Credința este încredere – știul meu.
Este iubirea în esență. Este Timpul. Este Atenția. Atenția, Credința...
Bucuria este atitudinea (trăirea) cu care primesc, las Iubirea în/prin mine..
Adică, ca să punem în formulă, cu cât intenția mea (voia mea, sensul, scopul...) este mai mare fie în iubire (atenție), fie în dragoste (simțire), cu atât bucuria scade..
"Fie voia Ta" este Bucuria. Lipsa de voie a mea este bucurie. Degeaba-ul este bucurie. Mă bucur de ce este, nu de ce/cum vreau să fie..
Ce este este. Este Ființa. Mă bucur de Ființă. Așa cum e.
Cum se arată ea mie la un moment dat. Nu poate fi altfel.
38
Dacă vreau altfel, condiționez. Ce? Pe Cine? Ființa. Pe Yeh!!!
Pe buneeee?!
Deci, bucuria este lipsa oricărui scop, utilități etc....
Lipsa vreaului meu. Lipsa intenției. Indiferent că intenția este bună....
Fără bucurie, iubirea și dragostea se pierd și/sau se pervertesc în chin și suferință...
De multe ori apare și conflict între ele. Între timp și spațiu, între minte și inimă...
Renunțarea la propria voie este Calea.
Fie voia Ta este cheia – este Bucuria
Nu există un "domeniu" al Voii Tatălui.
Sunt toate și niciunul.
Accidentele pot fi din prostia, neatenția (deci alegerea lipsei de atenție) a persoanei sau spiritul de competiție și demonstrativitate (orgoliu) și alte prostii.. sau greșeala altuia, dar oricum s-ar fi întâmplat oricum dacă alegerea era deja făcută de tine anterior acestei vieți.
Toate astea sunt îngăduite de Tatăl, dar nu sunt Voia Lui.
Dar "primirea" lor, acceptarea lor după ce s au întâmplat este la fel. Dacă s a întâmplat, acum este așa. Las sa fie sau nu. Aici este vorba de asumare (a primi, a îmbrățișa ce este, ce simt etc.).
Deci nu este vorba de:
"Stai puțin să văd care este Voia Tatălui, pentru că doar pe a lui trebuie să o fac, nu pe a altui labagiu (eu sau altul). Dacă am pățit asta din voia Tatălui, atunci o accept, dacă e din cauza mea sau a unui cretin, atunci mă
împotrivesc și urlu ca nebunul..."
Asta ar fi mai degrabă o supunere la o autoritate – cea a Tatălui. Nu despre supunere este vorba aici. Hai să
cercetăm care e Voia Lui, să nu cumva să facem voia altuia…
E simplu sa vezi dacă ești sau nu în Voia Tatălui…
39
Când nu simți că faci efort, adică când nu te opui (indiferent de ce simți – durere, plăcere, disperare etc.), atunci lași să fie. Ce? Ce este. Voia Tatălui...
De exemplu, și dacă vrei prea tare să simți bucurie, te opui, forțezi. Ce? Ce simți acum. Și care nu este bucurie.
Când lași să simți, să se întâmple ORICE, atunci te lași în Voia Tatălui.
Când alegi să faci ceva, orice ar fi aceasta, bucuria cu care o faci arată că ești în Voia Tatălui. Când se duce din bucurie, începi să ieși din Voia Tatălui.
Deci bucuria este reperul…
"Mama e Totul și Totul e Mama. Tatăl e Nimic(ul) din care Totul s-a născut."
"Copiii Tatălui vin de la/din Tatăl prin pântecele sacru al Mamei și locuiesc la/în sânul Mamei, în îmbrățișarea Ei, cu fața la ea, iar Tatăl îi mângâie pe spate."
Asta înseamnă că nimeni nu-L poate vedea pe Tatăl. Cel care L-a văzut pe Fiul, L-a văzut pe Tatăl.
Orientalii scot mai întâi granița dintre eu și minte-emoție-corp (care este de fapt egoul, adică reflectarea, imaginea eului în ființa "proprie"), identificând eul cu egoul. Prin asta desființează eul și îl transformă în iluzie sau în ceva concret (psihofizicul), apoi scot și granița asta ajungând la cevaul absolut, infinit, total – Totul.
În partea cealaltă, în mistica creștină ortodoxă (în isihasm), se desființează granițele dintre minte, emoție și corp, apoi cea dintre psihofizicul propriu "ființa proprie"
(curtea pe care am făcut-o, gardurile ridicate de noi) și Ființa infinită, Totul.
Apoi eul rămâne "eu", "martorul" constant, dar sare granița și are acces la Ființa Totală, la Totul.
Eul este nonlocal/aspațial și atemporal, fiind niciun ceva (nimic), fiind cineva. Dar nu poate exista decât în Ființă, în sânul acesteia, în Totul. Adică nu poate exista decât în 40
Eu Sunt, nu doar Eu. Doar Eu nu poate "fi" decât EU cel absolut (Nimicul Absolut), izvorul a toate, din care a ieșit Sunt, Ființa absolută, Totul – Mama.
Ființa este ca o oglindă în care eu se poate vedea și poate fi văzut.
De aceea Dumnezeu îi spune lui Moise că "Voi trimite Fața mea înaintea poporului Meu". Se referea la Hristos, care este Fața Tatălui, Icoana. Iar cine vede această Icoană, Față l-a văzut pe Tatăl. Chipul, Fața, Icoana sunt elemente fundamentale în Creștinismul ortodox. Treimea, Cei de O
Ființă este înfățișată ca Un Trup (Ființa) cu trei Fețe, Chipuri. Acestea sunt imaginea formată în ființă a Persoanelor, nu Persoanele Însele.
Tatăl s-a făcut Fiu, s-a făcut frate cu noi pentru a-L vedea, a-L atinge, a-L auzi de aproape, a Fi cu noi în Sânul Ființei.
A fi în noi și noi în El, în Trupul Totului, Ființa. Dar el ține Ființa (icoana în care Maica Domnului este mică și ținută
în brațe de Hristos) și El este în Sânul Maicii (Ființei, Totului), ținut în brațe de Maica Domnului, adunâdu-ne pe toți în Biserică, în Maica. Euharistia este accesul nostru la Sânul Maicii în împreună cu El. Pâinea cea de toate zilele este Pâinea Cea spre Ființă, spre Sânul Ființei, unde sălășluiește El ca Pantocrator. Trupul lui este Calea către acest loc. Asumarea, mâncarea acestui Trup de Ființă este accesul pentru a fi împreună cu Tatăl ca Frate. Doar așa putem fi cu Tatăl, ca Fiu și Frate al nostru – Icoană a Tatălui. Pentru asta trebuie să fim un Trup. Să desființăm granițele care ne separă trupurile, "ființele noastre proprii". Să nu ne mai apărăm cu îndârjire, "curțile" pe care ni le-am format ridicând garduri din uluci de piele...
Când toți vom fi una în Ființă, cu tu, cu el... Când nu voi mai percepe diferența între "ființa mea" și cea a ta sau a pietrei...
De aceea Teologia Icoanei și în principiu Creștinismul Ortodox, în pofida multor limitări de natură omenească, este în esență cel mai aproape de Adevărul Lui Hristos.
41
Ființa este un miracol, un miracol de frumusețe în diversitatea Ei infinită. Persoana, însă, este o Taină, ascunsă Lumini...
Ea se arată în Lumina Ființei, dar în momentul în care se arată ca și Chip în Ființă, se învăluie, se ascunde…
16. Despre Credință ca "tehnică"
Extrase din "Legea şi Făgăduiţa" (Neville Goddard, 1961)
"Imaginația este atât conservativă cât şi transformatoare.
Este conservativă atunci când îşi construieşte lumea din imagini oferite de memorie şi de evidenţa simțurilor. Este creativ transformatoare atunci când imaginează lucrurile aşa cum ar trebui să fie, construindu-şi lumea din vise generos de extravagante. În procesarea imaginilor, cele care au prioritate firesc sunt cele ale simțurilor. Cu toate acestea, o impresie vizuală curentă este numai o imagine.
Nu diferă ca natură de o imagine din memorie sau o imagine dintr-o dorință. Ceea ce face o impresie vizuală
actuală atât de real concretă este imaginația individului care funcționează în ea şi gândeşte din ea; pe când, întro imagine din memorie sau dintr-o dorință, imaginatia individului nu funcționează în ea și nici nu gândeşte din ea, ci funcționează în afara ei şi gândeşte la ea.
Dacă ai intra într-o imagine în imaginația ta, ai înţelege ce înseamnă a fi creativ transformator: atunci ţi-ai realiza dorința; și atunci ai fi fericit. Fiecare imagine poate fi întrupată. Dar dacă tu, tu însuți, nu intri în imagine și nu gândeşti din ea, este incapabilă de a se naşte. Aşadar, e culmea nebuniei să aştepţi ca dorința să se realizeze prin simpla trecere a timpului. Ceea ce necesită ocupare imaginativă pentru a-şi produce efectul, evident, nu poate 42
fi îndeplinit fără o asemenea ocupare. Nu poți fi într-o imagine și să nu suferi consecinţele de a nu fi în alta.
Imaginația este senzaţie spirituală. Intră în imaginea
dorinței împlinite, apoi dă-i dinamism senzorial și tonuri de realitate purtându-te mental așa cum te-ai purta de ar fi o realitate fizică. Iată, deci, ce vreau să spun prin senzaţie spirituală. Imaginează-ți că ţii un trandafir în mână. Miroase-l. Remarci fragranța trandafirului? Ei bine, dacă trandafirul nu e acolo, de ce simţi mirosul lui în aer?
Prin senzație spirituală – adică prin vedere, auz, miros, gust și pipăit imaginare poți da imaginii dinamism senzorial.
Imaginile imaginației noastre sunt realități ale căror orice manifestare fizică e numai o umbră. Dacă suntem fideli viziunii, imaginea va crea pentru sine unica manifestare fizică de sine pe care are drept să o creeze. Vorbim despre
„realitatea" unui lucru atunci când vrem să spunem
'substanța lui materială'. Asta e exact ceea ce un imaginator vrea să spună prin 'irealitate' sau 'umbră'.
Imaginarea e senzație spirituală. Intră în sentimentul
dorinței tale împlinite. Prin senzație spirituală prin folosirea imaginară a văzului, auzului, mirosului, gustului și – atingerii tale – vei da imaginii tale vitalitatea senzorială necesară pentru a produce acea imagine în lumea ta exterioară, sau „a umbrelor".
Orice activitate imaginativă ce dobândeşte intensitate prin atenţia noastră concentrată asupra clarității finalului dorit tinde să se reverse în zone dincolo de cea în care ne situăm noi; dar trebuie s-o lăsăm să se regularizeze de la sine. Este minunat de bogat echipată pentru a se adapta și a-şi ajusta mijloacele de a se realiza pe sine. Odată ce începem să gândim în termeni de influență în loc de 43
claritate a finalului dorit, efortul imaginării devine un efort al voinţei şi măreaţa artă a imaginării este pervertită în tiranie.
Omul și trecutul lui sunt o structură continuă. Această
structură conţine toate cele ale trecutului ce au fost conservate şi încă operează sub limita simțurilor pentru a influența prezentul şi viitorul acestei vieți. Întregul îşi duce cu sine tot conținutul; orice alterare a conținutului va duce într-o alterare a prezentului şi a viitorului. Primul act de corecție sau vindecare este întotdeauna: "Revizuieşte!".
Dacă trecutul poate fi recreat în prezent, la fel poate fi și trecutul revizuit. Şi astfel trecutul revizuit apare în chiar inima vieții sale actuale.
Nu există ficțiune. Dacă o activitate imaginară poate produce un efect fizic, lumea noastră fizică trebuie că e, în esență, imaginară. Pentru a dovedi asta, trebuie numai să ne observăm activitățile imaginare și să vedem dacă
acestea produc sau nu efecte externe corespondente.
Dacă o fac, atunci trebuie să concluzionăm că nu există
ficțiune.
Închipuirea jucată ca un soi de scenetă în minte este ceea ce cauzează întâmplările fizice ale vieţii. Omul crede că
realitatea constă în obiectele solide pe care le vede în jurul său, că în lumea asta îşi are originea piesa vieții, că
evenimentele țâşnesc brusc în existență, create clipă după
clipă de fapte fizice anterioare. Dar cauzalitatea nu se află
în lumea exterioară a faptelor. Piesa vieții îşi are originea în imaginația omului. Adevăratul act al devenirii are loc în imaginația omului, iar nu în afară.
Atenţia, vârful de lance al imaginării, poate fi ori atrasă
din afară, unde simţurile stau ațintite, ori direcționată voit 44
dinlăuntru şi, prin simţuri, să ajungă spre dorinţa împlinită.
