agață de sens ca de un drog...
13. Despre păsare/a ține la (a ține partea)
"Ucenicul ce va fi împărțit, va fi plin de întunecimi; cel ce va fi gol, va fi umplut de lumină." (Evanghelia după Toma) Ca să primesc Voia Lui Dumnezeu (să spun facă-se Voia Ta), este necesar să-i fac loc. Ea nu are loc de dorințele și vrutele mele. Dar doar așa, golit de ale mele, voi fi umplut de Voia Lui Dumnezeu, de Hristos.
Când vrei să ții partea mai multor lucruri, să împaci de exemplu opinii diferite, dorințe diferite, interese diferite, 27
te vei împărți. Îți vei împărți timpul pentru a le satisface pe fiecare. Vei împărți timp și spațiu. Vei pune granițe.
Dar acest lucru conduce la conflicte la graniță. Fiecare va intra în competiție cu toate celelalte pentru obținerea unui spațiu și unui timp mai mare pentru sine. Deci dorința obsesională de armonizare a totului diferit, de satisfacere, mulțumire a fiecăruia conduce inevitabil la conflict.
Aceasta politică corectă nu conduce la pace, ci la competiție, la conflict interior (sau exterior), conduce la război, la "întunecime". A ține partea înseamnă păsare pentru oameni. Așa înțeleg ei să iubească, prin păsare partinică, uitând (sau negândindu-se) că a ține partea cuiva/la ceva se împotrivesc, intră în conflict cu altcineva/alt-ceva, intră în război, nu fac pace. Asta este o atitudine patriotică de tip tribal, nu iubire.
Când cineva spune "nu-ți pasă de mine?", ce vrea el de fapt de la tine?
Când spun "îmi pasă de tine", ce spun de fapt?
Păsarea înseamnă de fapt a avea sentimente de căldură
și grijă față de celălalt.
Dar nu este folosită în sens de dragoste, ci în sens de îți vreau binele. Cum? Așa cum consider eu. Nici tu, nici Dumnezeu nu știți... ce este bine pentru tine așa cum știu, văd eu. Pentru că îmi pasă atât de mult...
Iar Dumnezeu trebuie să mă asculte, dacă mă rog mult, mult...
A păsa are mai degrabă (așa cum este el folosit de obicei) sensul de a ține la, a ține de, adică a te crampona de cineva/ceva considerat al tău, valoros pentru tine. Apare astfel tendința de a îl apăra, de a lupta pentru el. Se vede asta mai mult referitor la ceva (idei, principii, adevăruri...) pe care tindem să le apărăm cu înverșunare când credem 28
că sunt atacate, "rănite". Astfel intrăm în conflict/război cu orice "amenințare" la adresa lor – ieșim din pace.
Pentru că noi credem că acestea pot fi pierdute pentru noi.
Ne este frică sau ne doare...
Dar nimic din ce este adevăr nu se poate pierde. Nu se pot pierde Adevărul, Dragostea, Iubirea, Bucuria, Pacea...
Nu pot fi nimicite și nici avute. Dar pot fi îndepărtate de la noi tocmai atunci când ținem de ele, când ne luptăm pentru ele, când ne împotrivim "dușmanilor" acestora...
"Cu o singură sămânță pe zi, dați corpurilor voastre ceea ce este necesar și minții voastre dați spațiu pentru a se lărgi în adâncurile cunoașterii posibile, deoarece nu există
perfecțiune decât dacă există completitudine şi nu există
completitudine fără iluminarea absolută a conştiinței.
Căci cineva nu trebuie să fie umplut până la saturație, ci să mănânce atât încât să nu se gândească la hrana pentru trup, ci la hrana pentru suflet.
Luați această sămânță: atunci când mâncaţi sămânța, mâncaţi potențialul vieții și, odată cu aceasta, consumați și dobândiţi propriul potențial și întelegerea viitorului vostru. Căci din această sămânță poate să crească un copac, iar acesta este pomul vieţii voastre și ramurile sale se pot răspândi, atât timp cât sămânţa nu este înghesuită
de alte semințe.
La fel cu mâncarea pe care o consumaţi, la fel este și cu gândurile pe care le produceţi. Căci dacă auziți multe idei contrastante, alegeți una și urmați-o pe aceea pentru a construi calea în fața voastră.
