"Să lași viitorul să te surprindă...
Căci fără surprindere capacitatea de trăire tinde să se stingă."
Anticiparea, în tendința de a ști, ispitește spre a controla.
Nu prea poți să trăiești știutul. Dacă e dorit, știutul nu prea primește atenție și deci nu prea e trăit. Dacă e nedorit, știutul este trăit ca respingere, ca împotrivire, în frică.
Deci când știi, trăirea va fi în frică sau o netrăire în plictiseală...
Ne este dat să vedem crâmpeie din viitor pentru a ne bucura cu răbdare de venirea darului. Așa cum copilul așteaptă Crăciunul.
Răbdare înseamnă că nu dau prezentul pentru viitor. Nu mă grăbesc spre viitor. Las să aducă viitorul ce vrea, iar eu mă joc, mă bucur, trăiesc prezentul...
Principalul scop al vieții (aici sau oriunde) este trăirea, bucuria...
145
În lipsa răbdării, adică în graba de a hăitui viitorul, trăirea va fi a fricii și suferinței, condimentată din când în când cu satisfacții...
Necesită să sălășluiești în iubire pentru a avea capacitatea de a te bucura de știut. Ca să trăiești cu bucurie ceea ce știi (fără surprindere), necesită iubire – așa cum iubiții se bucură unul de altul știindu-se, neavând nevoie să fie surprinși. Surprinderea este în acest caz mirare, mirarea că e ceea ce/cum e. Mai mult, în iubire ne uităm la cineva mai mult decât la ceva. Iar, cineva e veșnic necunoscut, veșnic ascuns știutului...
Când nu e iubire, foștii îndrăgostiți, pierzând neștiutul dintre ei, pierd surprinderea și astfel trăirea bucuriei dintre ei e înlocuită de plictiseală sau frică. Vor avea nevoie mereu de noutate între ei și în viața lor, stimuli să-i învie... atunci când aleg să lase grija.
Dar le este foarte greu să iasă de sub sclavia grijii. Pentru că relația lor cu grija este una ambivalentă – o urăsc și în același timp sunt dependenți de ea. O urăsc pentru că e împovărătoare,
sufocantă,
constrângătoare.
Sunt
dependenți de ea pentru că, în absența iubirii, este singura care aduce aminte de valoare, prin frica de pierdere, de trăire... Trăire în grijă, în frică, dar totuși trăire. Măcar nu este golul nepăsării, plictiselii – neviul, nemortul...
În afara iubirii locuim un destin tragic – viață în suferința grijii și/sau nonsensul neviață/nemoarte.
Bucuria nu fuge de durere. Nici nu o caută. O lasă... să
fie.
Trăirea în bucurie lasă durerea să fie. Trăirea în grijă, în suferință, nu lasă durerea să fie. În golul nepăsării nu e trăire...
Neștiutul este un ajutor în a trăi... spontaneitatea prezentului – în dăruire (văzută adesea ca pierdere).
146
Doar dacă știu (cred/cunosc) iubire pot trăi cu bucurie și nu cu frică.
Călăuzirile devierii sunt știul ce călăuzește spre frică și/sau apatie, o credință (atenție) îndreptată spre nepierderea a ce îți închipui că ai – evitarea durerii, siguranța.
Cunoașterea cevaului pentru a-l poseda, deține, avea.
Cred (știu/cunosc) iubire este îndreptat spre cineva. Este act pur dintre cineva și cineva.
În afara acestuia, până se ajunge la "știu iubire" de la "știu pericol" ("siguranța mea, aveauul osânda mea" – grija), neștiutul este îndrumătorul pe calea lăsării/acceptării...