Pentru a trece de la conştienţa perceptivă, sau lucrurile aşa cum par, la conştiența conceptivă, sau lucrurile aşa cum ar trebui să fie [dorite], imaginăm cât mai viu şi mai aidoma-vieţii posibil ce am vedea, auzi şi face dacă am fi prezenți fizic şi dacă lucrurile aşa cum ar trebui ele să fie
[dorite] ar fi experimentate fizic şi participăm imaginativ la acea scenă.
Limitele lumii simțurilor reprezintă o barieră subiectivă.
Atâta vreme cât simțurile observă, Ochiul Imaginației este deviat de la adevăr.
Suprafața amăgitoare a faptelor reflectă mai degrabă, nu dezvăluie, deviind sau blocând Ochiul Imaginației de la adevărul care-l eliberează pe om.
Numai și numai acest Ochi al Imaginaţiei este cel care ne poate elibera de fixaţia simțurilor asupra lucrurilor din afară care ne domină complet existența obişnuită şi ne menține ațintiți asupra oglinzii reflexive a lucrurilor.
Secretul creației este secretul imaginării mai întâi dorind şi apoi însușindu-ți sentimentul dorinței împlinite până ce visul fantezist, 'Vidul de dincolo de Existenţă, este pătruns şi se încorporează în sine şi devine pântec, un loc de sălăşluire și o grădină de şaptezeci de ori roditoare'.
Observăm bine cum Blake ne îndeamnă să pătrundem în aceste imagini. Această pătrundere în imagine o face să
se încorporeze în sine şi să devină pântec, Omul, pătrunzând [în] o stare, o însămânțează şi o face să
creeze ceea ce implică uniunea. Blake ne spune că aceste imagini sunt 'Cețoase acelora care nu sălăşluiesc în ele, 45
biete posibilităţi; dar acelora care le pătrund, par singura substanță…'.
A gândi la [imagine] este o mărturisire că nu sunt în ea; a gândi din ea este dovada că sunt în ea. Pătrunderea în imagine dă substanţă imaginii.
Abia când se pătrunde în această imagine, când Eva 'este cunoscută', abia atunci evenimentul dă buzna în lume.
Dorinţa împlinită trebuie plămădită în imaginația omului înainte ca evenimentul să poată evolua din ceea ce Blake numeşte 'Vidul' [ vidul cuantic sau vidul fizic al lui Genady Şipov; dimensiunea a șasea, Oglindirea, Imaginea ce reflectă Lumina Ființei din dimensiunea întâi; sistemul Ajna, în special Manas – mintea formativă, formală, ce dă
formă și Indu – mintea lunară, imaginativă]
'Cel ce nu imaginează în trăsături mai puternice şi mai bune, şi în lumină mai puternică şi mai bună decât poate vedea ochiul său trecător şi muritor, nu imaginează defel.'
(Blake)
Dacă individul nu se imaginează ca fiind altul [alt-fel, altceva], sau altundeva, condițiile şi împrejurările prezente ale vieții sale vor continua să fie aceleaşi şi problemele lui se vor perpetua, căci toate evenimentele se reînnoiesc singure din imaginile constante ale sale. De el au fost făcute; prin el vor continua să fie; şi prin el pot înceta a fi.
Secretul cauzării stă în montajul imaginilor dar, un cuvânt de atenționare, montajul trebuie să aibă înțeles; trebuie să implice ceva ori nu va duce la actul creativ – Cuvântul.
46
Felul în care arată lumea depinde în întregime de locul în care stă omul când priveşte. Şi omul, fiind Imaginație în întregime, trebuie să fie acolo unde este el în imaginaţie.
A refuza să recunoşti puterea creativă a activității imaginare, invizibile a omului, e peste poate de a se comenta. Omul, prin activitatea sa imaginară, literalmente 'cheamă la ființă cele ce încă nu sunt'
[Romani 4:17]. Prin activitatea imaginară a omului, toate lucrurile s-au făcut, şi fără această activitate 'nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut' [loan 1:3].
O asemenea activitate cauzală poate fi definită ca un montaj imaginar al imaginilor care, odată producându-se, unele evenimente fizice invariabil apar. E rostul nostru să
montăm imaginile unui rezultat fericit şi apoi să ne înfrânăm de la a ne mai amesteca. Evenimentul nu trebuie forțat, ci trebuie să i se îngăduie să se producă. Dacă
imaginația este singurul lucru care acţionează sau care
'este' în ființele omeneşti (aşa cum credea Blake), atunci,
'nu vom şti niciodată dacă nu cumva a fost vreo femeie ce călca prin teasc cea care a pornit acea schimbare subtilă
din mințile oamenilor' [William Butler Yeats].
Scopul vieții este realizarea creativă a dorinței. Omul, lipsit de dorință, nu ar putea exista eficient într-o lume a problemelor continue ce necesită soluții continue. O
dorință este o conştientizare a ceva ce ne lipseşte sau de care avem nevoie pentru a ne face viața mai plăcută.
Dorințele au întotdeauna un anume câştig personal în vedere. Cu cât e mai mare câştigul anticipat, cu atât mai intensă e dorința. Nu există dorință neegoistă. Chiar şi când dorinţa noastră e pentru altul, căutăm tot să
satisfacem o dorință. Pentru a ne realiza dorinţa trebuie să ne imaginăm scene ce implică împlinirea ei şi să
interpretăm scena în imaginația noastră, fie şi numai 47
pentru o clipă, cu o bucurie interioară simțită suficient pentru a atinge naturalețea. E ca în cazul copilului care se costumează pentru a juca 'Queen'. Trebuie să ne imaginăm că suntem ceea ce am vrea să fim. Trebuie să
jucăm asta mai întâi în imaginație – nu ca spectator – ci ca un actor.
Acțiunile interioare trebuie să corespundă acțiunilor pe care le-am face fizic 'după ce fi-vor toate acestea'.
Memoria, deşi imperfectă, e suficientă pentru invocarea asemănării. Dacă ne amintim pe altul aşa cum îl ştim, îl recreăm în acea imagine, şi trecutul va fi recunoscut în prezent. Imaginarea creează realitatea. Dacă e loc de mai bine, ar trebui să-l reconstruim cu un nou conţinut; să-l vizualizăm aşa cum am vrea ca el să fie, decât să-l facem să poarte povara amintirii noastre despre el.
'Numai Lucrurile Mentale sunt reale; ce se cheamă
Material, nimeni nu ştie unde sălăşluieşte: acolo, în sofisme, şi existența sa e o impostură. Unde-i existența în afara Minţii ori a Gândului? Unde altundeva decât în mintea nebunului?
Orice cu putință de a fi crezut este o imagine a adevărului.'
(Blake)
E o vastă diferență între voința de a se opune unei activităţi şi hotărârea de a o schimba. Cel ce schimbă o activitate, acționează; pe când cel ce rezistă unei activităţi,
reacţionează.
Unul
creează,
celălalt
perpetuează.
Nimic nu e real dincolo de tiparele imaginative pe care le turnăm. Amintirea, nu mai puțin decât dorința, seamănă
unui vis cu ochii deschişi. De ce să facem din acesta un coşmar diurn? Omul poate ierta numai dacă-şi tratează
48
amintirea ca pe un vis cu ochii deschişi şi îl modelează
după gustul inimii lui.
Nu e nimic mai fundamental în privința secretului imaginării decât distincția dintre imaginare şi starea imaginată.
'<Cunoştinţe generale> înseamnă cunoştinţe vagi; în detalii constă înţelepciunea și fericirea.' (Blake) Trebuie să ne folosim imaginația pentru a obține finaluri anume, chiar dacă finalurile sunt lucruri mărunte. Fiindcă
oamenii nu-şi definesc limpede şi nu-şi imaginează
finalități specifice, rezultatele sunt incerte, pe când ar putea fi perfect sigure. A imagina un final specific înseamnă a face o deosebire clară. 'Cum distingem stejarul de fag, calul de bou, dacă nu prin conturul ce-l defineşte?' [William Blake, "Human Form Divine"]
Definirea impune realitatea lucrului specific împotriva generalizărilor fără formă ce inundă mintea.
Viața pe pământ e o grădiniță pentru facerea de imagini.
Mărimea ori micimea obiectului de a fi creat nu e importantă în sine. 'Regula cea mare şi de aur a artei, ca şi a vieţii', spunea Blake, 'e aceasta: cu cât mai clară, ascuțită şi robustă linia conturului, cu atât mai perfectă
lucrarea de artă, şi cu cât mai puțin ascuțită şi tăioasă, cu atât mai mare evidenţa unei slabe imitații. Ce zideşte o casă şi sădeşte o grădină de nu precizia şi hotărârea?...
Omite linia asta şi vei fi omis viața însăşi.'
Până ce inima noastră nu e implicată, până ce nu ne imaginăm în chiar sentimentul dorinţei noastre împlinite, nu suntem acolo – căci noi suntem imaginație pe de-a-49
ntregul, şi trebuie să fim acolo unde şi ceea ce suntem în imaginație.
Există un trecut imaginar şi un viitor imaginar. Dacă, prin reacțiune, trecutul e recreat în prezent – la fel –
acţionându-ne visele fanteziste putem aduce viitorul în prezent.
Nimic nu stă între om şi împlinirea visului său în afara faptelor. Şi faptele sunt creaţii ale imaginării. Dacă omul îşi schimbă imaginarea, el va schimba faptele."
Din cele arătate de Neville mai sus, problema nu este de vizualizare în sine. Oricine visează cu ochii deschiși…
Problema este de a te întrupa în imaginea creată de dorință, în sensul în care să simți, să trăiești aievea din finalitatea dorinței. Adică să crezi, să simți că ea s-a împlinit deja și tu o trăiești. Deci să simți împlinirea îndeplinirii dorinței. Să trăiești ca și cum ceea ce îți dorești chiar este. Acum ești deja întrupat în această realitate pe care o dorești. Într-un fel nu o mai dorești pentru că este reală. Trăiești în ea. Imaginea este concretă pentru tine.
O simți, îi simți mirosul, o auzi – o simți cu toate cele cinci simțuri. Nu te îndoiești. Te comporți ca atare, ești mulțumit, nu frustrat că nu e. Că dacă ești frustrat, înseamnă că tu nu crezi în ea, nu o vezi, nu o miroși...
Deci nu o aduci la realitate.
Deci Cheia este mulțumirea că ea e, bucuria că este deja.
Și atunci e.
Asta este tehnica…
Foarte concret spus ar fi așa:
Dacă îmi doresc o savarină, este necesar să o văd efectiv în fața mea, cu detalii, să o miros, să-i simt gustul – adică
50
să implic toate celelalte simțuri pentru a o contura, pentru a o aduce în realitate, ca într-un vis în care nu sunt conștient că visez, ci pare că este real (tocmai pentru că
implic și alte simțuri decât văz și auz).
De exemplu dacă visez că mă piș și simt cum mă piș, ghici ce? Mă piș pe mine. Se întâmplă în realitate.
A mă întrupa în imagine, în ceea ce imaginez ca obiect al dorinței, înseamnă a implica toate simțurile. Adică din interiorul imaginii, poveștii, situației, imaginate să simt cu toate simțurile cea ce se simte în situația respectivă. Să
trăiesc deplin acea stare imaginată cu toate simțurile.
Cheia consta în accentul pus pe detalierea a ceea ce simt.
Să fiu atent la ce miros îmi apare, la ce gust etc. Este necesar să aloc timp pentru asta. De obicei avem o imagine vagă, la nivel de idee abstractă. Ideea de savarină, iar ceea ce simțim și vedem este lipsa acesteia.
De aceea nici nu credem, dar impunem, insistăm, forțăm o intenționare încordată să se producă, în pofida faptului că simțim foarte tare că nu este. Ceea ce denumim noi dorință este de fapt această intensă simțire că nu este, o intensă simțire de lipsă. Și ceea ce simțim, credem... că
nu este – deci nu va fi, nu o vom întrupa, chema la manifestare, la realitate.
Este interesant că noi avem acest exercițiu de a întrupa ceea ce credem. Un exemplu este frica (sau mai exact anxietatea). Când nu vrem ceva (să picăm un examen, de exemplu), ne imaginăm în detaliu acel lucru. Ne vedem în acea situație, simțim privirile ațintite asupra noastră, disprețul, umilirea, senzația de transpirație etc. Trăim toate astea repetat... Și ghici ce? Se întâmplă.
Credința fricii adevărate este mai mare decât iubirea falsă.
În Evanghelia Desăvârşirii, Hristos spune: "Atenție la adevărul fricii, căci frica consumă, frica transformă, frica 51
creează, iar creațiile fricii adevărate sunt mult mai mari decât creațiile iubirii false, căci acolo se află credințele voastre;" (16. Yeshua își încheie învățăturile de pe munte pentru mulțime).
De ce?