Căci, dacă alegeți toate ideile, niciuna dintre ele nu poate creşte și, ca semințele, se înghesuie reciproc."
(Evanghelia Desăvârșirii, 7. Yeshua în Tod-Bod: de la vârsta de douăzeci și trei la douăzeci și cinci de ani) 29
14. Despre siguranță și încredere/credință
"Siguranța se bazează pe știu, însă încrederea se așează
pe nu știu. Deci, nu putem trăi fără încredere, fără a crede, fără credință, pentru că nu putem ști niciodată
totul..."
Iar dacă am ști totul, nimic nu ne-ar mai surprinde și astfel trăirea ar fi searbădă, în pofida sau chiar din cauza senzației de stabilitate pe care o poate da pre-știutul.
Dar omul vrea să știe, să prevină, să se simtă în siguranță.
Astfel, instrumentarul de homo sapiens – logica, imaginația, creativitatea, memoria etc. – este pus în slujba instinctului de conservare/supraviețuire. Lipsa sau insuficienta dezvoltare a acestora la alte vietăți favorizează o trăire în prezent. Adică o trăire, pentru că
trăirea nu poate fi decât în prezent. În viitor este imaginație, iar în trecut este memorie. Trăirea în imaginație/proiecție sau în amintire se petrece, este adevărat, în prezent, dar ceea ce se trăiește este o simulare.
Oamenii spun că celorlalte ființe le lipsește conștiența de sine, conștiența faptului de a fi aici și acum. Adică, a fi "cu știință".
Presupunând că această teză ar fi adevărată (cu toate că
nu o putem nici confirma, nici infirma deocamdată), oamenii au avantajul lui "a fi cu știință", dar tocmai de aceea poate le este extrem de greu (iar pentru unii imposibil) să trăiască pe a fi, adică să se mențină în prezent. Sunt atrași de știu, iar știul nu se poate trăi.
Nevoia de siguranță îi răpește în viitor, amintirile (plăcute sau neplăcute) îi trag în trecut. Trecutul e sigur și căldicel, iar viitorul e amenințător prin faptul că e neștiut.
Retrăind trecutul, retrăim ceva stabil, fixat, sigur, chiar dacă este neplăcut. Dacă este prea neplăcut, avem posibilitatea de a-l uita. Putem rescrie povestea...
30
Poveștile pot fi atractive în multe feluri. Din locul sigur din care le privim, suntem dispuși să ne uităm chiar și la o poveste horror... De multe ori chiar acestea ne atrag mai mult. Au mai mult suspans, adică neștiut. Ne place să fim surprinși... ne place să trăim. Și uite așa stăm în jurul focului sau la televizor și retrăim ca în simulare poveștile noastre sau ale altora – trecutul nostru sau al altora. Când este al nostru, spunem că ne cunoaștem, că vrem să ne înțelegem, că vrem să înțelegem ce și de ce s-a întâmplat.
Când este a-l altora spunem că empatizăm, simpatizăm, socializăm, că îi vom cunoaște și ne vom apropia de ceilalți. Desigur că toate acestea se întâmplă și nu este nimic rău sau bun în sine, doar că nu mai ieșim de acolo, nu ne mai ridicăm de pe canapea. Nu mai venim în prezent. Rămânem în deja știute, deja trăite...
Ca să proiectăm însă un viitor dorit, trebuie să știm.
Pentru a ști, presupune să adunăm informații, să evităm eventuale erori, greșeli, să prevedem eventuale piedici/pericole ce este posibil să apară pe parcursul îndeplinirii proiectelor, dorințelor noastre. Cu cât realitatea apare a fi mai complexă, cu atât nevoia de a ști se arată mai stringentă. Cu cât nevoile, dorințele sunt mai stringente, cu atât nevoia de a ști pentru a le satisface devine mai stringentă. Pe parcursul îndeplinirii proiectelor se arată a fi necesar în primul rând îndepărtarea/evitarea obstacolelor, pericolelor – ce se împotrivesc săvârșirii proiectelor. Amenințarea pericolelor se arată a fi în primul rând ținta știutului pentru a le putea pre-întâmpina. A le veni înainte, a le întâmpina cu eficacitate și o cât de mare eficientă
(Randamentul
–
reducerea
posibilității
pierderilor).