Pentru că iubirea falsă este netrăită, este mimată doar la suprafață, nu este conturată prin simțuri, prin trăire.
Pe de altă parte, dacă eu trăiesc deja dorința, în dorință, din dorință, sunt bucuros, sunt împlinit, satisfăcut. Deci nu îmi mai doresc în lipsă. Nu mai simt lipsa, deci nu mai cred că îmi lipsește. Deci nu mai impun, forțez... Las realitatea liberă pentru că nu mai vreau nimic de la ea.
Am deja ce îmi doresc, trăiesc deja asta. O trăiesc cu toate simțurile. La nivel spiritual-psihologic ea este o realitate.
Dacă se întâmplă și în plan fizic fenomenal nu mai contează. Dar ea se va întâmpla. Dar nu mai contează.
Este doar o proiecție holografică, un simbol material a ceea ce deja s-a împlinit.
Deci dacă sunt tot timpul mulțumit (și simt asta cu toate simțurile, nu doar îmi închipui vizual ca într-un vis vag) se vor petrece mulțumiri...
Așa se petrece și cu frica. Prin trăirea ei autentică, aducem la realitate ceea ce trăim. D'aia, de ce ți-e frică (de aia) nu scapi…
A trăi prin simțuri, înseamnă a trăi concret. Înseamnă a crea realitatea concretă prin faptul că trăiesc în ea prin simțurile prin care o ating sau o creez. Îi dau viață sau o aduc la viață prin trăirea mea concretă – mă întrupez în ea. Dacă nu mă întrupez, va rămâne un potențial.
Cand ne vedem și simțim efectiv în situația dorită, când trăim deplin asta, această are puterea de a materializa improbabilul. Adică, ne vedem, trăim, simțim, ne bucurăm 52
din locul, rezultatul imaginat a ceea ce dorim (paradoxal, practic nu mai simțim dorință, nu mai simțim adică lipsa).
De multe ori când ne bucurăm pentru altul ca pentru noi, ca și cum noi înșine am fi în situația respectivă, atunci chiar dacă nu ne propunem la nivel conștient să provocăm rezultatul dorit, el se întâmplă. Deci nu propunerea conștientă, intenționată, voinţa este elementul activ aici, ci trăirea cu bucurie a elementului dorit ca și cum ne-am afla deja în situația respectivă. Ăsta este înțelesul concret al indicației lui Hristos: "și să și credeți că ați primit ce ați cerut". Dar nu este vorba de a îmi impune să cred, de a mă forța, de a declara asta, ci de a simți și a trăi bucuria că deja am primit.
De aceea invidia, de exemplu, nu funcționează...
În invidie nu te bucuri de rezultat ca și când tu ai fi în situație, ci te uiți la rezultatul altuia și simți lipsa acestuia la tine…
Forța voinței nu are putere, imaginea creată de bucurie are putere…
Ce este de reținut aici?
De exemplu:
Să nu ne mai bazăm pe convingerea că dacă vrei, poți…
Că insistența și întărirea voinței conduce la…
Că forța, forțarea evenimentelor să decurgă cum vrem/dorim ar avea un impact pozitiv în privința rezultatelor scontate…
Tirania voii nu este ceea ce se promovează a fi…
Ea poate avea putere doar în violență, în distrugere. De aceea se ajunge în final la asta, la conflict agresiv, violent, la dispută, război...
Este singura putere a voii personale, pentru că se opune libertății, încearcă să supună libertatea, persoana, o altă
voie sau ființa celuilalt sau chiar universul…
53
Și când dă inevitabil greș, fie ne înfuriem și ajungem la violență cu alții, fie cu noi înșine, ne învinovățim că nu am putut, că nu am avut suficientă voință, că nu am depus suficient efort, nu ne-am silit (siluit) suficient…
Faptul că ne bucurăm nespus la o imagine anume, la o situație, atunci când se întâmplă la altul ca și când ni s-ar fi întâmplat nouă, dovedește că noi suntem cu adevărat doritori să primim, să luăm în brațe respectiva "realitate potențială"...
Și chiar dacă rațiunile de siguranță sau calculele dau cu virgulă, cu minus și astfel conștient ne opunem la ceea ce ne dorim, ceea ce se va petrece va fi conform cu ceea ce trăim, nu cu ceea ce impunem prin voință.
Deci, nu voința, intenția conștientă ar avea putere. Ea nu are niciodată putere, decât să se împotrivească la vântul care bate…
17. Disfuncții în aplicarea "tehnicii credinței" sau una din cele mai mari călăuziri ale devierii Unul dintre cele mai puternice blocaje în eficiența credinței, dar și a simţirii de a fi eu constă în ritual.
Atașamentul, cramponarea de felul "cum" facem ceea "ce"
facem, ne creează senzația de identitate prin specificul nu atât a "ce" facem, cât a "cum" facem.
A face este impulsul de a crea. Vrem să facem lucruri deosebite, diferite, altele decât alții, ceva nou, ceva făcut de noi înșine. Cumva, vrem să fim unici prin a face. Ce am făcut noi ca să merităm atenția, ca să merităm statutul de creatori? Parcă suntem noi înșine doar dacă am făcut ceva. Prin acest ceva, noi existăm, suntem noi înșine.
Altfel, dacă nu facem nimic, parcă nu suntem, nu ne arătăm… pentru că nu avem ce arăta. Arătăm ce facem.
Ne arătăm prin ce facem. Asta este convingerea…
54
Dar dacă ce facem e același lucru pe care îl fac și alții?
Atunci senzația că eu sau altul este totuna este puternică.
Este adevărat că acest lucru conduce la un sentiment de siguranță datorită validării statistice a ce fac, dar sentimentul de apartenență la turmă care îmi oferă
siguranță îmi șterge din specific.
Dar ce pot să fac eu atât de diferit de ceilalți? Câte lucruri se pot face? Multe, dar nu nelimitate. Câte povești pot eu să imaginez și să transpun în fapt? Multe, dar nu nelimitate.
La un moment dat, pot să am un blocaj de genul "Acum ce să fac? Acum ce să "mai" fac? Nu știu ce să fac…"
Blocajul de a face este resimțit ca o stare de plictiseală.
Nu mai am nicio idee de ce aș putea să fac. Toate ideile care îmi vin sunt nesatisfăcătoare, le-am mai făcut, am nevoie de ceva nou, să fac ceva nou, nu să repet ceva. Mă
aflu în situația vulturilor din Cartea Junglei (desenul animat) – "și acum ce facem?"
Plictiseala este ideea și impulsul deopotrivă de a face ceva ca să exist și împotrivirea de a simți că sunt/exist fără a face ceva anume. Dacă am ideea și m-am obișnuit să fiu doar prin a face, atunci mă va îngrozi starea de repaus, pentru că nu voi avea senzația că sunt așa cum sunt obișnuit – acea tensiune, acea încordare, acea poveste, acea dramă, acea călătorie, acea zbatere… În afara acestora, dacă nu "se întâmplă nimic", parcă nici nu e nimic. Doctrina este că sunt prin a face. Dacă nu fac, nu sunt, nu exist. Fapta este vizibilă. Ce nu se vede/percepe, nu există. Iar dacă eu mă arăt prin ce fac, când nu fac nu exist. Dacă sunt invizibil, nu exist.
Dar dacă fac același lucru, mă conduce iar spre senzația că nu sunt, spre plictiseală – mă amorțește prin repetiție.
De aceea sunt atras de nou, bine-nțeles, în măsura în care nu-l resimt foarte periculos. Bine, și când îl resimt ca periculos mă atrage, dar nu sunt dispus să-l fac.
55
Aș vrea să fac mereu ceva, ceva diferit, mereu altceva dacă este posibil, dar… la fel, în același mod, în același fel al meu. De felul meu nu mă plictisesc niciodată. "Cum" fac eu "ce" fac, oricât este de diferit acest "ce", trebuie să fie
"la fel", în același mod. Vreau sa fac mereu ceva diferit, dar în felul meu. De exemplu, să mă îndrăgostesc de persoane diferite, să trăiesc povesti diferite cu aceeași persoană eventual, dar în același fel de îndrăgostească…
În procesul a "cum fac" mă regăsesc eu însumi. În felul meu de a face ceva (orice verb în afara celui de a fi) încerc să-mi caut unicitatea în continuitatea felului meu.
Interesant este că dacă întâlnesc pe cineva care face în același "fel" ca mine, mă bucur, nu-mi simt amenințată
unicitatea. Este un paradox aici. Caut să fac ceva diferit de altul, ceva nou sau măcar mai bine, mai mult, dar nu în alt fel. Felul îl simt cumva protejat în interior, e intim.
Mă bucur să văd că cineva face în același fel ca mine, dar nu și dacă face același lucru.
Dacă cineva face același lucru, ajunge la același rezultat ca mine, îl întreb "dar cum ai făcut asta? cum ți-a dat rezultatul ăsta?" Dacă procedeul lui este diferit de al meu, tind să-i spun că nu este bine "așa", ci în "felul meu" este mai bine, că "așa este corect". Și asta în condițiile în care rezultatul este același. Dacă face ca mine, atunci mă bucur ca și când mi-aș fi întâlnit fratele geamăn și îi zic "bravo!!
Așa e…"
Cum fac, felul de a ajunge la un rezultat, la ceva anume este procedeul, este calea, este metoda. Și în matematică, contează cum ai ajuns la un rezultat, nu rezultatul în sine.
Nu lucrul în sine, ci cum îl demonstrezi. Este ca și cum fără acea demonstrație, acel "cum/fel" de a face lucrurile nu se legitimează lucrul în sine, nu primește viza de la aceasta. Nu este vorba atât de a demonstra, cât de a demonstra corect, adică într-un anume fel – de exemplu științific. Dar la nivel individual, toți sunt atotștiutori. Cum fac ei este cel mai bine, în pofida tuturor evidențelor. De 56
ce în pofida rezultatelor, a evidențelor oamenii o țin pe-a lor și fac în continuare "cum" știu ei? Pentru că este important cum, nu ce. Pentru că acest cum este identitatea lor, felul lor de a fi, sunt ei înșiși desfășurați în acest proces. Dacă renunță la acest cum/fel de a face nu se mai văd/recunosc a fi ei înșiși.
Oamenii sunt mai atașați de "cum" fac un lucru decât de
"ce" anume fac. Sunt fideli "felului" lor de a face, nu faptelor, aici vor chiar diversitate. Faptele sunt resimțite ca exterioare, felul de a le face este resimțit ca interior.
Sergiu Al-George spune că "Ritul nu a fost decât prima imagine a spiritului şi spiritul l-a privit în momentul său auroral ca pe un instrument străin sieși, neştiind că de fapt se priveşte pe sine, ca în mitul lui Narcis."
Deci dacă fapta se poate înstrăina, felul în care o fac rămâne întotdeauna ceva al meu, propriu.
Să revenim însă la "cum" fac un lucru care este mai important decât a face "ceva".
Observăm aici că accentul este pus pe demonstrare, pe argumentare, pe felul, metoda prin care am ajuns la un rezultat sau concluzie care este mai important decât "ce-ul". De multe ori "ce-ul" este chiar anulat pentru că nu s-a ajuns la el prin "cum-ul" potrivit (metoda științifică
corectă, procedura legală, închinarea corectă…).
Ai făcut asta?
Da.
Ok. Și cum ai făcut?
Așa…
Aaa, păi nu-i bine. Degeaba ai făcut. Mai bine nu făceai deloc, decât așa…
Deci "cum" fac un lucru, dă voie lucrului să fie. Altfel, lucrul este clandestin. Un lucru oarecare, nu se argumentează prin el însuși, nu se evidențiază prin faptul că este, ci prin "cum" a ajuns să fie, prin ce procedeu, ce tehnică, ce metodă. Validarea lui se face printr-un discurs 57
argumentativ anume. Dacă argumentația nu este
"corectă", lucrul nu este validat ca fiind real.
Acest accent pus pe procedură, pe ritual, pe "cum" se face blochează efectiv accesul la lucrul în sine. Este adică
inversul metodei fenomenologice.
Am ajuns la acel rezultat?
Ce mai contează cum?
Păi, rezultatul este nul, dacă nu ai ajuns la el cum trebuie.
Mai mult, dacă nu faci cum este corect, cum este credibil este imposibil să ajungi la acel rezultat. Adică credința că
o să ajung "acolo", depinde de credibilitatea că metoda mea mă va conduce acolo, adică de credința mea în metodă, în "cum" fac.
Realitatea unui rezultat, credința în posibilitatea lui de a fi este subminată de credința în procedeu, în cum.
Suntem obsedați de "cum facem cutare lucru", în ce fel o să ajungem acolo. Când spunem că nu credem ceva, spunem că nu credem că așa se poate – adică, că așa se poate ajunge acolo, că așa se poate realiza aia etc.
Cineva spune "m-am vindecat de…" și prima întrebare nu este "da? arată-mi să văd…", ci "cum ai făcut asta?". Și culmea este că dacă argumentarea (cum-ul) nu mi se pare credibilă, nu cred că te-ai vindecat. Este făcătură, iluzie, nici nu cred că ai avut boala respectivă. Evidența vindecării, a unui rezultat oarecare, a unui lucru nu este suficientă, nu este o dovadă în sine. Tot ceea ce contează
este cum. Vreau să văd cum s-a întâmplat acest miracol pentru a crede. Mă interesează drumul, calea până acolo.
Dacă eu nu văd în pașii acestei căi determinarea lucrului final, înseamnă că acesta este imposibil de atins. Și asta mă împiedică să ajung la el. Mă încurc în cale. Rămân în drum. Tot stau și cercetez căile de a ajunge la, în loc să
mă îndrept direct acolo.
Faptul că metoda de a ajunge la este mai importantă
decât a ajunge la, că a ajunge la se poate doar într-un fel, că fără un cum ajungi la, nu poți fi la, ne împiedică efectiv 58
să fim acolo unde dorim. Pentru că nu credem. Nu credem în metodă, nu credem că putem.
Vrem să credem în metodă, pentru că metoda, acest cum ține de noi, noi o facem așa, noi suntem așa, noi determinăm asta, noi deținem controlul. Avem senzația că
noi suntem făcătorii acelui ceva. Dacă doar mă "duc"
direct la rezultat, parcă nu am făcut nimic, parcă nu eu sunt cel care a făcut asta. Și se pare că în profunzime asta ne interesează cel mai mult, noi să fim cei care provoacă, dar într-un fel în care să simțim asta, să avem senzația că
noi o facem. Deci nu ne interesează la modul obiectiv să
determinăm, ci să avem "senzația" că determinăm "așa cum" vrem noi. De multe ori determinăm lucruri fără să
vrem, dar asta nu numai că nu ne satisface pentru că nu am văzut/urmărit cum l-am făcut, dar de multe ori și negăm pentru că nu ne convine rezultatul. Adesea ne deresponsabilizăm de rezultat, dar niciodată de "cum", de
"felul" nostru de a ajunge la acel rezultat. Dacă, să zicem, că rezultatul nu este cum ne-am dorit, atunci de vină
pentru asta este orice altceva sau cineva, dar nu cum am procedat noi. Asta vom apăra până în pânzele albe și împotriva oricăror evidențe.
Ne raportăm la posibilitatea de a fi prin "cum este posibil?", prin "cum ajunge să fie posibil?" – prin calea către și eventual o cale înțeleasă, controlată
comprehensiv de noi. Ori o metodă oarecare, pentru a determina un rezultat anume, depinde de controlarea tuturor variabilelor, ceea ce este imposibil. Este imposibil să știm toate posibilitățile de variație a unei mulțimi (poate infinite) de factori determinanți în rezultatul respectiv. Ne depășește. Ce ține de noi este să "vedem"
rezultatul, dorit sau nedorit. Asta poate să facă numai întregul, numai universul sau cum vrem să-i spunem (Sf.
Duh, Divinitatea etc.). Numai acesta poate ști tot ce trebuie pentru a se "aranja" lucrurile în felul acela. Noi nu putem ști decât ce ne dorim, nu cum să aranjăm lucrurile 59
infinite pentru a se potrivi rezultatului dorit. Asta numai ceva mai mare decât noi poate, numai întregul, universul, Ființa infinită, Sf. Duh etc. Este necesar să deleg acest lucru cuiva sau la ceva care știe totul. Eu nu voi ști niciodată totul. Dacă aș avea vreo putere aș încurca treburile în univers. Atotputința este necesară împreună
cu atotștiința. Mie îmi rămâne să știu exact ce îmi doresc.
Atât.
Dar să vedem mai departe cum poate acest "cum" să
blocheze "tehnica credinței".
În primul rând este important să observăm o discriminare aici între ceea ce ne dorim și ceea ce nu ne dorim.
De exemplu, dacă nu ne dorim boală, moarte, sărăcie, ghinion etc. etc., atunci noi nu suntem interesați, în mod firesc, de procedeul de a ajunge la acestea, ci de procedeul de a le evita. Dar pornim de la premisa că
acestea nu sunt doar posibile, nu doar probabile, ci sunt certe. Adică ne situăm, ne imaginăm în "realitatea" lor. Nu le punem sub semnul întrebării. Ne imaginăm cum ne-am simți, de exemplu, cum ne-am simți facă am avea cutare boală. Am simți asta și ailaltă, așa cum ne imaginăm noi boala. Avem senzații concrete în corp. Aceste senzații determină la rândul lor alte senzații mai mult sau mai puțin apropiate de cum decurge boala în imaginaţia noastră, dependent de memoria experiențelor noastre sau a ce am văzut sau auzit de la alții, în mod conștient sau inconștient. Apare deci boala ca fapt concret. Până să
apară însă această boală sau ghinion sau orice altceva nedorit, ne zbatem să găsim o cale, o tehnică eficientă, adică credibilă pentru noi, ca să facem să nu se întâmple asta. Cercetarea și încercarea oricăror mijloace nu ne vor apăra însă de rezultat. Rezultatul îl simțim deja și asta îl aduce la realitate, pentru că îl credem cu tot cugetul și cu tot corpul, cu toate cele cinci simțuri. Dacă eu fac un test și aflu că am o infecție și îmi imaginez sau îmi apare în minte imaginea infecției sau a unui infectat și intru (mă
60
întrupez) în acea imagine și experimentez "empatic"
senzații similare, voi dezvolta infecția. Dacă nu știu de infecție, nu mă infectez. De cele mai multe ori nu este nevoie de test, este suficient să știu că există un agent care mă poate infecta și mă infectez, pentru că acest
"poate" îl iau ca cert.
Dacă, de exemplu, am repulsie de gândaci numai dacă îmi imaginez cum arată, deja încep să am senzații de mâncărime pe piele, îi și văd și simt cum umblă pe pielea mea. Foarte posibil ca acest lucru să-mi creeze iritații pe piele. Nu-mi pun problema "cum" au ajuns acolo.
Când Nu dorim ceva, nu ne punem problema cum se poate ajunge acolo, ne situăm deja în certitudinea realității respective, adică privim și trăim totul din acea perspectivă. La întrebarea "cum crezi că se poate întâmpla asta?", răspunsul va fi cel puțin "nu știu cum, dar se poate întâmpla…" – adică nu contează "cum" se poate, e clar că
se poate. Parca din start, dacă nu mi-l doresc, capătă
valență de posibil, de probabil, de cert în funcție de intensitatea nedorinţei mele, de intensitatea de a îl respinge. Cu cât crește această intensitate, cu atât cred mai mult în realitatea acestuia, cu atât am o mai mare certitudine în el, cu atât frica mea este mai mare – adică
credința mea în realitatea lui. Și astfel, orice exemple faptice, argumente raționale, orice evidențe nu au putere.
În cel mai bun caz, în asemenea situații, răspunsul va fi
"știu ce zici… văd că…, dar totuși…". Acel "totuși" este dat de cramponarea fanatică în credința fricii. Cramponarea nu este ideatică și rațională, ci senzorială. Câtă vreme el privește din imaginea horror în care stă, va simți prin cele cinci simțuri că aia este realitatea și o va trăi ca atare –
de fapt, faptul că o trăiește devine pentru el realitate, o perpetuează.
Interesant este că dacă îl întrebăm pe acesta "cum faci să
se întâmple/simți asta?", adică dacă îl orientăm spre procedeu, spre tehnică, spre a pândi procesul de devenire 61
a lucrului respectiv, observăm că se blochează rezultatul.
În cazul în care se "lasă ispitit" de a face acest lucru, de a se axa pe mijlocul de a "produce" sau de a urmări pas cu pas "cum" se produce fenomenul respectiv, el iese din starea, din imaginea respectivă. Se dezîntrupează și astfel nu mai aduce la realitate fenomenul. Gândește la el, nu din el. Mai mult, gândește la "cum" se petrece, fiind blocat aici…
Când pândim ceva, colapsăm unda în particulă – ca în celebrul experiment din fizica cuantică, efectul de martor.
Acest experiment arată cum putem bloca un fenomen care ar decurge "natural" fără atenția noastră, dar și influența noastră asupra acestui "natural".
Este deci foarte clar ce este eficient, în ce constă credința.
Frica ne arată operativ asta. Eficiența fricii în a transforma în realitate tot ceea ce crede a fost observat de-a lungul timpului. De ce îți este frică nu scapi, pentru că puterea credinței este mare în frică, în frică ai certitudini, nu îndoieli. Și nici nu încerci să le demontezi, dincontră, încerci să le argumentezi oricum, chiar și irațional.
Pornești de la faptul că realitatea din frică nu trebuie argumentată, demonstrată pentru a se produce. Ea se produce oricum, explicația nu contează atâta vreme cât eu o simt.
Întorcându-ne la comparația noastră, vom observa că
atunci când ne dorim neapărat un lucru oarecare, ne poziționăm exact pe dos.
Cum este posibil asta?
Cum să fac ca să?
Ne gândim, ne preocupăm de mijloacele de a atinge ce ne dorim. Suntem pe drum, nu la destinație. Dar orice mijloace am imagina în vederea atingerii dorinței, nu avem certitudinea că acestea vor conduce cu siguranță la acel rezultat. Și vom rula scenarii, simulări cât de mult putem pentru a fi siguri că găsim cea mai bună, sigură
cale către rezultat. Lucrul acesta este imposibil. Chiar 62
dacă ar fi posibil, s-ar întâmpla după o mulțime de scenarii posibile, ceea ce ar lua atât de mult timp și resurse, încât rezultatul nu ar mai putea fi atins. Deci, când suntem atenți la drum, rămânem în drum. Dacă de exemplu suntem atenți la pușcă când tragem cu ea, ratăm ținta.
Este necesar să ne uităm la țintă. Când tragem cu arcul, la fel, ne uităm la țintă, unde dorim să ajungă săgeata, o vedem acolo, nu ne uităm la săgeată, cum se duce ea la țintă. La fel, atunci când aruncăm cu cuțitul. Nu conducem cuțitul (sau pietricica sau orice altceva) până la țintă, ci îl aruncăm uitându-ne unde vrem să ajungă, nu urmărim cum va ajunge acolo. Nu ne transformăm în galerie, în suporteri să îl "susținem", să îl încurajăm să ajungă la final, ca nu cumva să se piardă pe parcurs, ca și când, dacă noi nu-l mai susținem cu atenția și intenția noastră
constantă (hai-hai-hai), nu ar mai ajunge acolo odată ce a pornit pe traseu.
"Ispita" că eu mă împotrivesc răului (nedoritului) sau că
eu determin binele (doritul), mă face să mă axez pe procedură, pe cum. În frică am văzut că nu are nicio eficiență, dar nici în realizarea dorințelor. Voi rămâne tot pe drumuri și nu voi ajunge niciodată la destinație.
Când ne este frică, ne situăm deja la destinație. De aceea are eficiență. Dacă pornim la drum, piere eficiența. Aici este similar. Dacă nu ne aflăm direct în situația dorită, exact ca în frică, imaginându-ne că suntem în situația respectivă, "empatizând" cu ea, trăind senzațiile ca și când aș fi "bolnav", ca și când aș păți acel lucru cu toate simțurile, atunci nu se va întâmpla nimic din ce îmi doresc.
Forțarea voinței este intenție sterilă, adică este încordare intelectuală și musculară. Atât. Nu determină decât eventual un vas de sânge spart undeva în corp sau un cârcel sau febră musculară sau oboseală, frustrare și disperare. Dar asta simțim că ține de noi și suntem și educați să o dezvoltăm, să o întărim…
Perfect…
63
Revenind la eficiența credinței, este de reținut că simțurile care conduc la realitate, la simțirea întrupării sunt cele kinestezice, olfactive și gustative. Vizualul are rolul de a favoriza senzațiile acestora, dar în sine însuși este insuficient. Similar este și cu auzul. Într-un vis, de exemplu, atâta vreme cât se derulează la nivel pur vizual și auditiv, rămâne la nivel de vis. Dacă visez că mă piș, dar nu am senzația kinestezică de pișare, nu se va petrece în realitate. Dacă o am, ghici ce? Mă voi pișa pe mine la propriu. De ce? Pentru că mă simt în visul respectiv efectiv în realitate tocmai datorită acestei simţiri senzoriale.
Văzul și auzul sunt insuficient de credibile. Sunt necesare simțurile directe, de aproape (tactil, gust și miros).
Mirosul este capacitatea de a "atinge" ceva aflat la distanță, este un mod de a face aproape ce este departe.
Mă orientează către, pentru că "ating" cumva acel ceva spre care îmi doresc să mă îndrept. Simt că îl am în față.