Știința în general, precum și diferitele domenii științifice, specialitățile și specialiștii săi există și au apărut ca să
asigure siguranța viitorului. Nu întâmplător, una din cerințele pentru ca o disciplină să fie considerată științifică
este ca aceasta să poată emite predicții pe baza 31
informațiilor acumulate. Cerința de a oferi explicații în vederea înțelegerii realității studiate este în plan secund, stringent (constrângător) este să avem o predicție în baza căreia să putem imagina intervenții de corectare (control) pentru a fi cât mai siguri de reușita proiectelor/satisfacerii dorințelor.
Cam asta este istoria umanității, cel puțin cea înregistrată
de un timp încoace.
Dar ce facem cu această nevoie de siguranță în cazuri concrete?
De pildă în domeniul sănătății, pentru că acesta este un domeniu sensibil pentru majoritatea oamenilor, indiferent de varietatea dorințelor și valorilor. De ce? Pentru că are o
puternică
legătură
cu
instinctul
de
conservare/supraviețuire, chiar punctul de plecare al acestui discurs, dar și al întregului proces de a ști al omului.
În domeniul sănătății problema centrală este putința de a interveni într-o afecțiune/boală pentru a reduce sau îndepărta efectele incapacitante, nu în ultimul rând putința de a trăi.
Constatarea, în urma observării în practică, că la majoritatea bolilor cu cât intervenția este mai tardivă, efectul benefic este mai mic sau ineficient, a condus la orientarea spre prevenție. Prevenția s-a axat pe diagnostic și prognostic. Prognosticul unei boli este stabilit pe experiența trecutului – cum a decurs, cum a evoluat aceasta la majoritatea oamenilor care au avut-o. Tot prognosticul stabilește și gravitatea unei afecțiuni/boli în funcție de gradul de incapacitate sau letalitate pe care îl poate provoca. Gravitatea unei boli, deci, face trimitere la costuri sociale contabilizate în efort financiar și economic, precum și în costuri personale contabilizate în suferință și pierderea vieții. Individul și societatea cu instituțiile sale 32
specializate ar fi deci cointeresate de a depune eforturi în diagnosticare.
Diagnosticul unei boli vine la pachet și cu prognosticul ei, cu gravitatea. A lua "din pripă" o boală pentru a avea șanse de vindecare înseamnă a pune diagnosticul din timp. Dar ce înseamnă din timp? La unele boli, chiar înainte de apariția primelor semne, ceea ce înseamnă a monitoriza, a ține sub observație. Acest lucru a condus la o uriașă investiție în "industria" analizelor, testelor care să
arate înainte de consultul clinic, care se bazează pe simptome prezente, dacă există posibilitatea și probabilitatea apariției vreunei afecțiuni. S-a demarat o serie întreagă de cercetări, studii care să determine ce poate să conducă la modificări ce pot predispune la diverse afecțiuni. S-au investigat elemente genetice, alimente, factori poluanți, comportamentali etc. În baza rezultatelor s-au luat măsuri de prohibiție sau de promo educaționale, toate acestea modelate fie pe factori coercitivi, fie pe inducere a fricii. Totul până aici pare perfect logic și chiar este, dar nu și psiho-logic.
De exemplu, s-a considerat și încă se consideră că este eficient așa, chiar dacă memoria a câteva mii de ani de experiență educațională, precum și o serie de studii au arătat că coerciția (binele cu forța) are de cele mai multe ori efectul contrar, iar inducerea fricii conduce chiar la efectul pe care vrei să-l eviți. Pe de altă parte, verificarea anticipată pentru afecțiuni grave induce o obsesivă
căutare, vânare de rezultate. Orice abatere de la standardele statistice creează panică. Panică ce fie agravează prognosticul când diagnosticul este pus, fie scade drastic calitatea vieții în fața posibilității apariției unui asemenea simptom. Aceeași panică (din motive diferite) este împărtășită și de specialiști și de pacienți sau posibili pacienți. Variația rezultatelor testelor conduce la nevoia repetării lor pe motivul absolut logic "ca să fim siguri că nu e..." Conduce, adică, la nevoia de precizie, de 33
certitudine. Ne aflăm astfel în situația în care acest proces preventiv a ajuns să aibă costuri uriașe și sociale și personale. Cele personale, însă, sunt cele mai dezastruoase. Omul a ajuns să trăiască în frica de posibilitatea bolii și a morții, motiv pentru care el nu mai locuiește deloc în prezent, ci doar în viitor, consecința fiind o scădere drastică a calității vieții până la a nu mai trăi deloc... decât frică atunci când e sănătos și suferință
atunci când este bolnav.