Vizualul este un ordonator a ce este de atins și trăit, dar nu este trăire în sine, nu conduce la întrupare. Este necesar ca acesta să favorizeze prin decorul său auzul ciripitului, atingerea vântului, parfumul florilor, gustul cireșelor.
De asemenea, este de reținut că poziționarea față de metodă, de instrument, de mijloc este una obiectuală. Nu tind să mă întrupez în instrument, ci îl manipulez. Asta îmi dă senzația că îl controlez, dar paradoxal nu simt că îl am, că sunt în el. Nu sunt pe cale, sunt alături sau suspendat undeva deasupra ei, nu simt că pășesc. Și chiar în cazul în care simt că sunt pe cale, asta mă va face sa fiu mereu pe cale, mereu pe drum. În cazul în care scopul meu este călătoria în sine, este bine. Dar dacă, călătoria este un mijloc de a ajunge undeva, atunci aceasta nu mă va conduce niciodată acolo, ci voi rămâne mereu pe drum.
Este ca atunci când vreau să ating orizontul, dar merg către el pe drum. Simt că sunt pe drum, dar cu fiecare pas făcut către orizont, acesta se va depărta de mine în 64
aceeași măsură. Atingerea orizontului va rămâne un scop imposibil de atins și cu cât fac eforturi mai mari, cu atât mi se va demonstra efectiv imposibilitatea atingerii acestuia.
De reținut de aici este că demonstrarea, fie a posibilității unui lucru oarecare, fie a realizării lui printr-o metodă
"viabilă" este o capcană care ne blochează eficiența.
Rămânem blocați în gândirea la cum facem sau în disperare. Și fie insistăm în pofida oricăror rateuri pentru că asta putem și știm, fie ne resemnăm că nu putem și ne frustrăm… că și asta putem.
Concluzia este că avem de învățat de la eficiența fricii. Ea este modelul credinței, este adevărat că pe negativ, pe ce nu ne dorim.
Dacă ne dorim siguranță, să ne închipuim concret ce înseamnă asta pentru noi, nu vag, doar ca idee. Să o vedem concret, așa cum vedem nesiguranța prin pericole imaginate concret. Să nu căutăm să ajungem în siguranță
pentru că nu vom reuși decât eventual pentru scurte și rare perioade, pentru că tot așa se întâmplă și când căutăm să nu ne simțim în nesiguranță. Nu vom reuși.
Vom rămâne într-o perpetuă căutare. Asta și înseamnă
starea de anxietate – cum să fac să nu… un efort intelectual și o încordare musculară să evit ceea ce văd și simt ca amenințător.
Și tot așa cum nicio procedură, metodă și demonstrație de a evita starea nu este suficientă în raport cu ce simt în stare, tot așa nicio metodă și nicio demonstrație nu este suficientă pentru a mă convinge de posibilitatea, de realizarea stării în care îmi doresc să fiu, decât a mă vedea în starea respectivă.
Pentru asta este necesar să facem ceea ce facem spontan în frică. Să ne imaginăm în detaliu starea respectivă, să
punem scena și să facem scenariul. Apoi vom juca rolul pe care îl dorim, rolul de care suntem atraşi în piesa 65
respectivă. Detaliile piesei vor favoriza și resimțiri concrete la nivel kinestezic de exemplu. În felul ăsta intrăm în rol, așa cum în frică intrăm în rolul victimei.
Întrebări, precum "Ce se petrece?", "Ce vezi, ce simți concret când ești (te vezi) acolo?, te mențin în starea respectivă, o trăiești. Pe când întrebări, precum "Cum…?", te scot din stare, te dezîntrupează.
Când te vezi acolo și simți, vei fi acolo și vei simți, trăi asta. Când vei vrea să știi cum să ajungi acolo, vei rămâne în cum, pe drum(uri)...
Chiar și după cele arătate mai sus, cineva ar putea să
întrebe "Dar cum să fac asta? Cum să nu mai fiu în "cum"?
Cum se face să nu mai faci…?"
Să luăm un exemplu concret…
"Ce îți dorești?
Să fiu fericit.
Ce este asta mai concret? Ce ai simți dacă ai fi fericit?
Cum îți închipui tu asta? Poți să-ți închipui măcar?"
Dacă începem să ne închipuim punând chiar accent pe detalii (acțiuni, dialoguri, scenografie, senzații tactile etc.), atunci este posibil să ne apropiem de ceva concret și să vedem ce simțim, ce trăim. După aceea putem să
spunem dacă ne dorim asta. Dacă da, atunci vom continua să facem asta pentru simplul fapt că o trăim. Dacă vedem că nu simțim, trăim mare lucru din ce ne închipuim, tot rezolvăm ceva. Nu ne mai dorim acel lucru. Câștigul este că nu ne mai frustrăm că nu dobândim, că nu ajungem la acel ceva. Dacă îl trăim, ne simțim ca atare, trăim "acea fericire" conform propriilor noștri termeni. Deci nu ne mai situăm în lipsa împlinirii rezultatului (nu mai dorim din lipsă, din afara dorinței), pentru că îi trăim efectele prin senzațiile concrete pe care le simțim cu cele cinci simțuri.
66
Asta înseamnă a crede că mi s-a împlinit rugăciunea după
ce am făcut-o.
Asta înseamnă a mă ruga pace și nu pentru pace. Mă
situez în pace și simt pacea când mă rog pace. Dacă mă
rog pentru pace, mă situez în afara păcii și simt lipsa ei.
În plus, mă gândesc "cum" este ea posibilă în condițiile actuale care sunt atât de evident împotriva unui astfel de rezultat.
Exista un prag, să-i spunem "senzorial" al intensității simţirii respective pentru ca ceea ce mă rog, ce îmi imaginez să poată fi întrupat. Acesta este intensitatea senzorială suficientă pentru a crede că lucrul ăla este real.
Așa cum o persoană cu fobie de gândaci îi simte pe piele numai la gândul lor, numai la imaginea creată în minte.
Cheia este aplecarea pe detalii: descrierea scenei, piesei respective (să zicem a păcii).
Ce se petrece în detaliu în scena aia?
Care sunt protagoniștii? Cum arată?
Locul respectiv cum arată?
Eu ce fac acolo?
Ceilalți (dacă există în piesă) ce fac?
Ce văd?
Ce aud?
Ce miros?
Ce gust simt în gură?
Ce simt în corp, pe corp…?
Deci dacă mă aplec asupra detaliilor la cum să fac sau să
nu fac să ajung acolo, nu se întâmplă nimic.
Frica ne învață că dacă ne concentrăm pe cum să facem să nu ajungem acolo, nu vom reuși.
La întrebarea noastră "Cum se poate asta?", raportându-ne la experiența noastră (oricât de vastă ar fi, tot insignifiantă în comparație cu posibilul universal) sau a altora (la fel de limitată în comparație cu posibilul în 67
genere – acest lucru este dovedit de istoria științei), va decurge automat reacția "nu cred că se poate…"
18. Hiperintenția din așteptare (fenomenul "când") Hiperintenția este o forțare a unui eveniment dorit sau o respingere a unuia nedorit. Așteptarea se referă la direcționarea atenției către un moment aflat pe linearitatea temporală – "când".
"Când" este momentul din timp pândit a se produce. Vrem să știm când se produce evenimentul dorit.
Când nu îl dorim, când îl respingem, acest "când" îl resimțim ca apărând, ca venind acum sau "în orice moment", îl resimțim ca iminent. Nu îl așteptăm, ci îl pândim cu atenția, cu gândul să nu vină, să-l ținem în loc, atunci când se ivește la orizont. Suntem siguri că o să
apară, nu avem îndoieli. Nu știm de unde și cum, pentru că poate veni de oriunde și oricum. Deci, evenimentul nedorit are această libertate de a veni de oriunde (pe orice cale) și oricum (în orice fel). Dar când? Uite acum, în orice moment. Mă simt ca și cum se îndreaptă deja către mine.
Mă pregătesc să-l întâmpin cu război, cu apărare.
Iată încă ceva de învățat din eficacitatea și eficiența credinței din frică.
"Cum", "de unde" și "când" sunt instrumentele care pot scădea sau bloca realizarea dorinței. De asemenea, ele pot fi instrumente care pot crea disfuncții și în eficiența fricii.
Dacă ne axăm cu seriozitate pe ele în frică, aceasta își pierde din putere, din credință.
Dar dacă în dorință le lăsăm deoparte, le lăsăm libere așa cum facem de obicei în frică, puterea de realizare, de întrupare a dorinței crește.
Mai concret, dacă nu ne preocupăm de "cum", "de unde"
și "când" va apărea sau se va realiza dorința, ci ne 68
așteptăm să apară oricum (în orice fel, logic sau nu, realist sau nu), de oriunde (din orice direcție, pe orice cale –
aceasta este foarte legată de "cum") și oricând (nu contează momentul, dar îl resimt ca iminent), atunci gradul de credință și, în consecință, puterea de realizare a dorințe crește.
Așa cum în frică (anxietate mai precis), sunt pregătit cu toată ființa mea să întâmpin cu respingere venirea a ceea ce cu certitudine gândesc și simt că vine spre mine, înarmat cu suficientă ură, ca emoție care-mi furnizează
multă energie pentru apărare (energie care, culmea, alimentează chiar puterea de a se realiza, manifesta nedoritul), tot așa pot cu toată ființa mea să întâmpin cu mulțumire, cu recunoștință, cu bucurie deplină (emoții care alimentează cu energie manifestarea dorinței) ceea ce gândesc și simt concret că vine spre mine oricum/de oriunde și oricând. Și să fac asta fără a mă preocupa de modalitățile (cum) logice, realiste. Să nu zic, să nu consider că "n-are cum/de unde…", "păi și când…?", ci, ca în frică, să le consider posibile, probabile, certe, fără a verifica asta. Să las această "posibilitate" în voia universului (Dumnezeu, Sfântul Duh, Krishna, Tao, după
caz…), a sorții și, de asemenea, să nu stau să verific (când) din moment în moment "dacă" s-a realizat sau să
mă întreb mereu "dar când" se va întâmpla, ci a permite acestor dorințe, posibile realități să se manifeste când vor ele, să nu le impun, să nu le forțez să apară – adică să le las libere. Și făcând astfel, nu voi mai fi (pre)ocupat cu unde, cum, când, ci, fără să mă întreb despre acesta, voi trăi ca în frică (anxietate) ca și când se întâmplă chiar acum sau se poate întâmpla oricând, fără nicio logică, dar cu imaginea clară a "faptului" și cu emoția corespunzătoare pe care o trăiesc firesc la simțirea realizării acestuia cu toate simțurile mele, cu toată ființa mea.
69
19. Diferența dintre dorința din lipsă, dintre nu vreau și vreau
Ceea ce se numește de obicei "falsa dorință" este cea a egoului, adică a protectorului, a acelui construct din programe automate care te apără. Aceasta provine din prevenție, din frică, din nu vreau, nu din ce vreau – vine din Nu (din lipsă), nu din Da. De aceea nu are putere. Are doar forță de împotrivire, ca să ne folosim de limbajul lui Hawkins. Ori la Dumnezeu toate sunt Da.
Ceea ce vine de la ceea ce se numește "suflet" este dorința adevărată, autentică, vreaul adevărat. Adică unde spun eu Da. Ce mă împlinește, mă bucură, nu ce mă apără, mă
ține în siguranță de... amenințare (de a Nu fi nimicit).
Întrebarea ajutătoare ar fi:
De ce sunt aici?
Pentru că vreau aici sau pentru că nu vreau acolo?
Chiar îmi doresc să mă duc acolo, mă atrage acolo sau nu-mi place aici, vreau doar să scap de aici?
Sper că fiind acolo să obțin o satisfacție la frustrarea pe care o simt, o umplere de golul pe care îl simt, la lipsă sau mă revărs într-acolo din preaplin, din plinătatea dorinței?
Egoul apară și "rezolvă" problema prin Nu, prin ferire și umplere.
Sufletul prin simțirea plinătății în încredințare…
Ca să înțelegem mai bine, putem apela la noțiunile de putere și forță ale lui Hawkins.
Forța (sub 200) este mult mai slabă decât puterea (peste 200).
Frica (100) și dorința din lipsă (125) au o energie prea mică în comparație cu acceptarea (350+) sau bucuria (570+).
În pofida uriașei credințe din frică, emoția (energia) fricii ("frecvența" de 100) este prea mică și astfel eficiența acesteia este mică. Dorința din lipsă are energie mai mare 70
decât frica, dar este lipsită de credință sau credința este extrem de mică. De aceea, aceasta este ineficientă în comparație cu frica.
În schimb, aceeași credință sau chiar jumătate din credința prezentă în frică, alimentată de energia bucuriei, creează "minuni".
Hristos spunea să "te înfășori în dorință ca bucuria ta să
fie deplină", pentru că puterea de manifestare a bucuriei este uriașă chiar la credință puțină. Bucuria este la 570+
pe scala conștiinței umane. Sfinții făcători de minuni au calibrat în medie la 580, după măsurătorile lui Hawkins.
Ideea este cea pe care a spus-o Hristos. Anume că
puțintică credință, cât un bob de muștar plus bucurie deplină este "formula" pentru a muta munții.
Pentru credință este necesară încrederea, încredințarea, cedarea controlului, iar pentru bucurie este necesară
mulțumirea, prețuirea, recunoștința a ceea ce simți că ai, că trăiești deja.
20. Despre a cere sau a cerși/impune
"Toate lucrurile pe care le veți cere sincer și direct [...] din interiorul numelui Meu, le veți primi. Până acum, nu ați făcut acest lucru.
Cereți fără motiv ascuns și înconjurați-vă de răspunsul pe care-l doriți. Învăluiţi-vă de ceea ce doriți, pentru ca bucuria voastră să fie deplină" (Ioan, 16, 23-24) A "mă învălui", înseamnă a "privi" din finalul împlinirii dorinței cu toate sau cu cât mai multe simțuri, astfel încât să mă întrupez în ea, în faptul împlinirii ei. În momentul în care fac asta, pot să văd dacă împlinirea dorinței îmi aduce bucuria pe care o sper. Nu putem ști dacă un eveniment oarecare ne va provoca un anume sentiment sau emoție. De aceea, prorociile se referă la evenimente, 71
la ce (ni) SE întâmplă, nu la ce vom gândi, la cum vom reacţiona și în niciun caz la ce vom simți.
Adeseori spunem că dacă se va întâmpla un anumit eveniment, de exemplu moartea mamei, vom fi devastați (vom simți ceva anume într-o intensitate anume), în timp ce dacă ar muri tatăl nu vom simți mare lucru. Și tot adeseori ceea ce simțim în acele momente ne ia prin surprindere, uimindu-ne – cât pot să plâng la tata, pe care nu îl iubesc atâta sau de ce nu simt la mama "dezastrul"
pe care îl așteptam, că doar o iubesc atâta.
Oare ne cunoaștem? Știm cu adevărat ce ne dorim, "ce ne" bucură? Sau doar știm ce credem că "ne aduce"
bucurie?
Problema este că știu ce "mă bucură" în momentul în care
"mă bucur" de ceva atunci când mă aflu "în fața acestuia".
Știu că ieri m-am bucurat de cutare lucru, să fac cutare lucru etc. Nu știu dacă azi "în fața aceluiași lucru" voi simți la fel, nu știu dacă mâine. Cred, bazându-mă pe experiența trecută, sper eventual "să-mi aducă" aceeași bucurie, dar nu știu.
Când spun că "eu mă bucur de…", pare a fi vorba cumva despre ceva ce fac eu – eu sunt responsabil de producerea bucuriei, simţirii respective. Când spun că ceva "îmi aduce bucurie", pare a fi vorba despre faptul că acel ceva (experiența avută, posesia acelui lucru etc.) este responsabil de producerea bucuriei, simţirii intenționate.
Dacă eu îmi propun ca mâine la o anumită oră să mă
bucur, reușesc să o fac?
Dacă eu cred că mâine când voi avea acea experiență sau acel lucru care cred că îmi va aduce bucuria, simțirea intenționată, voi trăi într-adevăr ceea ce sper?
Poate da, poate nu, poate mai puțin, poate mai mult din ce cred, sper, intenționez acum. Parcă nu ține nici de intenția mea, nici de lucrul, experiența în sine, nici de amândouă la un loc. Intenția mea nu fabrică bucuria, iar lucrul, experiența în sine nu este o căruță care cară
72
bucurie, din care eu pot lua cât doresc din ea. Îmi scapă
total.
Dar oare eu știu ce este aia bucurie? Am simțit-o?
Dacă da, atunci măcar știu "cum se simte" asta. Probabil fiecare a simțit așa ceva cât de puțin sau rar în viață.
Problema este că atunci când a trăit-o, a fost într-un context, legat de ceva ce "făcea" sau "avea". Și astfel, a legat-o de acel a face sau făcut în general sau de acel lucru avut sau de a avea în general. A condiționat-o de acțiune sau de o deținere, posesie a unui lucru sau persoane. Sunt fericit, bucuros doar dacă fac cutare lucru sau am cutare lucru și/sau pe cutare. Toate aceste condiționări sunt, deci, în mintea mea mijloace, instrumente prin care eu cred că produc sau primesc, dobândesc acea simțire, bucurie. Și ajung în felul ăsta să
îmi doresc aceste mijloace, aceste proceduri prin care cred că voi simți bucurie, fericire, împlinire etc., mai mult decât simțirea ca atare. Uneori, dacă simțirea "vine" altfel decât prin aceste "căi" este refuzată, parcă este ilicită.
De exemplu, sunt trist, că am pierdut ceva sau pe cineva și în timp ce mă uit la un copil care râde sau văd un fir de iarbă verde, simt cum în mine se "ivește" bucurie. Păi, nu este momentul. Acum și-a găsit? Așa? Eu acum sunt trist, nu am timp de asta. Și ce ar însemna asta? Că nu îmi pasă
de ce am pierdut? Sunt confuz… Simțirile astea, ca bucurie, tristețe etc., "trebuie să" aibă și ele o coerență, un determinant clar, cutare lucru, situație provoacă
tristețe, cutare lucru bucurie etc. Trebuie să fie adecvat, nu inadecvat. Adecvat și inadecvat la ce? La situație, la acțiune, la intenție? Adecvat aici înseamnă nu liber. Nu râzi când îți vine, ci când este cazul. Razi și tu la o glumă, că de astea sunt spuse, ăsta este rostul lor, să provoace râs, nu râzi la înmormântare, asta este greșit, inadecvat.
Trebuie să găsim mijloacele prin care să determinăm să
simțim corespunzător situației. Acum este cazul să
plângem și este necesar pentru asta să simțim tristețe.
73
Așa este decent. Acum este cazul să râdem, deci trebuie să facem ceva să ne veselim, este indecent să fim posaci.
Deci trebuie să găsim butoanele astea pentru provocarea simţirii, cum ar fi gândire pozitivă, anumite activități, dobândirea anumitor lucruri, persoane. Întrebarea "ce te face pe tine fericit, ce te bucură sau ce te întristează?" se referă la determinismul, controlul simţirii. În felul ăsta mijloacele de control, de "cauzalitate" a simțirilor, cum este bucuria, sunt vizate mai mult decât simțirea, bucuria în sine. Și uite așa apare o separare între "ce îmi doresc cu adevărat" (cum ar fi bucuria în sine sau alt lucru dorit pentru el însuși, nu pentru ce ar putea aduce) și ce doresc pentru a ajunge la asta, mijloacele de a o dobândi – să
numim asta "ceea ce îmi doresc în mod fals".
Ce cer? Dorința adevărată sau dorința falsă?
A cere în mod "sincer și direct… fără motiv ascuns", înseamnă a cere "dorința adevărată" – lucrul sau acțiunea însăși pentru ea în sine, nu pentru altceva, "ascuns".
A nu face asta, a cere cu motiv ascuns, înseamnă a cere un mijloc prin care eu cred că mă poate duce la adevărata dorință. Deci nu îmi exprim cererea a ce îmi doresc, ci cer, impun un așa prin care să dobândesc ce îmi doresc.
Dar înainte de asta este necesar să văd dacă într-adevăr îmi doresc acel lucru (chiar și ascuns) sau doar vreau să
scap de un altul – adică motivul este o frică, un nu vreau.
De exemplu, eu spun că vreau, îmi doresc să fiu fericit.
Dacă mă întreb cum definesc asta, cum arată această
fericire, atunci cel mai probabil o voi defini prin negații –
să nu mai simt asta, să scap de ailaltă etc. etc. În acest caz, eu nu îmi doresc, vreau ceva, nu e un Da spus la ceva, ci este un Nu spus la altceva, este o împotrivire la acesta. Ceea ce voi simți este aceasta împotrivire, care culmea, mă apropie de ceea ce mă împotrivesc. Pentru că
atunci când mă împotrivesc, acord atenție și implicit importanță la ce nu vreau și astfel alimentez cu energie și putere de realizare. Deci, în cazul ăsta avem de a face cu 74
o frică (nu doresc, nu vreau) camuflată sub o "falsă"
dorință – ceea ce cer sunt mijloace de a scăpa de asta (de ce nu doresc/vreau).
În cazul în care dorința nu ascunde o frică, atunci ea este directă, nu are motiv ascuns. Însă, în aceeași măsură este necesar să nu ne orientăm spre mijloacele de a o atinge, să nu le cerem, impunem pe acestea, ci să o cerem direct pe ea și să lăsăm mijloacele prin care o primim în grija universului, Sfântului Duh etc., să nu ne pese de "cum" se va întâmpla asta.
Primul pas este, deci, să știm ce cerem. Pentru asta este necesar să aflăm care sunt de fapt dorințele noastre
"adevărate".
Care este cea mai adâncă dorință – acel lucru sau acțiune, experiență etc. pe care îl/o/le vrem doar pentru el/ea/ei/ele?
Cum ne dăm seama de ce dorim cu adevărat?
O metodă ar putea fi cea a autointerogației, adică o reflexivitate.
Să spunem că într-o primă fază afirm că îmi doresc să
reușesc să fac, să realizez ceva "măreț". Aceasta dorință
este destul de vagă, nu este ceva concret, deci nici nu poate fi realizată dacă nu este imaginabilă. Dorința trebuie cel puțin să poată fi imaginată. De aceea trebuie să mă
întreb ce anume realizare ar putea să aibă pentru mine atributul de măreț. Să zicem că găsesc acest atribut în a mi se decerna premiul Nobel. Bun. Acum este necesar să
mă imaginez în situația respectivă, ca și când am obținut deja premiul Nobel, că sunt la decernare, să îmi imaginez în detaliu filmul, să intru în rolul respectiv și să "văd" ce simt efectiv din acel rol. Ce simt concret fiind acolo în situația aia? Simt că este suficient că sunt acolo și am primit premiul sau aștept ceva de la asta? Dacă simt că
este suficient, atunci înseamnă că într-adevăr asta este dorința mea adevărată, să primesc premiul Nobel. Punct.
Nu mai doresc altceva de la asta. Dacă nu simt că este 75
suficient, ci aștept să fiu apreciat, înseamnă că eu îmi doresc să fiu apreciat, iar primirea premiului Nobel este doar un mijloc prin care eu cred, sper că pot obține ce îmi doresc de fapt. Putem merge și mai departe. Ce înseamnă
pentru mine să fiu apreciat? Cum aș descrie asta? Prin ce fapte, gesturi, vorbe? Din partea cui? După ce am "definit"
aprecierea în acest fel descriptiv și care poate fi "pus în scenă", merg la pasul următor făcând ce am făcut anterior
– creez filmul în detaliu în imaginație și intru în rol pentru a vedea ce și cum se simte aprecierea. Apoi observ dacă
sunt mulțumit cu aprecierea, dacă este suficientă. Dacă
este suficientă, înseamnă că eu îmi doresc să fiu apreciat și consider că pot obține aprecierea sau nota maximă de apreciere doar luând premiul Nobel. O condiționez de acest mijloc. Dacă, însă, aștept altceva, nu voi simți că
este suficient, ci mă voi simți dezumflat, gol(it) de sens.
Dar ce pot să aștept mai mult? Ce simt că mai trebuie să
simt că este suficient? Să mă simt zeu? Să mă simt adorat? Ce înseamnă să fii zeu concret? Cum se simte descriptiv zeitatea? Cum se simte adorarea? Prin ce gesturi, vorbe etc.? Dacă pot face această definire, descriere pentru a o putea imagina, atunci o pun în scenă
și fac ce am făcut anterior. La fel, este suficient să mă
simt adorat că sunt zeu? Este suficient să simt ce simte un zeu? Dacă da, asta e dorința. Dacă nu, atunci ce vreau, doresc eu cu adorarea, cu a fi zeu? Ce urmăresc de fapt să obțin, "să cumpăr"? Ce aștept mai mult? Oare dragoste? Dacă da, ce e aia? Să mă simt dorit, vrut necondiționat? Cum o definesc, descriu așa cum mi-o doresc eu? După ce o definesc prin ce simt eu și ce fac, spun alții pot pune în scenă piesa… Este posibil ca în cazul dragostei definite ca ceva gratuit și necondiționat să intre în contradicție cu toate condiționările mele anterioare, ca mijloace de a o obține, a o determina. Pentru că dacă o pot determina, de exemplu, prin apreciere obținută prin premiul Nobel și apoi prin divinizare și adorare, înseamnă
76
că este condiționată de aceste mijloace și deci nu este dragoste
conform
definiției
(necondiționată).