Specialiștii, însă, au încă un cuvânt de spus în această
situație. Ei pot provoca frică sau pot liniști în funcție de ce prognostic pot da pe baza interpretării unor rezultate la analize sau teste. În funcție de cât de multă precizie și siguranță își doresc ei înșiși, fie pentru ei (d.p.d.v. al praxisului legal), fie pentru pacienți (d.p.d.v. deontologic uman), vor înclina fie spre a induce nocebo, fie spre reducerea acestuia, fie spre a induce placebo.
Dar acest lucru ține de caracteristici individuale, independente de nivelul de pregătire profesională.
Specialiștii sunt situați în fața unei dileme. Dacă nu depistăm la timp o afecțiune/boală, este posibil ca acest lucru să conducă la moartea unui om; dacă inducem frică
pentru a determina obsesia investigării preventive în vederea depistării și a punerii diagnosticului la timp, menținem majoritatea oamenilor în stres cu efectele sale nocive pentru sănătatea fizică, mentală și scăderea generală a calității vieții.
Deci, ca să salvăm la timp pe cineva putem pune în pericol pe mulți... Putem face oare o comparație cantitativă aici?
Unul valorează mai mult decât mai mulți sau mai mulți decât unul?
Cine își poate asuma asta?
Numai subiectul investigației și-o poate asuma. Pentru că
el este cel care suportă direct consecințele – boala, suferința, moartea...
34
Dacă acesta nu-și asumă și vrea să pună în cârca specialistului întreaga responsabilitate, atunci specialistul poate intra în reacție de apărare și apela la nevoia de certitudine, care după câte am văzut, conduce la nocebo pentru pacient. Deci, în acest caz depinde de conștiința și în final de curajul specialistului. Curaj, pe de o parte, pentru că nu poate ști tot și deci să ajungă la certitudine și, pe de altă parte, curaj în a face alegeri libere sub amenințarea, responsabilizarea din partea pacientului.
Dacă subiectul investigației își asumă, el se poate duce la diverși specialiști pentru a avea mai multe opinii. Dar în final, alegerea îi aparține.
Este adevărat că specialistul este reprezentantul autorizat al autorității unui domeniu, pe când omul (potențialul pacient) nu este. Dar acesta din urmă este singura autoritate în ceea ce privește propria viață. Nevrând, însă
să poarte, această responsabilitate, cel puțin nu de unul singur, se va consulta cu mai mulți doctori. Unul poate să-l anxieteze, altul poate să-l liniștească, să-i neutralizeze noceboul indus de celălalt.
Numai un specialist poate să facă asta pentru că este investit cu autoritate. De aceea, o atitudine, un cuvânt, o informație a unui specialist are putere. Atâta vreme cât îl investești cu autoritate de competență. "O ști el ceva, nu se poate, doar e specialist"... Este de fapt vorba de a investi cu autoritate o disciplină științifică. Și automat pe cei "certificați" ca specializați oficial în ea, ca specialiști...
De aceea o informație negativă (indicând un pericol) provenită de la ei naște neliniște, provoacă nocebo. Și tot de la ei poate veni placebo sau neutralizarea nocebo –
liniștirea...
Altcineva nu prea poate desființa ce spune un specialist...
pentru că nu-l investim cu încredere, nu are competență
pe domeniu. Culmea este că domeniul însuși este acaparat de o doctrină științifică bazată pe axioma pericolului, pe nocebo. Și cum nocebo are putere de determinare a 35
realității prin credință, se va confirma prin "dovezi"
concludente... prin statistici...
E un cerc vicios...
Atenție unde îți pui credința...
Unde acorzi atenție...
Că aceea va fi...
Avem de lucru cu noi înșine...
Dacă pentru credința noastră avem nevoie de dovezi exterioare, atunci suntem fără scăpare. Pentru că nocebo ne va furniza dovezile că pericolul este real și se va produce conform doctrinei. La fel și placebo, numai că
acesta, fiind mai puțin "promovat", va aduce mai puține dovezi și astfel va fi în "dezavantaj statistic"...