În
consecință, chiar dacă pot imagina filmul și intru în rol, în pofida faptului că celelalte personaje din film se vor comporta corespunzător, ca și cum m-ar iubi, eu nu o să
simt asta. Pot să simt altceva, dar nu căldura dragostei necondiționate. Se pare că puterea credinței, ca și a imaginației are o limită aici – la dragoste, iubire, libertate, încredere și chiar credința însăși. Credința are putere doar asupra faptelor, acțiunilor, posibilităților, evenimentelor, lucrurilor, pe scurt asupra lui "a face" și "a avea". Pot să
mut munții, să fac să-mi crească o mână, să câștig ceva, dar nu pot să creez bucurie, dragoste, o simțire oarecare prin credință. Bucuria însăși este necesară pentru a crea, a aduce în manifestare aceste lucruri ca mutarea munților, dacă învăluindu-mă în dorință (întrupându-mă în rolul a ceea ce zic că doresc să se întâmple sau să mă aflu în fața a ceea ce vreau să am), aceasta apare. Dacă ea nu apare, dacă dorința imaginată nu aduce bucuria deplină
(suficientul, împlinirea, e bine așa cum e), atunci nu se produce nimic.
Pentru ca bucuria să poată apărea, este necesar ca dorința să fie adevărată, adică să fie suficientă în sine, nu să fie mijloc pentru altceva (altă dorință), cu atât mai mult să
nu fie o camuflare pentru o frică, un nu vreau, o ne-dorință (un nu doresc asta).
Până acum am vorbit despre ce înseamnă a cere "sincer și direct… fără motiv ascuns" și a ne "învălui în/de ceea de dorim pentru ca bucuria noastră să fie deplină".
În continuare, voi vorbi de ceva mult mai puțin evident.
Voi aborda ce înseamnă a cere "din interiorul Numelui Meu".
Care este diferența între a cere din interiorul Numelui Său și a cere din afara acestuia?
77
Când mă situez în acest centru, mă aflu într-un centru de libertate. Sunt liber. Numele este "Eu Sunt". Indiferent unde, cum, când, atâta vreme cât eu sunt, eu sunt și nu pot decât să fiu în acel "moment" și "loc", indiferent de
"moment" și "loc". Dacă nu sunt, atunci nu se mai pune nicio problemă, nici măcar cea de a fi în sine, nemaivorbind despre unde, cum, când. Când eu sunt, eu sunt și nicăieri și nicicând, dar și undeva, cândva. Nu contează. Nu depind de astea. Este ceva absolut necondiționat. Deci baza, fundamentul este "Eu Sunt".
Asta este un dat fundamental. Cumva îmi este "dat"
(formulat impropriu) "acest" eu sunt. Nu este un acesta, ci "Sunt Eu". Atâta "vreme" cât eu sunt, nu pot decât să
fiu la momentul, prezentul în care mă aflu. Nu este o alegere. Mă trezesc "Eu Sunt". În acel moment nu pot să
nu fiu, opțiunea, alternativa se află în viitor, nu în prezent.
Bun. Eu sunt. Cine? Cine Sunt Eu. Deci, formula completă
este "Eu Sunt Cine Sunt Eu" (EhYeh Asher EhYeh). Asta este tot ce pot "formula", spune despre "Numele" în care mă aflu, care mi-a fost dăruit, în care am fost "așezat"
dintru-nceput. Ca persoană sunt un centru de libertate absolută (increată, după expresia lui Berdiaev). Mă
trezesc, mă aflu, îmi dau seama, iau act că Eu Sunt Cine Sunt Eu. În acel moment în mod "automat" (nu este o opțiune, o alegere) "simt că sunt" și "știu că sunt". Nu există opțiunea negației, absenței acestora. Chiar dacă
spun "simt că nu sunt/nu știu că sunt", această nu este decât o exprimare fără legătură cu "realitatea". Cine simte că nu este, cine nu știe că este? Eu. Păi eu trebuie să fiu ca să nu simt și ca să nu știu. Deci eu sunt, când nu simt și nu știu. Dar când sunt, adică sunt prezent, nu în comă
sau în altfel de "absență" a lui "Eu Sunt", atunci știu că
sunt și simt că sunt. Când sunt în Nume (Eu Sunt)
"intuiesc" direct simt/știu că sunt ("intu eris" – "înăuntru voi fi" în latină, "Înăuntrul lui Eu Sunt Sunt Eu"). Când sunt în Nume, în interiorul Eu Sunt, Sunt Eu și simt și știu 78
că sunt. Opțiunea apare cu al treilea verb fundamental, verbul exercițiului libertății, al alegerii – "Văd", "Vreau".
Simt că sunt și știu (cred, cunosc) că sunt, dar văd că
sunt? Vreau să fiu? Aici apar opțiunile Da și/sau Nu. La celelalte verbe nu există decât opțiunea Da din interiorul lui "Eu Sunt". Dacă rămân în Nume (Eu Sunt) "Văd" (că) Sunt Eu, văd lumină. Când simt că sunt, re-simt căldură, dragoste, când știu că sunt, re-simt iubire, adevăr în mod necondiționat, nu este opțional, "decurg" automat din
"faptul" că "eu sunt", așa cum sunt că sunt și știu că sunt decurg din asta. Prin "Văd", "Vreau" pot face trecerea la opțiune, la alegere, la a rămâne în "Eu Sunt" sau în afara
"acestuia". În afara lui "Eu Sunt" sunt în ec-sistență. În Eu Sunt Văd Sunt Eu, văd Lumină, Văd Cineva, Vreau să Fiu, Sunt Fiu. Prin "Văd"/"Vreau" pot pune întrebarea "ce?" și, astfel, pot să o pun și la simt și știu. Ce simt și ce știu?
Multe "ce"-uri prin care ies în ec-sistență și "mă" re-simt că sunt ceva, "mă" știu ceva și "mă" văd ceva sau nu "mă"
văd ceva, vreau să fiu ceva sau nu vreau să fiu ceva.
Dacă mă "situez" în Nu (Văd, Vreau) sunt în afara lui Eu Sunt, pentru că în acesta toate sunt Da. Deci nu văd, arată
că sunt orb. Dacă sunt orb și "nu văd", atunci de unde să
știu ce vreau? Dacă "nu vreau", atunci de unde să știu ce vreau? Nu pot vedea decât nelumina și nu pot vrea decât nevrutul.
Dacă mă situez în Eu Sunt, atunci Văd. Toate verbele, toate acțiunile care exprimă "a face" și care se referă la ce știu, ce simt își au originea în acest Văd din interiorul lui Eu Sunt și astfel pot să spun, să aleg ce vreau. Altfel, este doar ce nu văd, ce nu vreau, ce nu simt, ce nu știu –
e ceață și confuzie și lipsă de repere. Reperele sunt relative, exterioare, impermanente, incerte, false, iluzorii, amăgitoare și dezamăgitoare…
În afara lui Eu Sunt este dependență de toate aceste incertitudini și o nevoie permanentă de verificare și 79
asigurare. Eu Sunt se transformă în eu sunt acesta/aceasta, în "ce", care este la "mâna" altor ce-uri, condiționări etc. – devine dependent, rob. Este într-o situație de neputință aici și o trăiește ca atare. Adevărată
putință se află în centrul de libertate Eu Sunt.
Când cer din afara lui Eu Sunt, din afara libertății, cerșesc, impun, disper, mă rog, mă tângui, șantajez, agresez, forțez, mă milogesc, învinovățesc sau mă învinovățesc etc. pentru ceea ce consider că am nevoie. Sunt în nevoie (nu vreau), în necesitate, în dependență, în neputință. Nu pot sta fără ce consider că am nevoie.
Dorința nu este dorință, ci nevoie, trebuință. Nu este ceva ce mă atrage, îmi place gratuit. Nu este ceva ce mă
bucură, ci ceva fără de care consider că nu pot fi. Culmea, toate astea pe care le cerșesc, amenințând pe ceilalți și universul, vreau să le "am" pentru "a fi", nu pentru că mă
bucură. De aceea sunt agresiv și amenințător, manipulator etc., pentru că nu cred că pot fi fără să am, să primesc. "Dă-mi și mie… așa să-ți ajute Dumnezeu!"
exprimă un subtil blestem – dacă nu-mi dai nu o să-ți ajute Dumnezeu. Sau "te rooog muuult, dă-mi/ia-mi și mieeeee…" – cine are suflet de câine să nu cedeze la astfel de umilire. "Dă-i mă! Nu vezi cât se chinuie, cât se tânguie? Nu te înduri?" – arată că la insistențe și la exprimarea suferinței este frumos din partea ta să te execuți, altfel ești "câinos", nemilos – cumva ești "obligat"
să cedezi la aceste forțări, cerșeli, dacă nu vrei să fii decăzut din rangul de ființă umană în cel de monstru fără
inimă.
Culmea este că se cere de cele mai multe ori imposibilul, cum ar fi să mă iubești ș.a.m.d. De câte ori nu auzim "Nu înțeleg de ce nu mă iubește, când eu am făcut atâtea…!?",
"Ce am făcut, cu ce am greșit de nu mă iubește?", "Ce îi era așa greu să mă iubească?"
80
Dacă poți, ești obligat să oferi, să faci. Nu ai voie să refuzi.
Nu este frumos… De aceea, mulți se chinuie să inventeze nu pot-uri, dacă vor să refuze. Nu au voie să spună nu vreau, nu am chef, prefer altceva… În acest cerc vicios, orice cerere este considerată cerșeală, impunere. "Mi-e rușine să cer" arată că cererea este asociată umilinței, dar și impunerii în expresia "nu îmi permit să îi cer/cine sunt eu să îi cer/nu am curajul sa îi cer". Este asociată umilinței la care mă supun prin toate strategiile manipulative pe care mă strofoc să le aplic, dar și aroganței de a pretinde, camuflată de umilire și neputință (nu aș cere dacă nu aș
fi în nevoie și neputință). De aceea când cerșim, când ne rugăm de cineva să ne dea ceva, orice, este un conflict în noi între umilite și aroganță, între rușine și orgoliu. În momentul în care cerșesc ceva, o fac pentru că eu re-simt că nu pot fi fără acel lucru, o fac deci din frică. Și atunci depind de cel ce cred eu că are ce vreau eu. Acela deține monopolul produsului râvnit, iar eu sunt la mâna lui, mă
simt sclavul lui, atât timp cât vreau acel lucru de care eu simt că nu pot fi, constrâns să "joc" cum vrea el. În mod clar viața mea este una de rob. Nu fac ce-mi place, ci tot ce trebuie (ce mi se cere) pentru a obține lucrul fără de care simt că nu pot trăi. Îl urăsc pe cel care deține monopolul a ce vreau eu, dar nu mă pot despărți de el câtă vreme am "ne-voie" de drogul care mă ține în viață.
Prin asta consider eu că fac să fiu – "Ce să fac? Nu am de ales…" zic atunci, scuzându-mi comportamentul prin faptul că resping să mă văd liber. Dar nu am cum să mă
văd liber (să văd lumina și să mă bucur), câtă vreme mă
consider dependent de toate ceva-urile de care am nevoie și cred că le doresc (îmi lipsesc). Și ce romantic ne exprimăm în dramaturgia vieții "Mi-ai lipsit mult…" sau
"Cât de mult mi-a lipsit asta. Acum realizez…", ca și când putem deține, avea ceva. Cum să nu stau într-o permanentă frică, dacă eu cred că existența mea depinde de toate aceste ceva-uri fragile și impermanente. Tot 81
timpul voi sta și eu în aceeași stare de fragilitate și nesiguranță, în viitor sau în regretul trecutului. Asta se întâmplă întotdeauna când îmi bazez a fi-ul (Eu Sunt) pe ce am (pe ceva). Ce am nu este fundamental, nu este ontologic. Este firesc să nu îmi dea siguranță. Și, de asemenea, atunci când "mă" simt bucuros sau iubit sau simt dragoste etc., legat de ceva ce am, nu durează –
lumea ceva-ului este o lume în continuă schimbare. De aceea tindem să ne agățăm, să constrângem, să țintuim ce avem, să împăiem momentele, să mortificam existența. Efectul este că trăim în frică, nu în bucurie.
Ajungem să facem ce trebuie ca să nu pierdem, nu ce vrem, ce ne place.