Este necesară o schimbare cataclismică. Atunci când, în disperare fiind, când nu mai am nicio speranță din partea specialiștilor, am de ales între resemnare și a-mi pune credința în altceva. Resemnarea ar însemna staționarea în aceeași paradigmă, fidel credinței în dovezile statistice ale existenței pericolului, ale nocebo, ale osândei...
Renunțarea la această credință ar însemna renunțarea, desprinderea de toate reperele și valorile conexe prin care am văzut viața până în acel moment – renunțarea la
"cunoscut", într-un fel la lumea mea. Asta ar fi o schimbare radicală și năucitoare pentru spirit, pentru că
necesită o plutire în derivă, în neant, în nu știu, în nimic...
Este ca un salt în neant, în prăpastia nimicului. Acest salt este saltul în credință. Credința este încredințarea în nimic, pentru că nu te mai bazezi pe niciun ceva știut. Este facă-Se Voia Ta (Nelimitării), nu a mea, nu împlinirea propriei dorințe. Iar eu nu știu această Voie, dar mă
încredințez în ea, mă arunc în ea.
Credința este un avânt, o aruncare în, nu o pășire cu grijă, nu o precauție. Seamănă mai mult cu nebunia și prostia pentru că este făcută în neștiință – Neștiutul fiind casa încrederii...
36
Deci, dacă cineva nu vrea, nu suportă să trăiască fără să
știe, nu va trăi... decât neviață și/sau nemoarte.
Cine... e indestructibil și nemuritor. E întreg. Nu îi lipsește nimic și nimeni. A-ți păsa de Cineva înseamnă de fapt
"vreau să fiu cu tine". Atât. Prin păsarea de Cineva nu dau decât prezență, timp...
În lumea asta păsarea este păsarea de ceva, cevaul cinevaului. Trupul lui. Confortul lui. Adică sănătatea și averea. Eventual durere/plăcere...
Neutralitatea poate părea o nepăsare. Și, totuși, e deasupra păsării care înseamnă a face bine cu forța. Abia păsarea venită în acceptare putem spune că e eficientă, că nu naște conflicte, război...
"Cine ține (îi pasă) de viața asta o va pierde, cine nu, o va câștiga..." spune Yeshua e Meshyha. Se referă aici la intenția paradoxală sau la eficiența acceptării, a lăsării?
Sună a nepăsare pentru cei care vor neapărat să fie bine, forțat. Pun binele deasupra libertății. Or, libertatea este persoana în esența sa absolută. Nimic nu poate fi pus deasupra... Una este să îți dorești moartea, alta este să
nu te agăți/cramponezi de viață cu disperare (atașament).
Viața, persoane, proprietăți etc... cum spunea Buddha, atașamente.
Când traducem concret expresia îmi pasă și îți vreau numai binele, ne referim la persoană sau la cevaul ei? La trupul ei etc.?
Inchiziția era foarte păsătoare... nimicea prin tortură și ardere trupul pentru a salva sufletul... cu forța.
Acum ce se încearcă a se salva? Și pentru asta, ce se sacrifică?
Oamenii sunt mișcați de ceva mai mult decât de cineva.
Din frică de a nu pierde. Numai ceva se poate pierde.
Oamenilor
le
este
frică
să
nu
își
piardă
sănătatea/integritatea corporală sau viața (corpul) – în 37
principiu, ceea ce consideră valoros. Inadaptările la viața de relație (cu partenerul, cu jobul, cu familia etc.) pot conduce la pierderea acestora.
Dacă toate astea nu ar fi în pericol de pierdere, nu s-ar sinchisi. Deci nu persoana, nu cinevaul e important...
Cevaul. El reprezintă siguranța lor... AVEAUUL.
"Când ne dorim ceva al nostru, pierdem Totul, în special ce ne dorim."
"Trupul meu este în întregime perfect, căci este creat în întregime de Dumnezeu să fie loc de întâlnire în bucurie și pace."
Trupul (fie acesta fizic sau de altă natură – în esență tot Ființă) este locul în care ne întâlnim cu oricine și orice. În el simțim lumea (oricare ar fi aceasta), pe celălalt (oricine ar fi acesta), Creația. În Lume fiind, tot în trup mă
întâlnesc și îl simt pe Dumnezeu.