De exemplu, în relația cu Dumnezeu, tindem să acționăm din frică, ca să scăpăm de o pedeapsă veșnică sau provizorie (în funcție de religie) sau să obținem un loc (eventual privilegiat) pentru a putea fi. Și ne rugăm, ne milogim cu disperare să ne dea iertarea, să ne dea nu știu ce, chinuindu-ne pentru a îl impresiona – uite câte miliarde de rugăciuni am făcut, câte mătănii, câte milostenii etc. Cumva, deci merit. Este ceva cantitativ, o plată. Am plătit cu suferință, cu privare de ce vreau, ce îmi place – ascetism. Dacă vreunul primește harul pur și simplu fără să facă astea, sunt invidios. De ce doamne îngădui Răul, nesimțirea etc. Unde este dreptatea lui Dumnezeu care dă harul de a învia morții celor liberi care fac ce le place și noi care ne-am mucenicit atâta rămânem fără? Unde este dreptatea aici? Unde este meritocrația?
Nu prea înțelegem că păcatul înseamnă a fi rob. Robia păcatului este renunțarea la libertate. Iar libertatea se află
în Eu Sunt.
Când sunt aici sunt liber. Sunt și nu trebuie să fac nimic pentru a fi. Simt că sunt și re-simt dragoste, știu că sunt și re-simt iubire, că sunt în adevăr în mod firesc. Ce să
mai cer sau cum să mai simt că îmi lipsesc? Având în 82
vedere că aproape toate chinurile omului sunt pentru a le dobândi pe acestea, putem înțelege ce "avem" doar situându-ne pur și simplu în acest centru de libertate, în Eu Sunt. Fiind aici Văd clar Lumina, văd "Ce" este așa cum este, nu cum forțez eu să fie. Nu mai forțez, pentru că nu mai trebuie să fac ca să fiu, ca să simt iubire etc., nu mai vreau să nu văd ce nu îmi convine (că nu sunt iubit, plăcut de exemplu). De asemenea, nu mă mai apăr, pentru că
nimic nu îmi amenință existența atâta vreme cât "Eu Sunt". Eu sunt nu mai depinde de "ce" am sau "cum" sunt și care sunt "în afară" (ec-sistă).
Atunci văd clar ce mă atrage, ce doresc cu adevărat, dar nu sunt dependent, nu simt că fără astea nu pot fi, ci doar îmi place să le am ca să mă joc, să mă bucur de ele ca un copil care se joacă în bătătură cu chestii. Dacă le are, se bucura de ele, dacă nu, se bucura oricum că este. Deci este liber și nu forțează, nu impune să aibă. Din interiorul lui Eu Sunt, cer, direct și fără motive ascunse, vreau asta, dar este bine oricum și dacă o primesc și dacă nu. Nu sunt rușinat să cer pentru că nu consider că trebuie să merit și că eu aș fi nemerituos sau merituos, nu (mă) judec. Nu simt rușine, pentru că nu mă simt în lipsă, în insuficiență
și nu mă milogesc pentru nimic, pentru că nu-mi lipsește nimic. "Am" totul – Eu Sunt Cine Sunt Eu, simt că sunt și știu că sunt, re-simt dragoste și iubire, văd astfel lumină.
Deci, ce (mai) vreau? Ce îmi place? Asta ar fi ce se adaugă
pe deasupra. "Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra." (Matei 6,33)
Când Hristos spunea că atunci când El este în noi și noi în El vom avea viață, la asta se referea. Stă la ușă și bate, doar să-l lăsăm să intre. Dacă intră, este în noi și noi în el
– adică în Eu Sunt. Asta este ieșirea din poziția de rob, a păcatului. Păcatul este "a face" (orice) din afara lui Eu Sunt, din ne-voie, din dependență.
83
De fapt, El este în noi și noi suntem oricum în El, doar că
nu privim de unde trebuie ca să vedem asta. Dacă nu vedem, nu credem și vedem nevăzutul și asta va fi pentru noi. Realitatea devine pentru noi așa cum o vedem și vedem în funcție de poziția din care ne uităm. Dacă ne uităm chiorâș, chiorâș o să fie și realitatea pentru noi.
În concluzie, când mă situez în Eu Sunt, sunt liber și las liber. Nu impun ce îmi doresc, nu forțez să fie așa pentru că nu sunt în nevoie și deci în disperare. Asta este și regula importantă în "tehnica" credinței – să nu forțăm, să nu impunem să se întâmple cum dorim. Este suficient să
simțim bucuria la "întruparea" a ce ne dorim. Atât. Apoi, pentru că suntem în Eu Sunt (în interiorul Numelui Său), nu stăm în nerăbdare, nu pândim să se întâmple, ci ne vedem de "treabă" – să ne bucurăm de ce vedem, simțim, știm…
Și să avem încredere, nu să verificăm ca și când am putea să fim "trași pe sfoară". Cum spunea Joseph Murphy, dacă
avem încredere atunci când facem o comandă că vom primi produsul și nu stăm să îl urmărim când și dacă vine, ci suntem siguri că îl vom primi, de ce nu acordam această
prezumție de "bunăvoință" lui Dumnezeu, universului sau cum i-om spune? De ce ne îndoim de bunăvoința acestuia?
Cum spune Hristos: "Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Sau, dacă-i cere un pește, să-i dea un șarpe? Deci, dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer! Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel; căci în aceasta sunt cuprinse Legea și Prorocii." (Matei 7:9-12)
Rumi spune: "rugăciunea să fie o laudă pură, nu cerși să
se întâmple sau să nu se întâmple ceva."
84
Neville Goddard spune în capitolul 15 "'Făgăduința' –
patru experiențe mistice" (1961) că „Experiențele mele mistice m-au determinat să accept literal vorba aceea,
'întreaga lume e o scenă'. Și să cred că Dumnezeu joacă
toate rolurile. Scopul piesei? Să transforme omul, creația, în Dumnezeu, Creatorul. Dumnezeu a iubit omul, creația Sa, și a devenit om în credința că acest gest de auto-înfăptuire va transforma omul – creația – în Dumnezeu –
Creatorul."
Aici sugerează el ceva pe aproape, dar de fapt nu este vorba de a-l transforma pe om în Dumnezeu, ci de a se simți omul ca Dumnezeu, ca un creator în acest sălaș al Enouchyamae.
"4. Enouchyamae făurit,
paza, ştiul meu
călăuzirile
devierii
îndepărtează."
(Evanghelia
Desăvârșirii, 15. Yeshua învață mulțimea Calea rugăciunii și a spiritului)
În a șasea dimensiune este Imaginea, Oglindirea.
Aici fiecare se poate afla în iadul sau raiul său în funcție de ce imagine creează prin ce crede sau în ce imagine, adevăr crede. Depinde în ce se întrupează. (Mitul Creației) În Upanișade scrie că acest univers fizic (Enouchyamae) este creat prin Manas (mintea formală, formativă, a formelor – imaginarea concretă) și Hrit (chakra secundară
a Anahatei care înseamnă căldură solară a dorinței).
Imediat sub Anahata (la plexul solar sau, uneori, în partea stângă a acestuia) se află o chakră minoră cunoscută sub numele de Hrit (sau Hridaya, „inima”), cu opt petale. Are 85
trei regiuni: o regiune a soarelui vermilion, în interiorul căreia se află o regiune albă a lunii, în interiorul căreia se află o regiune de foc roșu profund. În cadrul acestuia se află arborele roșu care împlinește dorințele, kalpavriksha, care simbolizează capacitatea de a manifesta ceea ce dorești să se întâmple în lume.
Hrit chakra este uneori cunoscută sub numele de chakra Surya (soarelui), care este situată puțin la stânga sub inimă. Rolul său este de a absorbi energia de la soare și de a furniza căldură corpului și celorlalte chakre (în special Manipurei, căreia îi oferă Agni (foc).
Cumva, este jocul virtual al oamenilor pentru a se juca de-a creatorii prin puterea imaginației și a dorinței. Orice imaginezi și te întrupezi prin simțuri manifești ca realitate holografică.
O lume a oglinzilor am putea spune. Imaginația și credința în ea prin întruparea prin senzațiile simțurilor este o credință puternică în Enouchyamae. Un instrument cu două tăișuri. Când predomină frica, se creează iaduri, când predomină "optimismul" se creează raiuri…
Psalmul 81
1.
Dumnezeu a stat în dumnezeiască adunare şi în mijlocul dumnezeilor va judeca.
2.
Până când veţi judeca cu nedreptate şi la feţele păcătoşilor veţi căuta?
3.
Judecaţi drept pe orfan şi pe sărac şi faceţi dreptate celui smerit, celui sărman.
4.
Mântuiţi pe cel sărman şi pe cel sărac; din mina păcătosului, izbăviţi-i.
5.
Dar ei n-au cunoscut, nici n-au priceput, ci în întuneric
umblă;
stricase-vor
toate
rânduielile
pământului.
6.
Eu am zis: "Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt".
86
Dar voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din căpetenii cădeţi.
8.
Scoală-Te, Dumnezeule, judecă pământul, că toate neamurile sunt ale Tale.
Aici se pare că este vorba mai degrabă despre Veghetori.
Ei au introdus în conștiința umană ideea de judecată, de dreptate și ideea de impunere, de forțare a voinței. Idei care au pervertit și alterat puterea inocentă a imaginației primilor oameni trăitori în "Raiul pământean primordial".
Aceasta s-a întâmplat prin ideile de dreptate și bine (binele și răul). Ei sunt șarpele din Grădina Edenului (Raiul pământean al Enouchyamae creat de om inițial). Au fost conducători spre pierzania credinței în Casa Omului.
Joaca de-a creatorul a oamenilor se pare că s-a întors în timp împotriva oamenilor. Sunt dominați de frică, de imaginile create de ea și astfel au ajuns să locuiască întro lume făcută din iadul fricii. Hristos ne-a dat tehnica credinței pentru a ne elibera de robia păcatului de a crede în frică, în iadul scenariilor, imaginilor ei.
Dar câtă vreme vrem să posedăm, să controlăm propriile
"creații", folosind forța impunerii, a voinței personale, paradoxal, vom fi stăpâniți de propriile "creații", de realitatea creată. Și când o creăm din/prin frică, aceasta ne va supune, ne va stăpâni în măsura în care vrem noi să o stăpânim. Cumva suntem stăpâniți de propria voință
de a stăpâni, controlați de propria dorință de a controla.
Neville spune tot în capitolul 15 (1961) că:
"Mulţi oameni sunt interesați de 'Imaginism' ca mod de viață, dar nu sunt defel interesați de implicațiile sale într-ale credinței, o credință ce duce la împlinirea Făgăduinței lui Dumnezeu. 'Atunci voi ridica după tine pe urmaşul tău, 87
care va răsări din coapsele tale... Eu voi fi aceluia Tată, iar el Îmi va fi fiu' (2 Samuel/2 Regi 7:12;14).
Făgăduinţa că Dumnezeu va ridica din trupul nostru un Fiu
'Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă
bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut' [loan 1:13]
nu-i preocupă. Ei vor să cunoască Legea lui Dumnezeu, nu Făgăduința Lui. Totuşi, această naştere miraculoasă a fost clar afirmată ca necesitate pentru întreaga omenire încă din cele mai timpurii zile ale frăţiei creştine. 'Trebuie să vă naşteţi de sus' [sau 'din nou'], loan 3:7. Rostul meu aici este să o afirm din nou şi să o afirm într-un asemenea limbaj şi cu o astfel de trimitere la propriile mele experiențe mistice încât cititorul va vedea că această
naştere 'de sus' e cu mult mai mult decât o parte a unei superstructuri dispensabile, că este unicul scop al creaţiei lui Dumnezeu.”
Și așa este.
Folosirea corectă a rugăciunii, a tehnicii credinței este doar primul pas. Pasul de a restaura omul cum a fost la începutul întrupării sale în Enouchyamae, când era stăpânul acestui joc virtual, atunci când el percepea ceea ce credea și nu credea ceea ce percepea. Dar credința lui nu e de la el, ci Voia Lui Dumnezeu. Așa că pasul doi este de a accede la Știul fundamental care ne apără de deviațiile oglindirii imaginative, de jocul oglinzilor – de a ieși astfel din jocul copilăriei umane de-a tata și de-a mama, atunci când acest "pod virtual" între dimensiuni își va fi împlinit rostul pe care EhYeh l-a văzut în vederea mântuirii copiilor rătăcitori.
Noul "Pământ" va fi în dimensiunea a patra, unde-și are casa Ceata de îngeri Bwyh (Pământul) din Împărăția Simt-Cred-Vreau al cărei conducător este Re'el (Soarele absolut 88
strălucitor al lui Dumnezeu). Aici va fi Ierusalimul Ceresc, Pământul ceresc. (Mitul Creației)
Până la această etapă ni s-a revelat intenția Hristosului…
Cumva este trecerea sau urcușul din pântece, din Hrit în Anahata, din dorință în dragoste, din dorințele ego-tice în dragostea Eu-istă. Deasupra Anahatei este "Chakra Timusului", a Bucuriei – posibil lăcaș al păcii și bucuriei/înduhovnicirii la granița dintre dimensiunea a patra și a cincea.
21. Problema terapeutică...